De jur împrejur: Roșii porți și țestoase gri

De ce e Kyoto atât de special?

Vechea capitală este plină de istorie și legendă….

În ciuda faptului că a fost bombardată din plin în timpul celui de-al doilea război mondial mai are o mulțime de clădiri vechi…

Oamenii sunt încurajați și răsplătiți să se îmbrace în chimono-ul tradițional (autobuzele și templele oferă rată redusă) …

Este un amestec armonios de vechi și nou…

Are temple și grădini…o mulțime de temple și grădini…

Deci, te mai întreb încă o dată: Ești gata?

Să începem:

24 octombrie 2015

Ca să vizităm orașul profităm de cardul ICOCA. Wikipedia spune că numele vine de la IC Operating CArd (cardul care operează între orășele) dar și că este un joc de cuvinte în dialectul Kansai pe baza unei întrebări în japoneză “să mergem? Iko ka?” Există mai multe forme de a plăti transportul cu trenul local, dar aceasta ne va ajuta la sfârșitul călătoriei să ajungem la aeroportul Osaka.

Prima oprire pe ziua de azi este templul Fușimi Inari Taișa. Ca să ajungem acolo mergem în pantă pe strada comercială unde vânzătorii aranjează partea îmbietoare (vizual și olfactiv) a magazinului lor, pregătind mâncarea.

Biluțele pe băț sunt înfipte în paie în jurul unui grătar și vânzătorul le întoarce pe rând cu mâna, ca să se prăjească uniform. Cele verzi sunt cu praf de ceai verde. La sfârșit le pune un sirop.

Templul a fost fondat în 711 dH când zeul Inari a fost însărcinat pe muntele Inari, de către clanul Hata să fie zeu al orezului și al sake-ului. În timp rolul agriculturii a scăzut și atunci Inari a fost mutat la asigurarea prosperității în afaceri. Acesta este templu principal al tuturor templelor Inari din toată Japonia (peste 40 000). În 2011 templu și-a sărbătorit cea de-a 1300 aniversare și toate clădirile au fost restaurate, iar noi am fost atunci să le vedem, doar că nu știam cât de deosebit este acel an.

Amulete pentru noroc la jocuri, la loterie, sau acasă, sau la lucru, pentru copil, pentru fericire, pentru sănătate...

În spatele clădirii principale, de-a lungul cărării ce duce la templul interior este un număr mare de torī (pronunțat torii, porți) și sunt supranumite Senbon Torī (o mie de porți, dar sunt mai mult de 5000 unduind peste dealuri). Au fost donate de cei care se roagă pentru noroc și într-un fel, porțile sunt manifestarea fizică a speranțelor oamenilor obișnuiți, puterea rugăciunii fiind reflectată de roșul viu (ei numesc culoarea vermillion, dar e portocaliu). Într-un loc scrie că priveliștea atâtor porți roșii trezește dorința de a trece prin acest tunel roșu pentru a ieși într-o lume în care speranțele și aspirațiile pot fi transformate în realitate. Nu știu despre asta, dar nu e nici un alt loc pe unde să mergi.

La început sunt niște porți uriașe...

...apoi capătă dimensiuni omenești.

Sunt mulți oameni, în special chinezi (e un an bun pentru ei să călătorească în Japonia, yuanul poate cumpăra mai mulți yeni), mulți turiști, dar și pelerini. Pe marginea drumului din când în când sunt mici temple și ca peste tot în Japonia oamenii se opresc cu fața spre altar, își spun rugăciunea, se înclină de două ori, aruncă niște bani în cutie, trag de clopot, bat din palme de două ori, se înclină din nou și merg mai departe. Printre toți acești oameni sunt și unii care muncesc: unul urcă muntele cu un rucsac cu ramă metalică plin cu cutii de suc, alții înlocuiesc o poartă veche și au mare grijă să o potrivească pe cea nouă pe postamentul pregătit, ceva mai încolo un om pictează cu negru numele sculptat al donatorului și data pe stâlpii porții. După ce am trecut de atâtea porți portocalii scrise cu negru, asta pare goală. Unele porți sunt decolorate, lustrul s-a dus, baza a putrezit, stâlpii au crăpat pe laterale. Ioan observă că și la porțile noi stâlpii au o crăpătură longitudinală și ne întrebăm dacă așa se întâmplă sau a fost făcută cu bună știință.

Urmând drumul ajungem la o aglomerare de multe temple micuțe, îngrămădite într-o vale minusculă, fiecare cu Kenzoku-ul lor cu șorțuleț roșu. Aceștia sunt mesagerii invizibili ai zeilor și au o înfățișare de vulpe. Câteodată țin în gura lor o cheie (de la hambar, de la locul unde e închisă bogăția), sau o piersică sau un sul. Oamenii îi numesc Byakko-san (vulpe albă/transparentă) și îi venerează. Deși marea majoritate a statuilor lor au o atitudine naturală, detașată, este una nu numai jucăușă, dar și practică.

Dragonul păzește apa de purificare de duhurile rele.

Ăsta e serios, deja a sfârtecat câteva, uite ce bale însângerate are...

Aproape de vârf este un alt templu așezat în dreptul unor degete de piatră. Aici totul este înconjurat de porți micuțe, puse unele peste altele, legate cu sfoară.

În acea perdea de bețe de bambus sunt împletite hârtii rugăciune.

Vis-a-vis de el este o ceainărie care vinde pe lângă experiența de a bea ceai pe tatami, a mânca o prăjitură și a admira priveliștea, toate lucrurile care sunt legate de religie și alte alea: vrei un suc?

Ajungem în vârful muntelui și prin smog privim orașul.

Luăm o gustare și apoi coborâm. E un sentiment diferit. Un alt templu, păzit de dragoni, o lume de poveste.

În final ajungem de unde am plecat și ieșim. Soarele luminează Honden (clădirea principală a templului) și facem o ultimă poză cu poarta donată de Toyotomi Hideoshi (cel care a luptat cu Ieyasu Tokugawa și și-a pierdut viața și toate celelalte, inclusiv castelul Himeji; citește “Șogunul” de James Clavel)

Cât așteptăm să ne vină trenul mă uit și eu la lume. Un grup de femei îmbrăcate în chimono discută animate. Bariera coboară, ele se opresc chiar aproape de ea, privind-o în tăcere, trenul trece și în timp ce bariera se ridică ele își reiau vorba și traversează calea ferată. Pentru ele e o zi obișnuită, pentru mine este minunat să le pot privi.

Ne întoarcem acasă, Ioan trebuie să lucreze pentru testul de analiză matematică de mâine. După masa de prânz și o siestă scurtă, noi doi părinți ne luăm și mergem cu autobuzul 4 preț de 31 de stații până la Templele Kamo. Termenul se referă la două temple, Kamigamo și Shimogamo (din secolul al VII-lea respectiv al VI-lea). Rolul lor este să protejeze Kyoto de influențe rele.

Uite ce înțeleg eu din religiile japoneze: în primele secole după Hristos ei credeau că toate lucrurile (de la animale la fenomene meteorologice la clădiri, chiar și cuvintele rostite) sunt vii și au un suflet. La un moment dat acest “viu și cu suflet” s-a cristalizat în Kami. Kami au două firi: dacă le respecți pot fi agreabile și iubitoare, dacă nu le bagi în seamă pot să-ți aducă neplăceri și distrugere. La rândul lor trebuie să-și facă treaba ca să îi facă pe oameni fericiți. Fiind invizibili se pot plimba liberi peste tot pe unde sunt sărbătoriți, ținându-i pe oameni în suspans. Kami, făcând parte din natură, au calități pozitive și negative, caracteristici bune și rele și sunt considerați de către oameni ca un exemplu bun de urmat. Și din acest motiv se consideră că unii dintre ei sunt strămoșii unor clanuri, sau un strămoș, manifestând în timpul vieții calitățile și virtuțile unui Kami, este venerat ca fiind unul după ce a murit. Nu există un Kami mai mare decât altul, nu există locuri sfinte, nu este nici o dogmă, doar o colecție de ritualuri și metode care reglementează relația dintre oameni și spirite. Și aceasta este “Calea Zeilor”, Shinto.

Budismul a venit în valuri din Coreea, din China, de fiecare dată într-o formă diferită, Zen, Pământul Pur, transformându-se pe sine odată ajuns aici. Cele două religii au crescut împreună până când au fost separate la restaurarea Meiji (prin anii 1860 când puterea a fost returnată împăratului din partea shogunului). Tot atunci tot ceea ce era legat de casa imperială (citește Shinto din punct de vedere al religiei) a căpătat o importanță deosebită. Cel de-al doilea război mondial l-a lăsat pe împărat învins și umanizat (până atunci era privit ca un zeu) și templele favorizate de casa imperială și-au pierdut vizibilitatea, inclusiv templele Kamo. De atunci ele au trebuit să se reinventeze: găzduiesc piețe comunitare, vânzări de cărți vechi, serii de lecturi pe teme religioase sau istorice, întotdeauna adunând oamenii pentru scopuri sociale sau religioase. Oamenii se înghesuie să voluntarieze la curățarea pădurii de Ziua Pământului (22 aprilie) și la multele festivaluri din timpul anului.

Ajungem la templul Shimogamo: lămpi de hârtie albă și steaguri scrise flutură pe marginea drumului, saci de orez și sticle de sake sunt înaintea intrării, aceleași rugăciuni scrise pe plăcuțe de lemn sau hârtie, aceleași amulete precum bile muzicale ascunse în săculeți. Ce este special despre toate templele shinto este că reconstruiesc toate clădirile la fiecare 21 de ani.

Ne uităm la lămpile de metal, la oamenii așteptând într-o coada ordonată pentru a se închina în fața altarului principal… Și de aici tot templul rămâne pe locul doi pentru că privirile noastre sunt atrase de un eveniment de familie. E o nuntă! O ea în chimono alb și un el în chimono negru cu hakama cu dungi subțiri albe și negre (pantaloni) sunt în mijlocul scenei. Restul familiei așteaptă răbdătoare ca personalul ajutător să așeze perfect fiecare cută a chimonoului ei. Unul dintre bătrâni a obosit de atâta fâțâială și începe să facă glume, mișcându-se din poziția țeapănă în care trebuia să stea. Foarte politicos este readus pe calea cea bună.

Ne plimbăm prin templu și admirăm precizia și răbdarea cu care au fost construite multele curbe ale unui acoperiș de șindrilă de cedru. Apoi admirăm grădina, o zonă îmblânzită vecină cu 124 000 de metri pătrați de pădure primordială.

Un copac Kami care are o frânghie și împletituri de hârtie.

Copaci înfrumusețați cu fuste de lemne și în fundal o poartă-rugăciune.

Ca să ajungem la Kamigamo trebuie să luăm un alt autobuz. Templul ăsta e mai mare și mai tânăr cu un secol. Într-un fel are sens: strămoșul clanului Kamo (venerat în Shimogamo) a coborât pe pământ în apropierea muntelui Mikage (la est de Kyoto) și l-a condus pe primul împărat al Japoniei (Jimmu, 660 îH) până unde este acum templul lui. Fata zeului, în timp ce-și îndeplinea îndatoririle pe teritoriul templului (se purifica în râu, sau cum e în poveștile noastre se-mbăia) a văzut o săgeată, care de fapt era un alt zeu. Văzut. Plăcut. Luat. Mai târziu fata l-a născut pe Wakeikazuchi, zeul tunetului, care este venerat în Kamigamo. Și de-aia are sens că templul fiului este mai tânăr decât celălalt, al bunicului. Ce ne impresionează aici este natura, ascultătoare, apa plutind peste pietre rotunde cimentate, pe sub roșii poduri și copaci ce-și întind crengile selectate, dar și răzvrătită, plângând frunze roșii și galbene.

Intrarea la Kamigamo văzută din față...

...și din interiorul templului.

Ne îndreptăm spre casă pe marginea râului. Este o zonă verde care îl tivește unde oamenii citesc, dansează, unul bate la tobe, se plimbă sau merg cu bicicleta. Calea nu e întotdeauna dreaptă, câteodată se bifurcă în cărări șerpuite de pământ, pe lângă rațe și cocori, pe sub zborul egretelor și al uliilor.

Deși sunt poduri normale, traversăm râul pe un pod din blocuri de ciment. Copii se bucură de după-amiază împreună cu familiile lor țopăind de pe un bloc pe o țestoasă gri de ciment, străduindu-se să-și păstreze echilibrul pe spinarea ei, apoi devenind îndrăzneți, încercând apa cu vârful degetelor apoi scufundând tot piciorul, mergând prin râul rece. Nimeni nu se stropește, nimeni nu aleargă, doar conversație tăcută și râsete fericite. O fetiță se dezechilibrează și cade în apă. Inițial râde cu prietenii ei și pe măsură ce frigul și rușinea o învăluie, devine tăcută, își pleacă capul și caută consolare în brațele mamei întinse peste port-bebe.