Astăzi ne începem ziua devreme, dar stăm în casă. Profit că Ioan are școală de făcut și mai spăl rufe și fac diferite treburi mărunte. Până la urmă ieșim din casă și luăm metroul spre Parcul Ueno. Ajunși acolo, vedem lângă o stație de autobuz o hartă mare a parcului. Deși avem iPad-ul cu noi și internet, și am putea să ne orientăm în felul acesta, totuși alegem să ne uitm pe harta aceea mare. Și în timp ce ne uităm, observ că doi oameni, spală în tăcere rama: mișcări scurte, eficiente. Dacă nu ne-am fi oprit să ne uităm la hartă, nici n-aș fi observat că sunt acolo, lucrând. Dar așa, că suntem aici, am senzația că nu îi las să lucreze. Sunt uimită, pentru că în mintea mea încerc să compar cu o situație similară din România sau SUA (nu că aș fi văzut sau auzit de spălatul ramei unei hărți de stradă). În România, DACĂ cineva ar face treaba asta, s-ar vedea de la distanță, un spectacol pentru ochii lumii “Ia uitați-vă la mine cum muncesc”. În SUA nimeni nu s-ar deranja, de-aia e ploaie, dar dacă ar trebui să o facă, ar folosi jetul de apă cu presiune.
Prima oprire: Muzeul Național de Artă. Clădirea care găzduiește muzeul este pe lista de așteptare de a fi declarată Monument al Umanității. A fost construită de Le Corbusier în 1951 pentru a adăposti colecțiile Matsukata.
Kojiro Matsukata (1865-1950) a fost fiul unui politician (care a ajuns să ocupe poziția de prim ministru în timpul Restaurării Meiji). A studiat avocatura la Yale și s-a îmbogățit prin construirea de nave. În timpul Primului Război Mondial începe să colecționeze artă și reușește să acumuleze o adevărată avere. Totuși, afacerea lui a fost afectată de crizele economice dintre anii 1920 și 1930, și pentru a o salva, este nevoit să vândă o parte din colecții. În acele timpuri Japonia impunea o taxă de 100% pe importurile de artă, ca urmare Matsukata își depozitează arta în Londra (unde au ars în 1939) și în Paris, în subsolul muzeului Rodin. În cel de-al doilea Război Mondial colecțiile îi sunt confiscate. Până la urmă au fost parțial returnate, dar nu lui, ci poporului japonez. Iar în 1959, într-o clădire modernă proaspăt terminată, dar și în imediata ei apropiere, oamenii au putut vedea ceea ce a fost drag inimii lui.
 |
| Rodin — Burghezii din Callais |
 |
| Rodin —Porțile Iadului și Bourdain — Hercule Arcașul |
Aici puteți face un tur virtual al muzeului. Mi-a trebui ceva timp să pricep cum trebuie să apăs pe săgețile de pe tastatură ca să mă “mișc” prin muzeu, dar n-am reușit de loc sa înțeleg cum să fac să știu la ce mă uit. Dar daca voi știți, vă rog să mă luminați și pe mine.
Muzeul este minunat, liniștit, foarte puțini oameni. Este atât de mult Monet aici… unele arată ca și cum ar fi studii pentru faimoșii Nuferi din L’Orangerie, din Paris, iar altele sunt despre subiecte neașteptate, proaspete, cu linii ferme. Iată câteva din preferatele mele:
 |
| Monet — Stânjenei Galbeni |
 |
Monet — Grădină de bujori
|
 |
| Monet — Nuferi |
 |
| Monet —Pescari pe malul lui Epte |
 |
| Van Gogh — Trandafiri |
 |
| Kees van Dogen — Holul Casinoului |
 |
| Jean Dubuffet — Vaca cu coadă frumoasă |
 |
| Emille Antoine Bourdelle — Dansul Voalului |
Plecăm din muzeu împrospătați și energizați de această frumusețe modernă, europeană, atât de accesibilă nouă. Am fi putut să stăm mai mult, dar vrem să vizităm și Muzeul Național. Așa că o luăm prin parcul Ueno și trecem pe lângă un pâlc de copaci unde avea loc un serviciu religios creștin pentru cei care nu au case. Este atât de neașteptat! În mintea mea, japonezii (care au atât de multă ordine și obiceiuri în viața lor, și reguli) nu au cerșetori și oameni necăjiți. Confruntată cu realitatea am un sentiment neplăcut. O femeie, probabil din partea celor care organizaseră evenimentul, părea să conducă evenimentul. În forul meu interior simt că acești oameni participă de nevoie, pentru că la sfârșit primesc ceea ce vor.
Ajungem și la Muzeul Național dar este închis. Am fi putut să-l vizităm ieri, de Lunea Veselă…E adevărat că l-am văzut data trecută, dar doar colecția pentru “turiști”, ne-ar fi plăcut să-l studiem mai în amănunțime, dar asta e…
 |
| Clădirea din spate este Muzeul Național Tokyo. |
 |
| Picnic în Ueno Park pe ziar. |
Mergem mai departe și ne plimbăm pe străzi care au supraviețuit bombardamentelor din cel de-al doilea Război Mondial. Casele îmi dau un sentiment diferit, sunt mai mici, mai simple, cu amprenta timpului în care s-au născut. Mai sunt temple și cimitire în care găleți identice de lemn (folosite pentru spălarea mormintelor) pe care este scris numele familiei, stau frumos așezate unele peste altele chiar la intrare.
Trecem și pe lângă Grădina Zoologică și admirăm trenulețul a cărui șină este deasupra. Căutăm un lac special, cu nuferi, cel puțin așa spune ghidul, dar este închis pentru ceva lucrări de reamenajare. Mergem pe podul pietonal pentru a putea traversa un nod de străzi și este foarte mult zgomot și multă lume care mă înghesuie. Din fericire ajungem acasă unde mâncăm niște supă cu multe E-uri și ne odihnim puțin.
 |
| Toaleta, în afara parcului Ueno, lângă Grădina Zoologică. |
 |
| Podul pietonal care traversează nodul stradal și duce la stația Ueno. |
 |
| Marker pentru stația Ueno. |
La 16:30 plecăm din nou spre templul Sensō-ji. Se pare că toată lumea a ieșit pe stradă: studenții au terminat școala, lucrătorii sunt în drum spre casă, turiștii vizitează. Și parcă toți au venit aici: unii se învârt de colo-colo, alții se roagă, alții își ghicesc norocul. Este o cutie hexagonală alungită în care se află 64 de bețe, fiecare însemnat cu niște semne. Un băiat vrea să-și afle viitorul: ia cutia și o scutură, gândindu-se la ce vrea să afle, apoi printr-o mică deschizătură din capac, scoate un băț și îi citește semnele, apoi îl lasă să cadă în cutie, pe care o pune la loc. Se duce la un raft bine organizat, pe ale cărui despărțituri scrie aceleași semne ca și pe bețele din cutie, iar în despărțituri se află hârtii pe care scrie viitorul lui sau al oricui trage același băț. Pierdut în mulțime, un bărbat supraveghează elevii și este gata să intervină dacă bucuria lor expansivă se transformă în zarvă.
Templul în sine nu ne spune nimic deosebit, ne dă același sentiment de japonez, de ordine, lăcuit, simetric, perfect. Mihai îmi spune că am venit pentru atmosferă. Din vârful scărilor putem vedea întregul bulevard pietonal care duce spre porțile templului: este tivit cu lumini ce stau deasupra tarabelor cu mâncare și oamenii curg în amândouă direcțiile.
 |
| O sută de yeni și poți să-ți știi viitorul! Doar 64 de variante! |
 |
| Ușile templului, uriașe. Se pot vedea mai bine ca proporție în poza de deasupra, în spatele nostru. |
La o tarabă un om umple, cu un lichid ca de clătite, niște matrice sub formă de pagodă și apoi adaugă o pastă de fasole roșie frecată cu zahăr, le încălzește pe foc și în timp ce astea se coc, omul umple alte matrice cu lichid. Când primele sunt gata, le ia și le pune pe primele cu susul în jos peste cele noi și în felul acesta face vafe sub formă de pagode. Cumpărăm și noi, doar de distracție și ne ardem limba, așa sunt de fierbinți. Dar sunt bune. Ne mișcăm cu mulțimea, observând-o: toate clișeele de care știm (și de care nu știm) sunt aici, de la stiluri de păr, la haine, la scule. Și TOATE trec prin spațiul meu personal.
Într-un fel mă simt ca și Guliver în Blefuscu: eu sunt înaltă, iar ei sunt atât de mulți! Apartamentul e mic, în metrou scaunele sunt mici, toate barele de ținut îmi atârnă în dreptul feței. Totul e mic în comparație cu mine. E încă devreme…și ne ducem în Shibuya!
Pentru că suntem în Tokyo, ne vedem cu prietenii noștrii Ana și Doru. Îl întreb pe Mihai unde ne întâlnim? La stația Shibuya. UNDE în Shibuya, pentru că este un nod feroviar important și are nenumărate nivele și ieșiri și cum o să recunoaștem noi semnele de la locul de întâlnire (un sentiment de panică îmi îngheață burta)? La statuia lui Hachi (se pronunță Haci). Unde e asta? Google din nou ne vine în ajutor și ne mișcăm printr-o întunecime luminată de neoane, printre personaje Manga, lucrători și turiști, verificând din când în când ecranul că suntem pe drumul cel bun și ajungem unde trebuie. Ne ridicăm ochii din ecran și iat-o: statuia lui Hachi.
 |
| Deși scrie "Cum să-ți cumperi bilet" este mult mai complicat să alegi un bilet care să te ducă unde vrei să ajungi. |
Hachi a fost un câine din rasa Akita care și-a așteptat stăpânul la stația de tren Shibuya zi de zi, chiar și după ce stăpânul a murit. A fost prezent la dezvăluirea statuii sale, dar nu aceasta, pentru că originalul a fost reciclat pentru efortul de război. A murit de cancer și cenușa lui a fost îngropată lângă cea a stăpânului. Știam unele lucruri din filmul Hachiko Monogatari și din filmul american inspirat de acesta, cu Richard Gere. Mă uit la oameni: își ocupă poziția (se ating, o îmbrățișează sau n-au nici un contact cu statuia), cineva le face poza, își recuperează aparatul, verifică poza în timp ce fac loc altor oameni. Repetă. Pentru o vreme îi judec. Am așa, o nemulțumire…Da! Asta e! Sunt obosită, nu mai am rezerve de înțelegere și energie și mă uit la statuia celui mai bun prieten al omului, cel care m-a făcut să decid că niciodată în viața mea nu voi avea un animal de companie (pentru că moartea mea îi va aduce suferință). Soluția: scot din pământ, din iarbă verde niște energie, pentru că mă voi odihni mai târziu, îmi fac poză cu Hachi, pentru ca mai târziu o să-mi pară rău dacă nu o fac, și mă bucur de seară, pentru că ne întâlnim cu prietenii noștri!
Ana și Doru sunt aceeași oameni minunați. Ne ducem întâi să găsim un magazin de anime (desene animate pentru toate vârstele) de unde se pot cumpăra mărfuri pe tema filmului, fiecare film având un mic magazin într-o clădire cu cel puțin 10 etaje. Ioan își cumpără o cană de la One Piece.
Apoi mergem la un restaurant la care toată lumea găsește ceva pe placul ei de mâncat. Vorbim repede, pentru că trebuie să acoperim patru ani de informație în câteva ore (deși am rămas în contact prin canalele de socializare ). Timpul zboară pur și simplu și nu ne-a ajuns cât am fost împreună.
Ne întoarcem la stația Shibuya, traversând pe jumătate cea mai traversată stradă din lume și ne prostim pentru camera de filmat.
E minunat să fii în Japonia!
