Agonie și Extaz

Ne urcăm în zborul de Milano. Oamenii vorbesc, stewardesele sunt ascunse pe undeva, în timp ce o voce spune în italiană să ne închidem centurile de siguranță așa cum ni se arată. Bufnesc în râs și câteva capete se întorc mirate “Ce-i așa de caraghios?” Până repetă mesajul în engleză (cu un accent italian puternic) stewardesele sunt la datorie. Cred că stăm doar cinci minute la înălțimea maximă, apoi începe coborârea, cu o durere ascuțită în urechile mele și plânsete isterice din partea copiiilor mici (de ce trebuie să coboare atât de repede, fără să ne dea timp să ne egalizăm presiunea?)

Buon giorno Italia!

Avem trei săptămâni aici și planul este să vizităm Milano (pentru că aici ne duce avionul), apoi Torino (unde ne întâlnim cu prietenele de corespondență Federica și Maria Rosa), de acolo la Florența pentru patru nopți, Veneția o noapte, Napoli și împrejurimile pentru alte șase nopți și să terminăm cu cinci nopți în Roma.

Acesta este un maraton turistic, o demonstrație mazochistă a cât de mult poate un om să absoarbă fără să se îmbolnăvească.

Boxerul

  Nu putem să facem altfel, pentru că în Italia găsim nu numai rădăcinile noastre românești, dar și un imperiu măreț ce a reprezentat mediul de răspândire a creștinătății și locul unde a apărut Renașterea.

Știm cu toții că romanii erau soldați buni, cum s-au luptat cu teritoriile învecinate și le-au cucerit, cum au învățat tot ce știau de la cei pe care îi supuneau. Inventarea arcului le-a permis să construiască clădiri înalte, ajungând la orașe cu populații mari. Prin apeducte de teracotă alimentau cu apă din munți fântânile din piață, de unde oamenii își umpleau amforele și le duceau acasă. Indiferent de ce slujbă aveau, erau în afara casei, așa că serveau prânzul la taverna din apropiere. Seara bogații cinau în familie, restul tot la tavernă. Schimbarea formei de guvernământ de la republică la imperiu însemna distragerea atenției oamenilor simpli de la politică prin distracție. Ca să plătească pentru ea, trebuiau să crească taxele sau să cucerească noi teritorii. Și pentru că erau așa de buni soldați, și erau organizați, și aveau totul standardizat, de obicei însemna cucerirea altor teritorii.

Traian

Dacii nu stăteau nici ei cuminți, tot făceau incursiuni peste Dunăre. Traian s-a hotărât să le dea o lecție. I-au trebuit două războaie în șase ani, un pod peste Dunăre construit de Apollodor din Damasc (o minune a tehnologiei din vremea respectivă) și o mulțime de soldați morți pentru a putea să extindă granița. Cu prada luată a putut da o petrecere de 123 de zile (asta face aproape 18 săptămâni sau 4 luni) în care populația romană a primit gratis pâine și circ în proaspătul construit Colosseum. De asemenea a comandat un nou forum și o coloană, de același Apollodor, pe care povestea celor două războaie dacice se desfășoară într-o spirală de 200 m. Nobilii daci căzuți prizonieri i-au impresionat atât de puternic pe romani, cu demnitatea și noblețea lor, încât le-au ridicat statui și noi am putut să le vedem. Impresia a fost atât de adâncă încât și după o sută de ani, noii barbari cuceriți erau reprezentați cu stilul dacic de haine.

Un comati

Am văzut columna de la distanță, aurie în lumina apusului. Ne-am apropiat de ea cât de mult am putut, încercând să deslușim bazoreliefurile și să purtăm căciula după modelul strămoșesc. Am cântat și “Căciula” și “Pui de lei”, făcându-i pe copiii mei să se întrebe dacă chiar mă cunosc.
După asta le-am spus povestea lui Gheorghe Cârțan care în 1896 a mers pe jos până la Roma ca să vadă columna. Neavând pe nimeni în oraș, s-a culcat la baza ei, învelit în cojoc, determinându-i pe italieni să declare că un dac a coborât de pe columnă.

Nu-i așa că seamănă?

Vizităm Forumul Roman, scufundat de podeaua mereu înălțată a vieții moderne, în care temple se amestecă cu arcuri triumfale și biserici. Sunt într-un stadiu mai mult sau mai puțin ruinat, în funcție de cât de mult material a fost folosit pentru o nouă construcție.

La un capăt este Colosseum-ul cu panouri explicative despre istoria lui, despre lifturile ce urcau animale sălbatice în diferite părți de arenă pentru a fi ațâțate împotriva gladiatorilor sau martirilor. În locul uralelor sau huiduielilor se aude un amestec de limbi si zgomote de aparate de fotografiat. E greu de imaginat violența și frica, plăcerea sau dezgustul provocat de spectacol în acest loc delapidat și parțial reconstruit.

Papa Ioan Paul al II-lea a binecuvântat crucea din mijlocul fotografiei.

Arcul lui Constantin, un amestec de construcție nouă cu statui și reliefuri luate de pe alte monumente, comemorează victoria asupra lui Maxențiu în 312 dH. Și pentru că “In hoc signo vinces” (în acest semn vei învinge), adică crucea, creștinismul a devenit religie oficială a imperiului și s-a răspândit în lung și-n lat. Constantin a dat ordin să se construiască o biserică uriașă și o statuie pe măsură care să salute mulțimile.

Acestea erau capelele laterale, deasupra lor se va fi înălțat o cupolă uriașă.

Rămășițele ei decorează un perete în muzeul Capitolin, la celălalt capăt al Forumului. În același muzeu supraviețuiesc: o statuie ecvestră a lui Marcus Aurelius, ce a fost confundat cu Constantin binecuvântând oamenii și Lupoaica, întruchiparea legendei lui Romulus și Remus.

O vreme am fost frustrată că nu mai putem vedea felul în care locuiau vechii romani, dar mi-am dat seama că ei nu s-au schimbat. Da, construiesc în stil modern, dar casele lor urmează același plan, cu tavan înalt și boltit, cu ferestre și uși înguste și arcuite, ce se închid cu obloane de lemn, cu o curte interioară și balcoane împodobite cu mușcate-n jardiniere și rufe la uscat. Ei continuă să iasă în oraș să mănânce, tot mai vorbesc cu mâinile, tot se mai îmbracă pentru o ocazie (în special bărbații).

Ceea ce mai supraviețuiește din Roma antică este răspândită în teritoriu și concentrată în muzee. Doar zidurile mai rămân pe locurile originale. Uitate, distruse sau protejate de creștini, au fost redescoperite, colectate și au devenit o sursă de inspirație pentru Renaștere.

Wikipedia spune că a început în Florența, datorită particularităților sociale și civice ale orașului, a patronajului familiei Medici și datorită răspândirii cunoștințelor clasice (prin turcii care abia cuceriseră Constantinopolul). Renașterea a adus, pe lângă perspectiva lineară și un mod natural de a reda mișcarea, și o reformă educațională.

Firenze, așa cum spun italienii, are un labirint de străzi, cu trotuare înguste, cu mașini parcate la un fir de păr de bordură, pe care autobuze miniaturale cu 8 locuri plimbă oamenii de la o atracție turistică la alta. Și de fiecare dată când îmi găsesc drumul blocat, mă pierd în alte timpuri printre lucrările artiștilor.

Curtea interioară a palatului Bargello

Vincenzo Gemito —Pescarul

Cred că și dacă am locui în oraș pentru o lună, tot n-am termina de văzut ceea ce are de oferit, așa că trebuie să alegem. Palazzo Pitti cu Rafael (doar unul mai puțin decât Vaticanul, care are cea mai mare colecție), Rubens, Artemisia Gentileschi și mulți alții, tablouri expuse în camerele frumoase ce obișnuiau să fie locuite de membrii familiei Medici. Palatul Bargelo cu Donatello, Benvenuto Cellini, Della Robia, Michelangelo (vreau să văd tot ce a făcut). Pe unele le știu, Dionisios are aceeași față fericită de om beat. Brutus în schimb mă șochează cu disprețul și ura întipărite pe fața lui mândră.

 web gallery of art

Academia a fost special construită pentru a-l găzdui pe David. Oamenii se mișcă în jurul lui, admirându-l, vorbind despre perfecțiunea lui, despre defectele lui (mâna dreaptă e prea mare, brațul prea lung), încercând să facă o poză pe șest, doar pentru a declanșa un cor de “Nu fotografiați vă rugăm!” Expresia lui e diferită din diferite unghiuri: nerăbdătoare, îngrijorată, sigură, concentrată.

 web gallery of art

În muzeele din lume sunt opere de artă aparținând unor mari artiști. Nu toate sunt extraordinare. National Gallery din Londra are câteva tablouri de Boticelli relativ stângace. Dar uitându-mă la “Primăvara” în Ufizzi vreau doar să stau și să mă pierd în tablou. Oameni se mișcă în jurul meu, vorbesc, îmi trec prin câmpul vizual, și totuși, sunt singură cu tabloul: rochia unduind, sandaua diafană.

detaliu

În Florența este domul lui Bruneleschi, primul și cel mai mare dom construit de la Hagia Sofia (în 532 dH de către împăratul Iustinian în Constantinopole)

Domul în fundal

Obișnuia să le aducă mâncare și băutură lucrătorilor, pentru a le păstra energia pentru construcție, iar nu pentru urcat și coborât scări. A inventat și mai multe mașinării pentru ridicarea pietrelor și transportul lor pe râu.

O barjă cu zbaturi și mori de vânt

Mergând în spirale, întrebându-mă când voi ajunge la o platformă, strecurându-mă printre pietre lustruite de mizerie și confrați în căutarea frumosului, aproape târându-mă, ajung în cupola interioară și la opera lui Vasari și Zucarri. Este scena foarte aglomerată a Apocalipsei. Într-un model geometric se văd găuri negre, unele cu candelabre, altele fără (presupun ca sunt urmele lăsate de la schelele întinse pentru pictură). Continui să urc, mai multe scări, printre cele două cupole, către o mare de acoperișuri de țiglă roșie.

Și dacă asta nu e de ajuns, vis-a-vis de dom este Baptiseria, cu ușile de bronz aurit ale lui Ghiberti. În urmă cu șase sute de ani a redat scene cu perspectivă lineară, de o finețe deosebită, posibilă doar prin reinventarea procesului de turnare prin pierderea cerii (tot de către el). Originalele se află în muzeul Domului, doar la câțiva pași distanță, pentru că umiditatea și diferențele de temperatură produc săruri de bronz ce determină desprinderea foiței de aur.

Și tot acolo, într-o nișă, se află “Pieta Rondini” a lui Michelangelo. N-a terminat-o niciodată pentru că marmura s-a sfărâmat și cotul Maicii Domnului a fost distrus. Era o lucrare personală, ar fi vrut să îi fie pusă la mormânt. Trăsăturile lui Nicodim sunt trăsăturile lui Michelangelo.

Dar n-a fost să fie, mormântul lui din biserica Santa Croce este decorat cu o alegorie a artelor. Moartea are un fel de a aduce împreună oamenii; lângă mormântul lui este cel al lui Dante, considerat tatăl limbii italiene moderne, cel al lui Galileo Galilei, tată științei moderne, și cel al lui Nicolo Machiavelli, fondatorul eticii politice.

Portretul lui Michelangelo, deasupra mormântului lui.

De ce oare se străduiesc oamenii să viziteze aceste locuri, în loc să se uite la fotografii într-o carte sau pe internet? Pentru că nu e același lucru. Lumina care se strecoară prin ferestre, zidurile ce separă lumea în afară și înăuntru, faptul că te simți mic și pierdut, scrântindu-ți gâtul ca să vezi cât mai multe detalii, mirosul de tâmâie, dangătul clopotelor, toate astea au rolul lor în experiență. A vizita este a te dărui trup și suflet.

Muzeul Vaticanului are kilometri întregi de galerii, cu artă din antichitate până în timpurile moderne. Toate statuile nude se ascund pudic în spatele unei frunze stilizate de smochin. O mulțime de lucrări de artă, deosebite, sunt pierdute printre altele. “Madonna cu pruncul” este o temă frecventă și în funcție de autor, de timpurile lui, de abilitățile lui artistice, trec repede sau mă opresc să aflu ce mă atrage. Mai sunt galerii cu hărți topografice ale diferitelor regiuni ale Italiei, altele cu tapiserii, și nesfârșite camere pictate al fresco.

Școala din Atena de Rafael

"Camera Miracolelor" de Pinturicchio

Capela Sistină: lumina de amiază face ca tavanul să pară tridimensional, suprafața separând lumea noastră de cele din picturi. Este un zumzet al oamenilor ce stau pe băncuțele lipite de zid, arătându-și unul altuia pielea Sf. Bartolomeu care are trăsăturile lui Michelangelo, sau petele întunecate, lăsate special, pentru a se vedea cum arăta capela înainte de restaurare. Treptat zumzetul devine zgomot, determinându-i pe paznici să spună “ Silenzio, vă rugăm tăcere!”

De aici intrăm în biserica Sf.Petru și suntem foarte atenți să nu ne pierdem, atât este de uriașă. A început slujba de seară, o parte din biserică este închisă, dar luminile sunt aprinse, încălzind-o, transformând-o dintr-un obiectiv turistic în credință manifestă. O indiancă îmbrăcată în sari îngenunchează să-și spună rugăciunile. Doi pași mai în față, soțul ei urmăreșe slujba cu mâinile împreunate a rugăciune. E un alt simțământ aici decât lângă intrare, unde este “Pieta” lui Michelangelo.

Călătoria noastră prin Italia ne duce și în alte locuri.

Pierdute din cauza naturii, Pompeii și Herculaneum au fost redescoperite în secolul al XVIII-lea, sub metri de cenușă și material piroclastic. Acest eveniment a declanșat o adevărată goană după lucruri antice și ruinele de la Paestum, nederanjate secole de-a rândul datorită țânțarilor purtători de malarie, au fost puse și ele pe hartă.

Paestum

Herculaneum

E ciudat să te afli singur printre zidurile lor, în acele grădini cu rodii coapte și tufișuri de rozmarin sau cu pajiști verzi peste care adie un miros de oaie. În Herculaneum vedem cum se schimbă stilul de pictură de la fresce care te atrag în lumea lor, la ziduri pictate în stil geometric. Lucrurile obișnuite de zi cu zi, tavanele boltite și decorate, rafturile pentru așezat amforele, mozaicurile, toate astea ne spun despre oamenii obișnuiți din acele timpuri, despre cei pe care istoria are obiceiul să-i treacă sub tăcere.

Rodie coaptă

Herculaneum

Tavanul băii publice, Herculaneum

Trebuie să mulțumim Vezuviului pentru că a erupt și a păstrat urmele căruțelor în pavaj, prețurile pentru pui, forma oamenilor și oasele lor (romanii își incinerau morții), până și lucrări scrise pe papirusuri.

Pompeii

 Pompeii

Pentru a vedea adevăratele mozaicuri, fresce și statui vizităm Napoli și muzeul de arheologie, amândouă oscilând între neglijență și o atentă prezentare. Orașul e murdar, în timp ce oamenii lui fac paradă slabi, bronzați, îmbrăcați în haine de ultimă modă, purtând ochelari de soare chiar și noaptea. Evadează din apartamentele lor mici (ușa de la intrare se deschide direct în sufragerie) pe stradă, unde vorbesc, fumează (întreaga Italie te supune la riscuri egale cu un fumător, fără a-ți aprinde o singură țigară) și mănâncă. Ținând cont de ceea ce știm despre Mafie și conducându-ne după sfaturile lui Marcello pe unde să mergem și la ce ore, suntem în gardă tot timpul.

Veneția e plină de scări și poduri, după cum a descoperit Maria. Canal Grande șerpuiește, unind stația de tren cu piața San Marco și nenumărate canale unele cu altele, explicând nevoia de poduri. Străzi înguste, clădiri nu prea înalte, peste tot magazine turistice și clienții lor. Venețienii invadează străzile după ora 5, plimbându-și copiii și cățeii, vorbind de la distanță unii cu alții, ignorând cu desăvârșire hoardele de turiști obosiți. Biserica San Marco, cu mozaicurile ei aurii, podeaua unduită, caii de bronz antic, porumbeii, atrage nenumărați vizitatori. Vizităm și Palatul Dogilor unde găsim o hartă pe care este scris Romania, acolo unde obișnuia să fie imperiul Bizantin.

Leul Venețian, Palatul Dogilor și Basilica San Marco

De ce acest titlu?

Aparține unei cărți scrise de Irving Stone despre viața lui Michelangelo. Am citit-o de cel puțin șapte ori, de fiecare dată găsind în ea inspirația și puterea de a-mi urma propriile vise. Prin cuvintele ei am urmărit o lume ce încă supraviețuiește în locul de origine: Moise stă tot lângă mormântul papei Iulius, alegoriile Ziua și Noaptea, Zorii și Amurgul se găsesc tot în capela Medici, capela Sistină tot mai încântă oamenii, picturile de pe pereții din Palazo Vecchio adună ani la cele câteva sute, clădirile și podurile se sprijină tot pe componentele originale.

Moses- detaliu. Ceea ce par a fi coarne sunt de fapt raze.

Ponte Vecchio, podul vechi peste râul Arno, Florența

Nu e nici o distracție să mergi prin ploaie rece, dar merită, pentru că la sfârșitul zilei mă simt mai bogată. Ceea ce era doar un nume în carte Ghirlandaio, Giotto, Pinturicchio, acum are consistență, le-am văzut operele de artă. Ghidurile turistice m-au ajutat să găsesc două opere ale lui Michelangelo necunoscute mie “Geniul Victoriei” în Palazzo Vecchi și “Hristos Mântuitorul” în biserica Santa Maria sopra Minerva. M-am bucurat, până când le-am văzut prăfuite, prost iluminate, prea detașate sau nu suficient de puternice.

“Prizonierii” lui sunt tot captivi ai marmurei, dar mintea mea urmărește liniile și pot să îi văd, chiar dacă sunt așa, ca prin ceață. Să stau în piața Campidoglio și mă simt echilibrată între clădiri, statui și scări. Agonia de a avea atât de puțin timp pentru atât de multe lucruri de văzut, de a asculta prea multe ghiduri audio de Rick Steve, de a merge în cercuri, de a sări peste mese doar pentru a ne extazia văzând ochii lui David, “atingerea dătătoare de viață”, de a găsi ceva de care nu știam, un nou Gaugain sau Matisse,

Paul Gaugain—Mathew 5-8

Henri Matisse—Crucifix

de a mânca pizza originală, sau baba, sau sfogliatelli.

Pizzeria de Michele, cu cel puțin două ore de așteptat pentru a mânca înăuntru, sau imediat, afară. Noi am participat cu trei cutii.

Sfogliattelli în prim plan, baba, un fel de savarină, în planul al doilea.

Și în toată această vânzoleală de căutări și descoperiri, este o zi calmă, caldă, însorită din Torino, unde ne-am întâlnit pentru prima oară cu prietenele noastre de corespondență, Maria Rosa și Federica, mamă și fiică. Ne plimbăm pe străzi ce prind viață: aici este locul unde vindeau și cumpărau cărți la începutul anului școlar,

aici veneau să mânânce o prăjitură și să asculte muzică, aici este universitatea Federicăi.

Marco Didou— Ecou

Împărțim diferite feluri de pizza și focaccia di recco cu o brânză numită crescenza, așezați pe bordură. Învățăm să traversăm strada în stil italian (traversez pe jumătate, mă opresc în mijlocul drumului, ridic mâna în semn de stop și mă uit direct în ochii șoferului, iar când s-a oprit și în spatele lui s-au adunat încă trei mașini, continui să traversez cu încetineală). Ajutăm un orb bătrân să-și găsească colțul de stradă de unde să ceară de pomană. Trecem și pe lângă un McDonald’s și-i admirăm camuflajul în spatele unei fațade verde-maronie cu lambriuri și vitrină.

Încerc să înțeleg ce este diferit în Italia, pe lângă monumente și arhitectură. Îmi găsesc răspunsul într-o emisiune TV numită “Nord contra Sud”. Reprezentantul nordului o întreabă pe cea din sud “De ce trebuie să fim ca voi?” Răspunsul vine cu pasiune, cu mâna dreaptă cu degetele strânse lovind în piept:

“Ci siamo VIVO!”
“Suntem VII!”

Mille grazie Italia, o mie de mulțumiri!
Ciao!