Sinai

Sabaah el her!

Vorbești araba? Ești egipteancă? Nu, dar îmi place să-mi folosesc cunoștințele limitate și să îi salut pe oameni în propria lor limbă. Ioan și cu mine avem pielea mai smeadă, Mihai are barbă, suntem acoperiți din cap până în picioare, bărbații noștrii merg în față, noi, partea feminină, îi urmăm...da, am putea fi egipteni. Nu suntem musulmani, dar am putea fi creștini copți sau de o altă religie care nu cere ca femeia să aibe capul acoperit. Comportamentul nostru trădează că suntem turiști, dar poate suntem egipteni care au emigrat cu mult timp în urmă și acum ne vizităm țara. Câteodată mă întreb, chiar avem această plasticitate de a ne potrivi diferitelor țări, sau este doar o formă a localnicilor de a ne măguli orgoliul?

Bună dimineța din peninsula Sinai! Suntem aici ca să ne odihnim, să ne scufundăm în uitare, să nu facem nimic, să uităm ca există o lume în afara zidurilor noastre!

Mâncăm, citim și dormim. Pentru prima activitate trebuie să ieșim din cameră și să căutăm hrană. Dimineața avem un mic dejun copios, cu mese încărcate cu tăvi de plăcinte, croissant, fructe, brânzeturi și șuncă, pentru gusturile vestice, și castronașe cu humus, tahini, plăcinte cu brânză sărată, fasole, numai bune pentru un egiptean.

Dar seara trebuie să înfruntăm străzile (sărim peste masa de prânz, pentru că mâncăm abia la 11). Suntem “agresați” de vânzători ce-și laudă marfa, îmboldiți doar de o privire spre magazinul lor. Vorbesc rusește, germană și engleză (în această ordine) și se pot tocmi foarte bine în orice limbă. “Prosoape la doi euro!” oprește o familie de ruși. Încep să se uite la ele, atingând materialul, vorbind între ei. Între timp egipteanul vorbește într-una, ce bune, ce frumoase sunt, dacă cumpără mai multe le va da o reducere, ce culori vor? Rușii nu se lasă impresionați, ei își au planurile lor. Mergem mai departe și vedem alți ruși, încercând niște pantofi (pe lângă faptul că sunt îmbrăcați ca pentru petrecere sau plajă la ora 7 seara, că vorbesc în limba lor ușor de recunoscut, mai și merg de parcă sunt proprietarii locului și-ți fac o favoare că îți permit să mergi în același timp, pe același drum, în prezența lor). Nu sunt entuziasmați de loc, nu au nici o sclipire în privire, parcă și-ar face datoria de a cumpăra ceva, de a cheltui niște bani și de a avea și dovada acestei activități. Nu par cum că ar avea nevoie de încă o pereche de pantofi, sau să completeze o toaletă. Cred că încearcă să se distreze și singurul lucru pe care îl știu este să cumpere, și nici măcar asta nu îi mai încântă.

Mai sunt și alți turiști pe stradă, în căutarea unei distracții, dar nu sunt prea multe de făcut în afară de cumpărături, restaurant și plajă. Mă uit la ceea ce cred că este cea mai mare greșeală de publicitate: fiecare coș de gunoi în acest orășel turistic are pictat pe el  “McDonald’s I’m loving it!” Magazinele au aceleași lucruri turistice haine, sclipiciuri, obiecte etnice, dar care, odată ajunse acasă, au nevoie de un spațiu și să fie curățate regulat de praf, fără ca proprietarul să aibă timp suficient să se bucure de amintirile declanșate de vederea obiectului. Sunt în continuare mulțumită cu decizia mea de a nu cumpăra lucruri.

Dar m-am luat cu vorba...povesteam despre mâncare. Încercăm un restaurant: zece dolari pentru un kebab, înmulțit cu cinci, rezultă o gaură în buzunar, cu riscul de a fi flămânzi la sfârșit (porții mici). Ăsta e lucrul cel mai ieftin! Așa că ne schimbăm traseul spre un supermarket unde, în secțiunea de mâncare caldă, vânzătorul ne oferă spre gustare bucăți genereoase. Cumpărăm ceva ce semăna a cârnat, dar era umplut cu orez amestecat cu ierburi aromate și puțină carne tocată și niște chiftele făcute din ficat de pasăre (favoritele noastre).

Într-o după amiază ne-am hotărât să facem efortul de a merge la plaja privată a hotelului. Avem o carte de vizită pe care să o arătăm la intrare, ca un fel de legitimație că avem voie să intrăm, plus toate lucrurile de care ai nevoie la plajă...Claustrofobie! Este scaun lângă scaun, majoritatea neocupate, câteva au prosoape, câteva au și oameni. Noroc că umbrelele sunt strânse, lăsând un pic de spațiu. Lângă plaja noastră împrejmuită de un cordon este o alta, cu același aranjament, doar scaune și prosoape diferite. Puținii oameni de pe mal, vreo zece adulți și tot atâția copii, par să ocupe tot spațiul. Micul golf este și el partajat în felii, cu cordoane de pătrate plutitoare. Pășim pe unul din ele, încercând să scăpăm de sentimentul de aglomerație, dar la capătul lui este un grup de bărbați, bucurându-se de apele libere, neîncorsetate de cordoane. Nu-mi vine să mă dezbrac să intru în apă, având în vedere că femeile musulmane sunt îmbrăcate în pantaloni și rochii, plus abaya, dar copiii nu au nici o problemă și sar în apa caldă.

Această experiență și hotelul zgomotos (nu e deloc distractiv să fii trezit la patru dimineața de un copil isteric de oboseală ce nu vrea să meargă la culcare) ne determină să încercăm o schimbare de decor. Ne facem bagajele, ne suim în mașina hotelului până la stația de autobuz, acolo aflăm că autobuzul are întârziere nedefinită (trebuie să vină în convoi din Cairo), așa că ne suim într-un taxi particular și ajungem la hotel Jasmine în Dahab. Arată mai mult ca o casă decât ca un hotel, înghesuită între vecinii ei.

Mihai și Tito, managerul.

Cât timp pregătesc ei camerele noi așteptăm pe terasă bând suc de fructe proaspăt, citind și din când în când uitându-ne la mare. Nu este plajă, doar pietre, alge, stele de mare și pisici practice căutând o masă ușor de prins. Sunt foarte, foarte puțini turiști și în aer plutește o stare de laissez-fair.

Alge, pisică, mare, munții Arabiei Saudite, cer.

Când să arvunim camerele avem sentimentul că Tito, managerul, are ceva de ascuns, vorbește prea tare, se mișcă prea mult, gesticulează și ne spune în continuu că totul o să fie bine. Și-n plus avem SiViU (așa pronunța Toto sea view—vedere la mare). Camerele proaspăt vopsite, cu aburii vopselei îmbâcsind aerul, sunt cam înghesuite, dar este o îmbunătățire. De fapt noi am rezervat o cameră cu cinci paturi, așa că faptul că primim două camere, cu aer condiționat, frigider și SiViU este o îmbunătățire!
“Unde e piscina?” întreabă Mihai.
“Nu știu și nici nu-mi pasă. Când a fost ultima oară ca ai folosit piscina oricărui hotel?” Așa că ne  cuibărim în cele două camere separate, uitându-ne prin fereastra cât tot peretele la superbul apus de soare.

Acesta nu este un apus de spare, dar e un fenomen mult mai rar: o ploaie cu spume și grindină!

Viața noastră la Jasmine decurge liniștit. Mâncărurile sunt gustoase, proaspăt făcute din  vinete, ardei, cartofi, iaurt și ouă adevărate. Oamenii sunt prietenoși, zâmbesc, ne aduc pisico-pistolul (un container care fâsâie apă) pentru a putea mânca liniștiți, fără a fi deranjați de o miorlăială cerșetoare.

Pita, salată de vinete, humus, tahini, legume proaspete, mmmmmmm.

Mâncăm la lumina lumânărilor, adăpostite în sticle de plastic tăiate. Băiețelul blond este elvețianul Phillipe, care are obiceiul să sară spre noi în maniera lui Superman. Pisico-pistolul nu avea nici un efect asupra lui!

Din nefericire acel sentiment fragil numit încredere este sfărâmat de întrebarea persistentă din mintea lui Mihai “Unde este piscina?” Nu e nici o piscină la hotelul ăsta, nici nu are nevoie, pentru că are SiViU. Hotelul care are piscină, cel la care am făcut rezervarea, se numește Yasmina și este la o milă distanță, alb și zgomotos, cu personal care își târșâie șlapii. Camerele sunt ceva mai spațioase, dar sunt învechite și vin cu țânțari, robinete picurătoare și frigider mirositor. Nu vreau să mă mut, dar trebuie, nu pot să stau și să fiu de acord cu un astfel de comportament, de a păcăli oamenii cum că ăsta e hotelul la care au făcut rezervare, când Jasmine nici nu lucrează cu booking.com.

La ora 8 dimineața. Locul va da semne de viață pe la 11 și va fi arhiplin pe la 10 seara. 

Imediat în vecinătatea părții turistice a Dahab-ului. 

Pe lângă internetul de mai bună calitate, mai este un alt lucru bun, cel puțin pentru mine: suntem chiar lângă moschee! Când locuiam la Jasmine, auzeam pe deasupra valurilor, o voce îndepărtată, joasă, plină de dor, șoptind: “Allah u Akbar!” notele rugăciunii urmându-se una pe alta, repetându-se, reamintindu-mi că și eu pot să mă rog. Acum pot să îi aud foarte bine, mai ales la cinci dimineața.

Cât timp am stat în Dahab am făcut o excursie de o zi la mânăstirea Sf. Ecaterina pe muntele Sinai. Am trecut de cel puțin trei puncte de control, doar unul uitându-se de-adevăratelea în pașapoarte. O bandă a străzii este blocată cu aparatură simplă, dar efectivă, de distrus cauciucurile. Soldații sunt aproape niște copii, puștile par mai bătrâne decât ei. În niște ghivece făcute din cutii de tablă cresc niște plante suculente. Sunt puse în jurul adăpostului și pe banda blocată. Pietre sunt aranjate printre ele, dând un aer de grădină. Omul sfințește locul!

Deșertul este pietros, maroniu, cu cămile alergând pe cărările încrucișate. Vedem și ceva case amărâte, înconjurate de mașini: adăposturi de beduini. La un moment dat ni se cere să oprim mașina: o altă mașină e cu roțile în sus, 15-20 de bărbați înarmați, nu soldați, încearcă să o redreseze. Văd un bărbat cu turban albastru, cu ochi fioroși, strigând. Mi se face frică, îmi țin capul în jos în timp ce încerc să îmi dau seama de ce se petrece din colțul ochiului, sunt singura femeie (fetele sunt întinse pe scaune, ascultându-și ipod-urile). Dar nu se întâmplă nimic, ni se spune că putem continua și ajungem fără nici o altă întrerupere la mânăstire.

Mozaicuri similare se găsesc la intrarea oricărui orășel. 

Arată mai mult ca o fortăreață, ziduri groase și înalte, cu o ușă mică și scundă.

Construcțiile de lemn de pe zid erau singura intrare în mânăstire până de curând.  

 Grădina mânăstirii, o oază de verdeață. 

Intrarea este de fapt un fel de tunel lărgit, cu ceva scări ce duc spre o curte îngustă. Mergem împotriva unui curent de turiști pentru a vedea Rugul Aprins. (Se spune că Moise, mergând prin deșert a văzut un tufiș aprins, dar pe care focul nu îl consuma. După aceea l-a auzit pe Dumnezeu). A fost transplantat în interiorul mânăstirii în secolul al XI-lea și este împrejmuit, pentru că oamenii îi luau frunzele ca suvenir.

Tufișul din dreapta pozei este cel pe care l-a văzut Moise arzând. 

Mozaic cu Moise scoțându-și sandalele.

Mozaic al Sf. Ecaterina.

Apoi vizităm muzeul și comorile lui: cele mai vechi icoane din lume (creștinismul a avut o perioadă iconoclastă de 57 de ani în care icoanele au fost distruse, fiind percepute ca idoli; din fericire, nu au ajuns sa le distrugă și pe cele de aici), cărți, obiecte religioase printre care și unele trimise de Matei Basarab și Ieremia Movilă.

Regula este simplă: fără fotografii. “Cere permisiunea!” spune o voce mititică în mintea mea. Gardianul mă trimite să cer binecuvântarea preotului. Se uită la mine pentru ceva vreme și apoi: “Doar două!” Sunt într-un muzeu cu atât de multe lucruri, pe care să-l aleg, să-i păstrez amintirea în inimă și într-o poză? Emoția mă covârșește, lacrimile țâșnesc, curgându-mi pe față, apoi pe capetele copiiilor și mâinile lui Mihai, care încearcă să mă ajute să mă calmez. Acestea sunt cele mai dragi inimii mele:

Icoana cu Iisus Pantocrator (Omnipotent). Expresia severă de pe partea dreaptă a feței îl reprezintă pe Iisus în rolul de Judecător, iar cea blândă, de pe partea stângă, pe Iisus Mântuitorul. 

Această icoană reprezintă scara ce duce în rai a Sfântului Ioan Scărarul, o alegorie a căii dificile pe care o are un creștin de urmat pentru a obține perfecțiunea morală. Pe măsură ce urcă treaptă cu treaptă, sunt atacați de diavoli, simboluri ale păcatelor și tenptațiilor, care încearcă să îi facă să cadă. 

Vizităm și biserica, tăcută, cu atât de multe icoane frumoase și mozaicuri, cu uși înalte de lemn sculptat, din timpul lui Iustinian (sec. VI). Pe tavan sunt stele și o semilună decupată, de pe vremea când au încercat să o transforme în moschee. N-au făcut-o niciodată, pentru că nu e aliniată corect cu Mecca.

Biserica și turnul cu clopote, iar în spate, în alb, minaretul și moscheea.

Doar o privire spre uși vechi, sute de icoane, candelabre cu ouă de struț, mozaicuri.

Pentru această excursie extraordinară le suntem recunoscători lui Călin, Adina și copiiilor lor Ana și Matei, care au crezut în noi, ne-au sponsorizat și deja au început un nou fel de viață, pentru a-și putea urma visul.

Pe drumul scurt ce leagă mânăstirea cu parcarea stau oameni vânzand castroane și ouă de alabastru, pietre în două culori și piramide. Cer niște prețuri derizorii, un dolar pentru un ou lustruit de un albastru lăptos. Mi-e ciudă că ei muncesc și vând aproape pe nimic munca lor, în timp ce în State ar trebui să plătesc de douăzeci de ori mai mult. Noi nu cumpărăm nimic și atunci un băiat îmi cere bacșiș.
“Ești musulman sau creștin?”
“Musulman!”
“Mohamed te învață să cerșești?”
“Nu”
“Atunci nici eu nu-ți dau bani.” Nu știe ce să-mi răspundă, merge pe lângă mine încercând să înțeleagă, dar renunță în curând, din spate vin niște rusoaice care la insistențele lui, îi dau niște ciocolată.

Pornim înapoi spre Dahab, doar ca să ne oprim la ultimul punct de control: suntem primii la coada de formare a convoiului. Și așteptăm cu răbdare, muște bâzâind în jurul nostru, să se adune mașinile și autobuzele. Nu e nici un camion militar sau mașină de poliție în fața noastră, nici un personaj cu walkie-talkie care să coordoneze pe toată lumea, să transporte grupul. Doar ora, unu după-amiaza, și drumul gol.

Atunci n-am știut, dar până aici a fost cel mai frumos timp petrecut în Egipt!

Agonie și Extaz

Ne urcăm în zborul de Milano. Oamenii vorbesc, stewardesele sunt ascunse pe undeva, în timp ce o voce spune în italiană să ne închidem centurile de siguranță așa cum ni se arată. Bufnesc în râs și câteva capete se întorc mirate “Ce-i așa de caraghios?” Până repetă mesajul în engleză (cu un accent italian puternic) stewardesele sunt la datorie. Cred că stăm doar cinci minute la înălțimea maximă, apoi începe coborârea, cu o durere ascuțită în urechile mele și plânsete isterice din partea copiiilor mici (de ce trebuie să coboare atât de repede, fără să ne dea timp să ne egalizăm presiunea?)

Buon giorno Italia!

Avem trei săptămâni aici și planul este să vizităm Milano (pentru că aici ne duce avionul), apoi Torino (unde ne întâlnim cu prietenele de corespondență Federica și Maria Rosa), de acolo la Florența pentru patru nopți, Veneția o noapte, Napoli și împrejurimile pentru alte șase nopți și să terminăm cu cinci nopți în Roma.

Acesta este un maraton turistic, o demonstrație mazochistă a cât de mult poate un om să absoarbă fără să se îmbolnăvească.

Boxerul

  Nu putem să facem altfel, pentru că în Italia găsim nu numai rădăcinile noastre românești, dar și un imperiu măreț ce a reprezentat mediul de răspândire a creștinătății și locul unde a apărut Renașterea.

Știm cu toții că romanii erau soldați buni, cum s-au luptat cu teritoriile învecinate și le-au cucerit, cum au învățat tot ce știau de la cei pe care îi supuneau. Inventarea arcului le-a permis să construiască clădiri înalte, ajungând la orașe cu populații mari. Prin apeducte de teracotă alimentau cu apă din munți fântânile din piață, de unde oamenii își umpleau amforele și le duceau acasă. Indiferent de ce slujbă aveau, erau în afara casei, așa că serveau prânzul la taverna din apropiere. Seara bogații cinau în familie, restul tot la tavernă. Schimbarea formei de guvernământ de la republică la imperiu însemna distragerea atenției oamenilor simpli de la politică prin distracție. Ca să plătească pentru ea, trebuiau să crească taxele sau să cucerească noi teritorii. Și pentru că erau așa de buni soldați, și erau organizați, și aveau totul standardizat, de obicei însemna cucerirea altor teritorii.

Traian

Dacii nu stăteau nici ei cuminți, tot făceau incursiuni peste Dunăre. Traian s-a hotărât să le dea o lecție. I-au trebuit două războaie în șase ani, un pod peste Dunăre construit de Apollodor din Damasc (o minune a tehnologiei din vremea respectivă) și o mulțime de soldați morți pentru a putea să extindă granița. Cu prada luată a putut da o petrecere de 123 de zile (asta face aproape 18 săptămâni sau 4 luni) în care populația romană a primit gratis pâine și circ în proaspătul construit Colosseum. De asemenea a comandat un nou forum și o coloană, de același Apollodor, pe care povestea celor două războaie dacice se desfășoară într-o spirală de 200 m. Nobilii daci căzuți prizonieri i-au impresionat atât de puternic pe romani, cu demnitatea și noblețea lor, încât le-au ridicat statui și noi am putut să le vedem. Impresia a fost atât de adâncă încât și după o sută de ani, noii barbari cuceriți erau reprezentați cu stilul dacic de haine.

Un comati

Am văzut columna de la distanță, aurie în lumina apusului. Ne-am apropiat de ea cât de mult am putut, încercând să deslușim bazoreliefurile și să purtăm căciula după modelul strămoșesc. Am cântat și “Căciula” și “Pui de lei”, făcându-i pe copiii mei să se întrebe dacă chiar mă cunosc.
După asta le-am spus povestea lui Gheorghe Cârțan care în 1896 a mers pe jos până la Roma ca să vadă columna. Neavând pe nimeni în oraș, s-a culcat la baza ei, învelit în cojoc, determinându-i pe italieni să declare că un dac a coborât de pe columnă.

Nu-i așa că seamănă?

Vizităm Forumul Roman, scufundat de podeaua mereu înălțată a vieții moderne, în care temple se amestecă cu arcuri triumfale și biserici. Sunt într-un stadiu mai mult sau mai puțin ruinat, în funcție de cât de mult material a fost folosit pentru o nouă construcție.

La un capăt este Colosseum-ul cu panouri explicative despre istoria lui, despre lifturile ce urcau animale sălbatice în diferite părți de arenă pentru a fi ațâțate împotriva gladiatorilor sau martirilor. În locul uralelor sau huiduielilor se aude un amestec de limbi si zgomote de aparate de fotografiat. E greu de imaginat violența și frica, plăcerea sau dezgustul provocat de spectacol în acest loc delapidat și parțial reconstruit.

Papa Ioan Paul al II-lea a binecuvântat crucea din mijlocul fotografiei.

Arcul lui Constantin, un amestec de construcție nouă cu statui și reliefuri luate de pe alte monumente, comemorează victoria asupra lui Maxențiu în 312 dH. Și pentru că “In hoc signo vinces” (în acest semn vei învinge), adică crucea, creștinismul a devenit religie oficială a imperiului și s-a răspândit în lung și-n lat. Constantin a dat ordin să se construiască o biserică uriașă și o statuie pe măsură care să salute mulțimile.

Acestea erau capelele laterale, deasupra lor se va fi înălțat o cupolă uriașă.

Rămășițele ei decorează un perete în muzeul Capitolin, la celălalt capăt al Forumului. În același muzeu supraviețuiesc: o statuie ecvestră a lui Marcus Aurelius, ce a fost confundat cu Constantin binecuvântând oamenii și Lupoaica, întruchiparea legendei lui Romulus și Remus.

O vreme am fost frustrată că nu mai putem vedea felul în care locuiau vechii romani, dar mi-am dat seama că ei nu s-au schimbat. Da, construiesc în stil modern, dar casele lor urmează același plan, cu tavan înalt și boltit, cu ferestre și uși înguste și arcuite, ce se închid cu obloane de lemn, cu o curte interioară și balcoane împodobite cu mușcate-n jardiniere și rufe la uscat. Ei continuă să iasă în oraș să mănânce, tot mai vorbesc cu mâinile, tot se mai îmbracă pentru o ocazie (în special bărbații).

Ceea ce mai supraviețuiește din Roma antică este răspândită în teritoriu și concentrată în muzee. Doar zidurile mai rămân pe locurile originale. Uitate, distruse sau protejate de creștini, au fost redescoperite, colectate și au devenit o sursă de inspirație pentru Renaștere.

Wikipedia spune că a început în Florența, datorită particularităților sociale și civice ale orașului, a patronajului familiei Medici și datorită răspândirii cunoștințelor clasice (prin turcii care abia cuceriseră Constantinopolul). Renașterea a adus, pe lângă perspectiva lineară și un mod natural de a reda mișcarea, și o reformă educațională.

Firenze, așa cum spun italienii, are un labirint de străzi, cu trotuare înguste, cu mașini parcate la un fir de păr de bordură, pe care autobuze miniaturale cu 8 locuri plimbă oamenii de la o atracție turistică la alta. Și de fiecare dată când îmi găsesc drumul blocat, mă pierd în alte timpuri printre lucrările artiștilor.

Curtea interioară a palatului Bargello

Vincenzo Gemito —Pescarul

Cred că și dacă am locui în oraș pentru o lună, tot n-am termina de văzut ceea ce are de oferit, așa că trebuie să alegem. Palazzo Pitti cu Rafael (doar unul mai puțin decât Vaticanul, care are cea mai mare colecție), Rubens, Artemisia Gentileschi și mulți alții, tablouri expuse în camerele frumoase ce obișnuiau să fie locuite de membrii familiei Medici. Palatul Bargelo cu Donatello, Benvenuto Cellini, Della Robia, Michelangelo (vreau să văd tot ce a făcut). Pe unele le știu, Dionisios are aceeași față fericită de om beat. Brutus în schimb mă șochează cu disprețul și ura întipărite pe fața lui mândră.

 web gallery of art

Academia a fost special construită pentru a-l găzdui pe David. Oamenii se mișcă în jurul lui, admirându-l, vorbind despre perfecțiunea lui, despre defectele lui (mâna dreaptă e prea mare, brațul prea lung), încercând să facă o poză pe șest, doar pentru a declanșa un cor de “Nu fotografiați vă rugăm!” Expresia lui e diferită din diferite unghiuri: nerăbdătoare, îngrijorată, sigură, concentrată.

 web gallery of art

În muzeele din lume sunt opere de artă aparținând unor mari artiști. Nu toate sunt extraordinare. National Gallery din Londra are câteva tablouri de Boticelli relativ stângace. Dar uitându-mă la “Primăvara” în Ufizzi vreau doar să stau și să mă pierd în tablou. Oameni se mișcă în jurul meu, vorbesc, îmi trec prin câmpul vizual, și totuși, sunt singură cu tabloul: rochia unduind, sandaua diafană.

detaliu

În Florența este domul lui Bruneleschi, primul și cel mai mare dom construit de la Hagia Sofia (în 532 dH de către împăratul Iustinian în Constantinopole)

Domul în fundal

Obișnuia să le aducă mâncare și băutură lucrătorilor, pentru a le păstra energia pentru construcție, iar nu pentru urcat și coborât scări. A inventat și mai multe mașinării pentru ridicarea pietrelor și transportul lor pe râu.

O barjă cu zbaturi și mori de vânt

Mergând în spirale, întrebându-mă când voi ajunge la o platformă, strecurându-mă printre pietre lustruite de mizerie și confrați în căutarea frumosului, aproape târându-mă, ajung în cupola interioară și la opera lui Vasari și Zucarri. Este scena foarte aglomerată a Apocalipsei. Într-un model geometric se văd găuri negre, unele cu candelabre, altele fără (presupun ca sunt urmele lăsate de la schelele întinse pentru pictură). Continui să urc, mai multe scări, printre cele două cupole, către o mare de acoperișuri de țiglă roșie.

Și dacă asta nu e de ajuns, vis-a-vis de dom este Baptiseria, cu ușile de bronz aurit ale lui Ghiberti. În urmă cu șase sute de ani a redat scene cu perspectivă lineară, de o finețe deosebită, posibilă doar prin reinventarea procesului de turnare prin pierderea cerii (tot de către el). Originalele se află în muzeul Domului, doar la câțiva pași distanță, pentru că umiditatea și diferențele de temperatură produc săruri de bronz ce determină desprinderea foiței de aur.

Și tot acolo, într-o nișă, se află “Pieta Rondini” a lui Michelangelo. N-a terminat-o niciodată pentru că marmura s-a sfărâmat și cotul Maicii Domnului a fost distrus. Era o lucrare personală, ar fi vrut să îi fie pusă la mormânt. Trăsăturile lui Nicodim sunt trăsăturile lui Michelangelo.

Dar n-a fost să fie, mormântul lui din biserica Santa Croce este decorat cu o alegorie a artelor. Moartea are un fel de a aduce împreună oamenii; lângă mormântul lui este cel al lui Dante, considerat tatăl limbii italiene moderne, cel al lui Galileo Galilei, tată științei moderne, și cel al lui Nicolo Machiavelli, fondatorul eticii politice.

Portretul lui Michelangelo, deasupra mormântului lui.

De ce oare se străduiesc oamenii să viziteze aceste locuri, în loc să se uite la fotografii într-o carte sau pe internet? Pentru că nu e același lucru. Lumina care se strecoară prin ferestre, zidurile ce separă lumea în afară și înăuntru, faptul că te simți mic și pierdut, scrântindu-ți gâtul ca să vezi cât mai multe detalii, mirosul de tâmâie, dangătul clopotelor, toate astea au rolul lor în experiență. A vizita este a te dărui trup și suflet.

Muzeul Vaticanului are kilometri întregi de galerii, cu artă din antichitate până în timpurile moderne. Toate statuile nude se ascund pudic în spatele unei frunze stilizate de smochin. O mulțime de lucrări de artă, deosebite, sunt pierdute printre altele. “Madonna cu pruncul” este o temă frecventă și în funcție de autor, de timpurile lui, de abilitățile lui artistice, trec repede sau mă opresc să aflu ce mă atrage. Mai sunt galerii cu hărți topografice ale diferitelor regiuni ale Italiei, altele cu tapiserii, și nesfârșite camere pictate al fresco.

Școala din Atena de Rafael

"Camera Miracolelor" de Pinturicchio

Capela Sistină: lumina de amiază face ca tavanul să pară tridimensional, suprafața separând lumea noastră de cele din picturi. Este un zumzet al oamenilor ce stau pe băncuțele lipite de zid, arătându-și unul altuia pielea Sf. Bartolomeu care are trăsăturile lui Michelangelo, sau petele întunecate, lăsate special, pentru a se vedea cum arăta capela înainte de restaurare. Treptat zumzetul devine zgomot, determinându-i pe paznici să spună “ Silenzio, vă rugăm tăcere!”

De aici intrăm în biserica Sf.Petru și suntem foarte atenți să nu ne pierdem, atât este de uriașă. A început slujba de seară, o parte din biserică este închisă, dar luminile sunt aprinse, încălzind-o, transformând-o dintr-un obiectiv turistic în credință manifestă. O indiancă îmbrăcată în sari îngenunchează să-și spună rugăciunile. Doi pași mai în față, soțul ei urmăreșe slujba cu mâinile împreunate a rugăciune. E un alt simțământ aici decât lângă intrare, unde este “Pieta” lui Michelangelo.

Călătoria noastră prin Italia ne duce și în alte locuri.

Pierdute din cauza naturii, Pompeii și Herculaneum au fost redescoperite în secolul al XVIII-lea, sub metri de cenușă și material piroclastic. Acest eveniment a declanșat o adevărată goană după lucruri antice și ruinele de la Paestum, nederanjate secole de-a rândul datorită țânțarilor purtători de malarie, au fost puse și ele pe hartă.

Paestum

Herculaneum

E ciudat să te afli singur printre zidurile lor, în acele grădini cu rodii coapte și tufișuri de rozmarin sau cu pajiști verzi peste care adie un miros de oaie. În Herculaneum vedem cum se schimbă stilul de pictură de la fresce care te atrag în lumea lor, la ziduri pictate în stil geometric. Lucrurile obișnuite de zi cu zi, tavanele boltite și decorate, rafturile pentru așezat amforele, mozaicurile, toate astea ne spun despre oamenii obișnuiți din acele timpuri, despre cei pe care istoria are obiceiul să-i treacă sub tăcere.

Rodie coaptă

Herculaneum

Tavanul băii publice, Herculaneum

Trebuie să mulțumim Vezuviului pentru că a erupt și a păstrat urmele căruțelor în pavaj, prețurile pentru pui, forma oamenilor și oasele lor (romanii își incinerau morții), până și lucrări scrise pe papirusuri.

Pompeii

 Pompeii

Pentru a vedea adevăratele mozaicuri, fresce și statui vizităm Napoli și muzeul de arheologie, amândouă oscilând între neglijență și o atentă prezentare. Orașul e murdar, în timp ce oamenii lui fac paradă slabi, bronzați, îmbrăcați în haine de ultimă modă, purtând ochelari de soare chiar și noaptea. Evadează din apartamentele lor mici (ușa de la intrare se deschide direct în sufragerie) pe stradă, unde vorbesc, fumează (întreaga Italie te supune la riscuri egale cu un fumător, fără a-ți aprinde o singură țigară) și mănâncă. Ținând cont de ceea ce știm despre Mafie și conducându-ne după sfaturile lui Marcello pe unde să mergem și la ce ore, suntem în gardă tot timpul.

Veneția e plină de scări și poduri, după cum a descoperit Maria. Canal Grande șerpuiește, unind stația de tren cu piața San Marco și nenumărate canale unele cu altele, explicând nevoia de poduri. Străzi înguste, clădiri nu prea înalte, peste tot magazine turistice și clienții lor. Venețienii invadează străzile după ora 5, plimbându-și copiii și cățeii, vorbind de la distanță unii cu alții, ignorând cu desăvârșire hoardele de turiști obosiți. Biserica San Marco, cu mozaicurile ei aurii, podeaua unduită, caii de bronz antic, porumbeii, atrage nenumărați vizitatori. Vizităm și Palatul Dogilor unde găsim o hartă pe care este scris Romania, acolo unde obișnuia să fie imperiul Bizantin.

Leul Venețian, Palatul Dogilor și Basilica San Marco

De ce acest titlu?

Aparține unei cărți scrise de Irving Stone despre viața lui Michelangelo. Am citit-o de cel puțin șapte ori, de fiecare dată găsind în ea inspirația și puterea de a-mi urma propriile vise. Prin cuvintele ei am urmărit o lume ce încă supraviețuiește în locul de origine: Moise stă tot lângă mormântul papei Iulius, alegoriile Ziua și Noaptea, Zorii și Amurgul se găsesc tot în capela Medici, capela Sistină tot mai încântă oamenii, picturile de pe pereții din Palazo Vecchio adună ani la cele câteva sute, clădirile și podurile se sprijină tot pe componentele originale.

Moses- detaliu. Ceea ce par a fi coarne sunt de fapt raze.

Ponte Vecchio, podul vechi peste râul Arno, Florența

Nu e nici o distracție să mergi prin ploaie rece, dar merită, pentru că la sfârșitul zilei mă simt mai bogată. Ceea ce era doar un nume în carte Ghirlandaio, Giotto, Pinturicchio, acum are consistență, le-am văzut operele de artă. Ghidurile turistice m-au ajutat să găsesc două opere ale lui Michelangelo necunoscute mie “Geniul Victoriei” în Palazzo Vecchi și “Hristos Mântuitorul” în biserica Santa Maria sopra Minerva. M-am bucurat, până când le-am văzut prăfuite, prost iluminate, prea detașate sau nu suficient de puternice.

“Prizonierii” lui sunt tot captivi ai marmurei, dar mintea mea urmărește liniile și pot să îi văd, chiar dacă sunt așa, ca prin ceață. Să stau în piața Campidoglio și mă simt echilibrată între clădiri, statui și scări. Agonia de a avea atât de puțin timp pentru atât de multe lucruri de văzut, de a asculta prea multe ghiduri audio de Rick Steve, de a merge în cercuri, de a sări peste mese doar pentru a ne extazia văzând ochii lui David, “atingerea dătătoare de viață”, de a găsi ceva de care nu știam, un nou Gaugain sau Matisse,

Paul Gaugain—Mathew 5-8

Henri Matisse—Crucifix

de a mânca pizza originală, sau baba, sau sfogliatelli.

Pizzeria de Michele, cu cel puțin două ore de așteptat pentru a mânca înăuntru, sau imediat, afară. Noi am participat cu trei cutii.

Sfogliattelli în prim plan, baba, un fel de savarină, în planul al doilea.

Și în toată această vânzoleală de căutări și descoperiri, este o zi calmă, caldă, însorită din Torino, unde ne-am întâlnit pentru prima oară cu prietenele noastre de corespondență, Maria Rosa și Federica, mamă și fiică. Ne plimbăm pe străzi ce prind viață: aici este locul unde vindeau și cumpărau cărți la începutul anului școlar,

aici veneau să mânânce o prăjitură și să asculte muzică, aici este universitatea Federicăi.

Marco Didou— Ecou

Împărțim diferite feluri de pizza și focaccia di recco cu o brânză numită crescenza, așezați pe bordură. Învățăm să traversăm strada în stil italian (traversez pe jumătate, mă opresc în mijlocul drumului, ridic mâna în semn de stop și mă uit direct în ochii șoferului, iar când s-a oprit și în spatele lui s-au adunat încă trei mașini, continui să traversez cu încetineală). Ajutăm un orb bătrân să-și găsească colțul de stradă de unde să ceară de pomană. Trecem și pe lângă un McDonald’s și-i admirăm camuflajul în spatele unei fațade verde-maronie cu lambriuri și vitrină.

Încerc să înțeleg ce este diferit în Italia, pe lângă monumente și arhitectură. Îmi găsesc răspunsul într-o emisiune TV numită “Nord contra Sud”. Reprezentantul nordului o întreabă pe cea din sud “De ce trebuie să fim ca voi?” Răspunsul vine cu pasiune, cu mâna dreaptă cu degetele strânse lovind în piept:

“Ci siamo VIVO!”
“Suntem VII!”

Mille grazie Italia, o mie de mulțumiri!
Ciao!