vineri, 7 decembrie 2012

Ascunzătoarea lui Zeus


“E departe...20 euro!”
“Nu”, spune Mihai și pleacă. Un alt taximetrist se apropie și ne dă prețul lui 15 euro. Primul insistă “Vă iau eu, 20 de euro!” Mihai îl măsoară din ochi, tipu’ nu-nțelege că e o ofertă mai mică? “NU!”

Hotelul nostru e întradevăr foarte departe, dar are o mică bucătărioară. Până ne învârtim noi în cameră să aranjăm lucrurile, Mihai se duce până-n colț să cumpere ceva de mancare. Vânzătorul mânca o rodie și i-a oferit și lui o bucată, a refuzat, dar el a pus-o oricum în sacoșă. “Nu-s coapte încă, dar îs dulci.” Mă bucur de ea, n-am mai mâncat o rodie de mai bine de un an și chiar înainte să o gust spun “Bogdaproste, să fie primit!”

Ne trezim înainte de răsăritul soarelui, în mijlocul cutcurigelilor și lătrăturilor. Luăm un autobuz, schimbăm în oraș pe o altă linie și ajungem în Knossos chiar la deschidere. Locul pare liber, foarte puțini turiști. Nu ne-am făcut temele și nu știm în care parte să o luăm, așa că urmăm și noi drumul. Și dintr-o dată tufișurile se dau într-o parte și suntem pe același nivel cu coloane roșii maronii, fresce albastre, mozaicuri și tocuri de ușă din ciment care imită lemnul. Și multe grupuri de turiști care blocau priveliștea! Dintr-o dată scopul nostru a devenit să vedem diferitele bucățele în intervalul dintre grupuri. Ghizii vorbesc tare, turiștii se înghesuie și se agață de fiecare cuvânt al lor, zdrobind pe oricine și orice care îi împiedică să audă.





Cu 3500 de ani în urmă oamenii au construit acest palat, folosind vânturile pentru a păstra răcoare în timpul verii, soarele și planul clădirii pentru căldură în timpul iernii. Avea de toate, piață, teatru (asta cred specialiștii despre niște trepte largi), grânar (adăpostit în pitoi, vase de lut ars mai mari decât un stat de om) și camerele oficiale și de locuit.

Prințul crinilor.


Cea mai frumoasă este camera tronului, pereți acoperiți de grifoni înconjurând  scaunul de alabastru. Fresce sunt peste tot, în culori vii, imortalizând scene din viața lor, în posturi înțepenite și nenaturale, dar sugerând mișcarea.



Cele mai speciale sunt la muzeul din Iraklion. Până când să terminam noi de văzut fiecare cotlon și pietricică, să găsim scrierea lineară B și “ținghi” pe o coloană de marmură, locul viermuiește cu oameni si tot continuă să vină. 





Aici poți să faci un tur virtual și să vezi chiar zone în care noi n-am avut acces.  http://www.bsa.ac.uk/knossos/vrtour/throne/main.htm

Deci, am văzut zidurile, acum e timpul să vedem și ce obișnuiau să protejeze. Muzeul este de fapt închis (copiii sunt fericiți), dar are o galerie deschisă (fețe triste, umeri căzuți) plină cu cele mai frumoase comori. Aici este fresca “Săritorii peste taur”, o distracție și o artă în sine, și lângă ea, o statuetă de fildeș, prinsă chiar în momentul săriturii.



Detaliu. Doar părțile mai închise sunt originale.




A doua zi începem să explorăm insula Creta. Legenda spune că Zeus a fost ascuns aici. Cronos, tatăl lui, știa dintr-o profeție că unul din copii îi va lua locul și pentru a preveni întâmplarea, îi înghițea de cum se nășteau. Rhea, mama lui, voia și ea un copil de care să se bucure, așa că l-a păcălit pe Cronos și i-a dat să înghită o piatră învelită în scutece. Pe Zeus l-a ascuns în Creta, împreună cu capra Amalthea, ce l-a îngrijit și hrănit cu laptele ei. Într-o zi, pe când se jucau împreună, Zeus i-a rupt un horn și ca să-și repare greșeala l-a transformat în cornul abundenței.

Conducem o vreme de-a lungul coastei. Aceleași stânci, aceeași mare albastră, semnele sunt întâi în grecește și după 50 m în engleză. În timp ajungem să le recunoaștem, le-am învățat cu mulți ani în urmă la matematică și fizică:  π (pi) era folosit la aria cercului, ρ (ro) era semnul pentru densitate, θ acesta pentru temperatură. În curând puteam citi semnele direct în grecește.

Ne oprim pentru o vreme în Hania să mâncăm un pita-ghiros și să ne dăm pe străzi. Aici casele sunt de culoarea pietrei, au un stil diferit, vențian, dar florile, pisicile, magazinele înghesuite în jurul pieței centrale sunt toate grecești.



Câinelui îi era frică de pisică
Drumul nostru urcă spre munte, baleind pe serpentine, pe lângă măslini, tineri sau bătrâni, drepți sau noduroși, cu crengile încărcate de fructe sau doar cu frunzele. Priveliștea ne înfățișează dealuri pietroase cultivate cu rânduri geometrice de pomi. 



Așezate în subțioara dealurilor sunt satele, biserica în locul cel mai înalt, toate drumurile ducând către ea, alei ce urcă pieptiș între ziduri de stâncă, parcurse de femei îmbrăcate în doliu.





Ajungem la Omalos, câteva case și două hoteluri față-n față. Al nostru e cel mai vechi și l-am ales pentru că se laudă că face brânză după metoda tradițională. Vreau să le arăt copiilor cum se face, dar s-a terminat sezonul. Din aprilie până-n iulie, cât mai sug mieii, mulg o mie de oi de două ori pe zi, cu mâna. În lapte pun apoi cheag ca să închege laptele, strecoară zerul și fac roți de cașcaval, pe care le întorc de pe o parte pe alta în fiecare săptămână. Proprietarul ne-a dus la pivniță și când a deschis ușa, un miros de oaie mi-a gâdilat nările.





Camerele noastre au o mică terasă de pe care putem intra direct în livadă. Ni se spune să mâncăm câte mere vrem. Oile și caprele sunt împrăștiate pe câmp. Câinii ciobănești latră din nu știu ce motiv. Aerul e stratificat, rece și mirosind a brad în jurul capului, cald și dens în jurul picioarelor. Vorbim cu proprietarul amănuntele drumului de a doua zi dimineață și ne ducem la culcare într-un slab miros de oaie.





Ne sculăm la crăpatul zilei, micul dejun are suc de portocale proaspăt stors, pâine de casă și miere de la stupii proprii. Apoi proprietarul ne duce cu mașina până la Cheile Samariei. La început suntem singuri. Pini întortocheați, pietre alunecoase, razele soarelui străpung coroanele. 






Un furtun mare și negru merge cu cărarea, aducând apă proaspătă la fântâni și hidranți. Din loc în loc sunt mini stații de pompieri, stingătoare portabile, saci de nisip, cazmale și târnăcoape. Pericolul de incendiu e mare, nu neapărat din țigara aruncată nestinsă, ci din combinația căldură și pini într-o atmosferă uscată.




Primele două ore sunt cele mai dificile. Coborâșul este abrupt pe marmură gri lustruită (pare ciudat să pavezi o cărare cu marmură, dar ăsta e materialul cel mai ușor de obținut) și-n orice moment, dacă nu suntem atenți, putem aluneca și răni. Foarte repede încep să mă doară genunchii, în special cel drept pe care l-am abuzat în munții Drakensberg. Dar mergem înainte, prin pădure, pe sub acoperișuri de sârmă împletită care ne apără de pietre desprinse din munte, printre pereții de stâncă ai cheilor. 





Apa dispare într-un loc, apare în altul, semnele forței ei sunt împrăștiate, copaci dezrădăcinați prinși între bolovani. Mâncăm prânzul printre ruinele unui sat părăsit. Oamenii care locuiau aici au fost mutați la marginea parcului, atunci când s-a înființat. Câteva case mai sunt folosite pentru pompieri și un cabinet medical.

Între timp depășim și suntem depășiți de aceiași oameni. Noi mergem, ei fac poze, noi ne oprim din diferite motive, ei își continuă drumul. Spre capătul cheilor pereții se apropie, ca și porțile într-o ecluză. Doar un pârâu și un podeț le țin deschise. În spatele nostru munții se înalță mândri. Azi dimineață eram și noi acolo sus!


Liniuțele verticale sunt oameni.

După porți, relieful se netezește și drumul ne duce printre case de piatră neterminate și curți cu măslini la umbra cărora se înghesuie oile.





Ne oprim pe o plajă de pietre negre și ne spălăm de praf în marea Libiei. Fundul apei se adâncește dintr-o dată, apa e rece și noi ne relaxam. 


Nu suntem singuri, și ceilalți turiști fac la fel, așteptând să vină feribotul. O englezoaică merge cocoșată, călcând pe prosop “Știu că sunt caraghioasă, dar nu vreau să-mi ard picioarele!” Înainte să ne suim pe barcă mă uit la pedometru: record personal de 26 704 pași! Cred că Ioan a făcut mai mult...


Copiii au adormit cum s-au suit pe feribot.

În ziua următoare ne încheiem socotelile cu cei de la hotel. “Cinci persoane, 15 euro de fiecare, două nopți, 90 de euro” spune mama proprietarului. Aproape la fel de înaltă ca și mine, îmbrăcată în negru, cu o față severă, ea este cea care are grijă de partea financiară a afacerii. Mihai e surprins și femeia repetă. Știe puțină engleză, noi nu știm aproape nimic grecește. Se încruntă, nu înțelege de ce Mihai spune nu. Încerc și eu cu creion și hârtie făcând înmulțire, dar bălmăjelile mele nu o ajută. Până la urmă scoate calculatorul, apasă pe numere, serios, ea nu poate fi păcălită, și dintr-o dată ochii i se fac mari, gura i se deschide a surpriză și se-nmoaie, uitându-se la un total de 150 de euro, iar nu 90. “Mulțumesc, mulțumesc!” și-mi cuprinde mâinile în ale ei, înainte de a ne da un borcan de miere și niște mere. Nouă ne era de ajuns doar ce ne-au spus ochii ei! Efharisto! Mulțumesc!

Ne mutăm mai departe, spre Plakias, o altă plajă, unde încercăm să ne reîncărcam bateriile. Ca să ajungem acolo am condus printr-o încrengătură de serpentine și drumuri nemarcate. Am avut cele mai bune intenții să vizităm mânăstirea de deasupra plăjii și să vedem monumentul preotului care a luptat cu arma-n mână pentru țara lui, dar nu putem. Suntem prea obosiți.


Doar o biserică pe marginea drumului.




Puțina vegetație țepoasă care crește pe marginea drumului ocupă o parte din bandă (n-am să mă mai plâng niciodată de mașinile care tund iarba pe marginea autostrăzii). Cad pietre și chiar și drumurile cad! Din loc în loc putem să vedem o denivelare mare care merge cu drumul, sau îl traversează, ca o fractură prost reparată.







Plakias e un orășel liniștit și prea puțin dezvoltat (față de celelalte orășele turistice) în ciuda golfului și a plăjii cu nisip. E din cauza vântului, care își face de cap în timpul verii printre stâncile înconjurătoare.  Când vine toamna, se mai linștește. Ne bucurăm de căldură și soare împreună cu pensionarii și nordicii. Închiriem un apartament frumos și primim ca băutură de bun venit o sticlă de vin! Tot aici descoperim că este adevărat ceea ce am citit: opțiunea de a purta costumul de baie. Nu sunt semne scrise care să te anunțe că te apropii de o astfel de zonă, eventual sesizezi că unii oameni se acoperă cu prosopul.

Acestea fiind zise, timpul nostru în Creta s-a terminat. Ne întoarcem pe acelasi drum îngrozitor în Iraklion, returnăm mașina și ne suim într-un avion micuț cu destinația Atena.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu