Cocorul alb de Himeji

Dimineața începe diferit pentru fiecare dintre noi: Mihai se duce la Muzeul de Artă al Prefecturii Hiroshima ca să vadă “Visul lui Venus” de Dali, Ioan face analiză matematică, iar eu gospodărie și bagaj. La ora 11 ne suim în tren și nici nu ne dăm seama când ajungem la Himeji. Ne ia o grămadă de timp să găsim o cutie cu plată pentru a ne lăsa bagajele. La gară sunt ocupate toate, dar găsim la stația de autobuz.

Hidrant ascuns în trotuar.

Mergem de-a lungul bulevardului care ne duce la castel și ne uităm la vitrine și statui. Printre ele un om vinde persimone și cumpărăm bucuroși, sunt mult mai bune decât cele de la magazin. 

Bulevardul se termină într-o piață uriașă, cu multe traversări. Stopurile sunt roșii, toată lumea așteaptă răbdătoare, pietoni și mașini de asemenea și nimic nu se mișcă cât văd eu cu ochii. Traversez sfidător strada (pentru că am obosit de regulile lor, și să respect regulile, și de cât de multe am văzut și nici măcar nu am ajuns în Kyoto, și cred că am intrat în acel zid din care nimic nu poate scăpăra vreun simțământ.) 

Pun pariu că tipul din dreapta e invidios!

Deasupra tuturor castelul arată seren și liber, ca un cocor alb plutind.

Un cireș înflorind în octombrie.

Intrând în curtea castelului amintirile ne revin ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri, iar nu acum patru ani. Nu s-a schimbat nimic, bine, doar oamenii. Și s-a redeschis castelul în martie 2015. Timp de șase ani au muncit, desfăcând totul, reparând, înțelegând cum funcționează părțile componente, reconstruind după metodele originale (vezi Himeji). S-a mai făcut o restaurare cu aproape cincizeci de ani în urmă și atunci au găsit scrieri despre procesul construirii, scrieri pe care le-au folosit acum. Au întărit fundația cu beton armat pentru a rezista următoarelor cutremure. Au instalat țevi de apă și un sistem de stropire în caz de incendiu. Și au înlocuit și reparat țiglele curbate de pe acoperiș și refăcut zidurile din clădirea principală.

Așa arăta pe vremuri castelul: trei șanțuri cu apă, case și străzi ordonate.

Un model de lemn al clădirii principale care a fost folosit pentru mai buna înțelegere a structurii în restaurarea din anii '50.

Peștele, un element de apă, protejează acoperișul și castelul de foc.

Poți să vezi câte un pește la fiecare capăt al acoperișului, plus cireșul înflorit în dreapta.

Aceste țigle rotunde, care se găsesc la capătul fiecărui șir de țigle ovale de pe acoperiș, poartă sigiliul  daimyō-ului, al stăpânului. Când au fost restaurate prima oară, au găsit și unele instalate cu susul în jos. Neștiind dacă au vreo semnificație anume, au avut grijă să le pună așa cum le-au găsit. Nu și de această dată, acum toate stau cum trebuie.

Ne luăm pantofii în plasă și-i cărăm pe tot parcursul vizitei. Cu excepția mărimii castelul este la fel cu cel din Matsumoto, aceleași podele de lemn, aceleași cârlige pe pereți care să țină arcuri, sulițe sau arme, un design diferit dar aceleași ornamente pentru acoperit cuiele, copaci diferiți dar aceiași doi stâlpi care centrează în jurul lor cinci etaje de castel și-l susțin pe al șaselea. 

Pentru o vreme vizita decurge liniștit și la etajul trei ne împotmolim într-o coadă: așteptăm să urcăm pe niște scări abrupte și înguste. 

Aceasta este scara de coborâre, echivalentă celei de urcare. Îmi place cum fiecare are un alt stil de a coborî.

 

Nu e nimic expus în camere, minimalism dus la extrem. 

La etajul șase este altarul și vederea de jur împrejur.

Considerând că a văzut totul, lumea coboară grăbită, dar nu e chiar așa. E mușakakuși, o cameră ascunzătoare, în care un număr mic de samurai așteaptă fără să scoată un sunet sau să se miște și sar să-și ajute stăpânul dacă acesta are nevoie (uită-te la Kagemusha, de Akiro Kurosawa, s-a filmat chiar aici). Și la subsol sunt băile în care se spălau samuraii, camere mari învelite complet în lemn (au și scurgeri din lemn).

N-au tradus complet Hairanaide kudasai, VĂ RUGĂM nu intrați.

Ieșim din clădirea principală și ne plimbăm printre clădiri și ziduri, trecem prin porți speciale prin design, execuție sau rol. Una din ele se găsește la capătul a câtorva trepte așezate în L, aflate între ziduri înalte. Este atât de scundă că aproape trebuie să trec de-a bușilea. Nu mai are ușile de lemn, dar atunci când erau, puteau să pună drugul și să astupe rapid spațiul cu pietre și nisip, dacă erau în primejdie să fie străpunse. 

Porțile erau fortificate cu plăci groase de metal fixate cu ținte.

Nu-no-mon, poarta Nu, este singura care are trei nivele: poarta propriu-zisă acoperită cu fier negru, un al doilea nivel unde sunt ascunse pietre ce puteau fi aruncate peste inamici și apoi turnul. 

Poarta mare are mai puțin de un metru.

Citim semnele de pe margine și aflăm că zidurile au un model curbat, ca de evantai, pentru a le face mai puternice, că au folosit tot felul de pietre, hexagonală de la un lampadar, sau de mormânt, sau chiar de măcinat (deși asta este doar o poveste despre o bătrână văduvă care își câștiga viața vânzând plăcinte de orez și care auzind că stăpânul are nevoie de pietre i-a adus în dar piatra cu care își măcina orezul, iar generozitatea ei a inspirat pe mulți alții). 

Încercăm să ne uităm în fântână printre ochiurile de sârmă împletită: apă și monede, dar pe Okiku și farfuriile ei nu le vedem. Legenda spune că un daimyō era pe moarte. Conducătorul armatelor voia să fie el urmașul în locul moștenitorului. Moștenitorul a trimis-o pe Okiku să lucreze pentru conducător, pentru a-i afla planurile. Conducătorului i-a plăcut de Okiku și a vrut să o facă concubina sa. Ea l-a refuzat de multe ori. Până la urmă, în speranța că o va putea convinge, conducătorul a ascuns una din cele zece farfurii prețioase ale familiei daimyō-ului și a acuzat-o pe Okiku, spunându-i în particular că va face furtul uitat dacă devine a lui. Refuzul ei l-a înfuriat atât de tare încât a tăiat-o cu sabia și a aruncat-o în fântână. Și așa se face că în fiecare noapte Okiku ieșea din fântână și începea să numere farfuriile până la nouă și negăsind-o pe cea de-a zecea începea să urle, bântuindu-l pe comandant. Povestea nu mai pomenește nimic despre daimyō și urmașul lui, presupun că primul a murit și cel de-al doilea i-a luat locul.

În afara castelului, în curtea cea mare este o expoziție de crizanteme. Crescute direct în rame sau ca să semene cu un bonsai ele sunt întruparea a multor ore de muncă pentru bucuria efemeră a unei după-amieze de octombrie.

Între galbenul curții și linia copacilor este o linie subțirică maro-roșiatecă: chiar acolo sunt crizantemele. 

Apoi ne ducem la Koko-en, grădina care a fost construită acum 23 de ani pe locul unde fuseseră locuințele samurailor. Când am fost aici data trecută era un paznic care și-a mimat cuvintele englezești spuse cu voce tare “Hări, hări, slooli, slooooli”, adică să ne grăbim pentru că este aproape ora închiderii, dar încet, ca să putem savura frumusețea. Amintirile noastre ne spuneau că nu am văzut-o în întregime, dar plimbându-ne prin cele nouă grădini în stil Edo am descoperit opusul. Încă mai antrenează crengile aceluiași copac de acum patru ani să crească în zig-zag, scara este în același loc. E așa de bine să fii într-un loc liniștit. Răzvrătirea și oboseala sufletească de azi dimineață au dispărut. Au fost vindecate de frumusețea ce transcede din munca plină de iubire ce ne înconjoară.

Ușile glisante care protejează camera ceaiului au cuie care plâng rugină din aerul umed. Partea gri de jos este cea sărutată de ploaie. 

Iarbă tunsă cu mâna.

Castelul văzut dinspre grădină.

Obosiți fizic și flămânzi ne grăbim la gară, ne cumpărăm cina, ne găsim locurile în tren și mâncăm. Aceasta este ultima călătorie cu trenul. Abonamentul JR va fi inutil mâine, au trecut deja două săptămâni. Ajungem în Kyoto și suntem inundați de amintirile primei noastre opriri din călătoria în jurul lumii. Ne bucurăm precum copiii, ne facem poze cu turnul emblemă, sporovăim despre ceea ce am făcut și cum am mers în timp ce așteptăm la coadă la taxi. 

La apartament urmăm instrucțiunile întocmai: deschidem lacătul de la biciclete, luăm cardul, intrăm în clădire, apoi în lift, camera 302, apăsăm un buton din perete ca să activăm cardul și abia apoi putem să o folosim pentru a deschide apartamentul. Dacă o uităm în cameră costă 20 000 de yeni (750 RON) ca să vină îngrijitorul să deschidă. Dacă o pierdem costă 50 000 (1900 RON)! O păzim ca pe ochii din cap.

Apartamentul este mic, bine compartimentalizat și amenajat. Acum că suntem și noi în el, nu prea mai e loc de mișcare. Îl lăsăm pe Ioan acasă și mergem să cumpărăm mâncare pentru primele zile în Kyoto, o sarcină dificilă pentru că suntem obosiți. Observ că vând crizanteme pe post de salată. Nu mai vreau să mănânc ramen, așa că luăm legume și udon  (seamănă cu niște spaghete groase) și un vin japonez dulce. Ne întoarcem acasă: spălăm rufe, facem onsen, blog, etc. Mâine începem să vizităm Kyoto….șase zile….șaptesprezece locuri UNESCO…plus toate celelalte care nu au intrat pe listă…

Ești gata?