Foxtrot Amestecat (2)

M-am împrietenit cu Cristina din clasa a V-a și de atunci suntem cele mai bune prietene. Nu contează cât timp a trecut de când nu ne-am văzut, noi vorbim și lucrăm împreună, ca și cum ne-am fi văzut ieri. I-a dus pe Maria și Ioan la pescuit (restul familiei nu are această pasiune) și apoi le arată cum se curăță.

Suntem gata să ne așezăm la masă: pește la grătar, crabi prinși cu mâna, salată de roșii cu telemea și alte bunătăți.

Culegem măsline din pom parcă ar fi cireșe. De obicei sunt culese cu o greblă specială, ca și cum ar pieptăna copacul iar la sfârșit le adună cu prelata ce fusese întinsă de la început pe jos. Cristinei nu-i place așa, spune că vatămă fructele, așa că le culegem cu mâna. Încerc și eu o măslină crudă, e îngrozitor de amară și chiar iute, îmi amorțește limba. După ce le spăl, le crestez în 3-4 părți și un suc roșiatec amestecat cu ulei zemuiește pe mâinile mele. Apoi le pun într-un vas a cărui apă o schimb cât pot de des, pentru a le scoate amărala. După cinci zile, le scurg, pun sare și le împachetez să le iau la Atena. Tot mai sunt un pic amare, dar la un nivel acceptabil.

Măsline proaspăt culese.

Prima zi

Ziua a cincea

Numai bune de mâncat.

Viața liniștită de aici înseamnă că ne sculăm fiecare în ritmul lui, facem școală, mâncăm rodii proaspăt culese din pom dimineață, prânz și seară,

Câteodată un bol nu era suficient

Creația Mariei cu iaurt gras 10%, rodii, portocale și fulgi simpli de porumb

că ne mutăm din pat pe canapea, sau de acolo pe leagăn, citim, câteodată mergem la plajă.

Mă lupt cu niște omizi care au transformat broccolli în dantelă, dar sunt neimpresionate de insecticidul organic, așa că nu-mi rămâne decât să le înec.

Ultima dorință: să bea rouă!

Seara ne jucăm cărți, ajungem chiar să ne terminăm jocul de macao, “cine ajunge primul la două sute” pe care l-am început la Bottle Beach (atunci era februarie, acum suntem trecuți de jumătatea lui octombrie); Mihai și Maria au împărțit primul loc!)

Nu vrem, dar trebuie să plecăm. Tot mai suntem obosiți, sufletește dacă nu trupește și ceea ce ne așteaptă o să ne stoarcă și ultima picătură de energie pe care am acumulat-o. N-avem pe cine să dăm vina decât pe noi, noi suntem cei care am cumpărat bilete pentru Italia. Așa că intrăm într-o nouă etapă de pași rapizi.

Epidavros

Ne-am pierdut urmând harta, iar nu cele spuse în ghid și ajungem la un amfiteatru micuț, dar nu cel pe care-l căutam. Parcă ar fi ceva săpături arheologice, muncitorii mănâncă împreună la 9 dimineața. Se uită la noi cum încercăm să ne dăm seama unde suntem. Un tip vine în pas lent și stă și se uită cum vorbim în românește. Văzând că nu-l băgăm în seamă, ne întreabă ce căutăm. Aflăm că amfiteatrul nostru este la 15 km, ajungem așa și așa.

Din fericire pentru noi autobuzele cu turiști nu au ajuns încă, așa că avem tot locul pentru noi. Construit de Polykleitos, amfiteatrul poate acomoda 13000 de oameni, cu o acustică perfectă din orice punct. Rânduri de scaune de calcar, ușor curbate pentru o poziție mai confortabilă, cu fotolii VIP, cu spătar și o gaură pentru a lăsa apa să se scurgă.

Amfiteatrul se deschide în fața noastră

Spectacol Dascălu (cerberul este în colțul din dreapta sus, ascuns după tufiș)

Ne așezăm în mijloc și începem să cântăm și să dansăm pe melodia "Dragostea din tei". Imediat fluierele ne acoperă vocile: n-avem voie! Se pare că urlam. Schimbăm și începem să recităm poezii, să cântăm alte cântece, dar parcă nu mai e așa de distractiv iar paznicul ne urmărește fiecare mișcare cu o privire de vultur. Până la urmă a ieșit din cușca lui să ne spună că trebuie să ne oprim! Cu siguranță, grecii și nemții concurează pentru locul întâi la cele mai nesuferite reguli pentru vizitarea monumentelor lor (rucsăcelul, în funcție de muzeu, poate fi dus pe spate, în față, pe umăr, în mână sau deloc, iar haina pe tine, pe mână, dar nu pe umeri sau în talie; poți să faci poze de statui, dar nu cu oameni, poze de toate obiectele, dar nu ăsta și tot așa).

Ne oprim scurt la muzeu să vedem instrumentele medicale. Aici era Ascelpion, un centru de tămăduire. Pacienții veneau din toate colțurile lumii cunoscute pentru a face o baie și se împărtășii cu zeii din jertfa pe care o adusese, în speranța că îi vor spune în vis ce tratament trebuie să urmeze. Pe lângă masaj, exercițiu fizic și dietă, câteodată erau recomandate și ierburi medicinale și chirurgie. Unele dintre ele funcționau, pentru că am văzut ofrande din lut sub formă de ochi sau urechi.

Nafplio

Venețienii au construit în vârf de deal o citadelă, pentru a complementa pe cele din mijlocul mării și din oraș. A durat foarte mult și un bastion, cel care se numește al lui Ahile, l-au lăsat neterminat. Turcii au atacat și cucerit fortăreața chiar la un an de la terminarea ei. O sută de ani mai târziu, grecii au atacat și alungat pe turci pe același traseu! Nu era cine știe ce de văzut, un fort ca oricare altul, dar priveliștea era deosebită și marea albastră frumoasă.

Ne îndreptăm spre muzeu unde putem admira singura armură din bronz completă. O putem vedea pentru că proprietarul, un tânăr nobil, a murit și a fost îngropat într-o margine de deal cu toate obiectele lui, și pentru că mormântul, după 3000 de ani, s-a prăbușit, și pentru că hoțul n-a apucat să o fure. Într-un fel e primitivă și neîndemânatecă, dar pe de altă parte este o operă de artă. Cascheta este parțial acoperită cu colți de mistreț, un semn de curaj (la Santorini am văzut una completă, făcută din colții a șaizeci de mistreți). Mintea-mi zboară spre armura anti-glonț făcută din fier de către un haiduc australian la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Oare acesta este Ahile, ce se îndrăgostește de Pentesilea, regina amazoanelor,  în timp ce o omoară? (el are armură, ea fustă)

Mycenae

O fortăreață făcută de ciclopi! Cel puțin asta credeau grecii în antichitate despre zidăria perfectă și mărimea pietrelor (multe cântărind mai mult decât pietrele de la piramide și cu o astfel de potriveală, demnă de pietrele incașilor la Machu Picchu). Este doar parțial excavat, doar 10%— Schliemann a găsit aici mormântul lui Agamemnon și al Cassandrei și a donat comoara poporului grec (poate fi văzută la muzeul arheologic din Atena).

Poarta Leilor: columna și altarul simbolizează puternicul oraș Mycenae

Mormântul împrejmuit cu ziduri duble.

Figurine antropomorfice găsite în zonă.

Până când ajungem să vizităm mormântul lui Atreus, (un tholos uriaș, un alt exemplu de zidărie perfectă,) îi dau deja dreptate nepotului meu: “Ai văzut o ruină, le-ai văzut pe toate!”

Intrarea la mormântul lui Athreus

Tavanul boltit

Drumul către Atena trece printre orășele și sate, biserici și livezi de portocali, pe lângă alte ruine. Casele au toate obloane noi de aluminiu, un aspect prosper, grădinile lucrate și pline cu legume. Cineva trebuie că lucrează pământul ăsta, poate c-or fi grecii!

Ajungem pe seară unde ne-am propus și ne reunim cu prietenii noștri.

Repede: Atena

De când am fost ultima oară, acum șase ani, Acropole și-a schimbat înfățișarea. Controversata restaurare are ce să arate. Templul lui Nike stă drept, fără schele, zidurile  ce alcătuiesc Propilea, coloanele Partenonului, toate arată amestecul de marmură: cea veche, galben cenușie, cea nouă, albă strălucitoare. Ne plimbăm de colo-colo, bucurându-ne de priveliște, admirând linia grațioasă a unei arhitecturi ce a influențat tot ce a urmat-o.

Muzeul Acropole este nou pentru noi, a fost special construit pentru a găzdui metopele și frizele Partenonului (acum în British Museum). Este o clădire modernă, ce pare că plutește pe poduri de sticlă peste ruinele caselor antice. Maria ocolește (nu-i place să vadă hăul sub ea), dar eu dau de-a dreptul, mergând pe deasupra unui mozaic, a zidurilor și cioburilor. Muzeul reușește să prezinte concis cultura greacă antică, obiceiurile (pentru căsătorie, înmormântare, religioase) și arta.

Vedem și un film despre istoria monumentului, momentele de glorie și de restriște, distrugerea, redescoperirea. Folosesc cuvântul “furat” pentru exponatele din Marea Britanie. Acum că sunt în Grecia, și vorbim despre același subiect, și am văzut atât de multe ruine, mă gândesc că poate e mai bine că sunt acolo, pentru cei care nu au șansa să viziteze Grecia, să se poată bucura și ei de această cultură antică. Grecii n-ar pune frizele și metopele înapoi pe Partenon, ci le-ar adăposti în acest muzeu. Dar acest muzeu le-ar prezenta ca și în original, s-ar completa cu cele rămase aici, ar fi un întreg, ar fi acasă! Nu pot să mă hotărăsc unde ar fi bine să fie, așa că mai întreabă-mă.

În ultima zi în Atena avem idei diferite despre program: Mihai merge cu copiii să vadă Agora și Muzeul Arheologic. Eu mă îndrept spre Eghina, o mică insulă în apropiere. Ce-i acolo? O mânăstire și moaștele Sf. Nectarie. De ce m-am dus? Fără un motiv anume, doar nevoia de închinare.

Mormântul Sf. Nectarie

Dar ca să ajung acolo a trebuit să merg pe motocicletă! N-am mai fost niciodată. Dan este atât de bun și se oferă să mă ducă în port să iau feribotul. Cristina îmi atrage atenția să nu mă ating de țeava de eșapament și să mă ard. Cascheta îmi e mică și trebuie să-mi scot ochelarii, așa că totul este tulbure. Apoi îmi pun problema echilibrului. Când eram în Scoția am văzut un accident de motocicletă (nu ți-am povestit asta). Individul a intrat în curbă cu viteză, a pierdut controlul, roata din față a început să tremure și totul a alunecat pe dreapta, rotindu-se. Din fericire n-a avut nimic, ceva vânătăi. Am încercat să nu mă gândesc la accident, dar cum să-mi păstrez echilibrul? La clasele de dans trebuia să-l las pe Mihai să mă conducă și nu puteam decât dacă închideam ochii. Așa am făcut și acum, mi-am închis ochii, l-am prins pe Dan de coaste și m-am încrezut în el, copiindu-i mișcările. La un stop m-am relaxat și era cât pe ce să cad când s-a schimbat în verde. Cum e să merg pe motocicletă? Bate vântul, dar m-am simțit în siguranță! Cred că aș putea să învăț să merg de una singură!

Vedere din restaurantul unde mi-am comandat un souvlaki.

E timpul...trebuie să plecăm. Pentru mine Grecia a fost ca și cum aș fi fost acasă, deși asta e prima oară când o vizitez cu adevărat. Elemente din viața oamenilor sunt și la noi, obiceiuri, mâncăruri, cuvinte. Viața e grea acum, multe afaceri închise, oamenii așteaptă o schimbare, sperând că va fi în timpul vieții lor. Văd un copil purtând un tricou cu portretul lui Che Guevara. Oare știe ce reprezintă?

Ne luăm rămas bun de la prietenii noștri. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a ne exprima recunoștința pentru dragostea și ospitalitatea ce ne-au arătat. Sperăm să putem face și noi la fel pentru ei, iar dacă nu, pentru altcineva.

Împreună cu Cristina și Dan, pe fundal de rodiu cu poame.

Adio Ellada! La revedere Grecia!