Șoc cultural în revers

Începem devreme ultima zi în Japonia, ne facem bagajele și le lăsăm în apartament gata de plecare, iar noi ne îndreptăm spre Kiyomizu Dera. Pentru că face parte din circuitul „neapărat de văzut”, fie pentru turiști, fie pentru japonezi, asta înseamnă un singur lucru: hoarde! E ora 8:45 și locul e înțesat. Niște polițiști supraveghează niște tretpe și interzic cu vehemență oamenilor să-și facă poze cu ele. Mă întreb: oare pentru că soarele e la o înălțime la care nu le-am putea vedea și ne-am împiedica și accidenta? Vom afla mai târziu că undeva în templu era o slujbă și făcutul pozelor ar fi deranjat slujba.

În cursul după-amiezii, când am putut fotografia scările

Kiyomizu Dera este ultimul Monument al Umanității pe care îl vom vizita aici. Templul „Apa Pură” a fost construit în 778 dH pe locul cascadei Otowa. Ceea ce îl face special este terasa de lemn care se extinde din templul principal la 13 m deasupra coastei dealului, terasă ce le permite vizitatorilor să aibă o priveliște minunată a cireșilor înfloriți primăvara și a arțarilor ce-și schimbă culorile toamna. Făcută în întregime din lemn (fără cuie de metal), la fel ca și templul (închis nu se știe din ce motiv), terasa e acoperită cuoameni care sunt într-o mișcare browniană. 

Ciucurele de la clopotul pe care îl trag cei care spun o rugăciune.

Și capetele noastre ca măsură de comparație

Ca orice spațiu  și ea este finită și când ne-am făcut plinul, ieșim spre csascadă, ale cărei ape sunt împărțite în trei, fiecare cu beneficiul ei: una pentru longevitate, una pentru succes la școală și una pentru noroc în dragoste. A bea din toate trei este considerat un semn de lăcomie… 

La sfârșitul grădinii este un crap ce-și scoate coada din apă mocirlind apa. Pare că ne spune la revedere. Da, plecăm.

O cutie poștală

Totuși trebuie să mergem pe jos înapoi la apartament și pentru că mai e un pic de timp ne uităm prin vitrine. Aici vând ogi, evantaie ce se strâng, istoria lor poate fi trasată până în 794 când au apărut din colaborarea unei preotese din templul Mieido (o parte a sectei Jishu din buddhism) cu alți călugări.

Iar în alte magazine se vinde mochi, sau dulciuri făcute cu mochi, cel mai bun dulce care s-a făcut vreodată! Mochi (moci) este făcut dintr-o tulpină de orez cu bobul scurt, care după ce e înmuiat, uscat, prăjit, măcinat, înmuiat din nou și frământat, manevrat pentru a i se da formă, stropit și apoi împachetat. De obicei se mănâncă în preajma Anului Nou, când se transformă în cel mai periculos desert. În fiecare an mor oameni în Japonia din cauză că nu mestecă suficient de bine și ca urmare li se lipește de gât și mor sufocați. De ce-l mănâncă? Așa e tradiția: când kami au venit pe pământ, oamenii le-au oferit din roadele muncii lor. Pot să vină oricând, dar japonezii se așteaptă să fie vizitați de kami de Anul Nou. Așa că fac curat și gătesc mâncare pentru câteva zile (pentru că este total nepoliticos să gătești și să faci zgomot în bucătărie când s-ar putea să-ți pice niște kami în vizită). Așa că mâncarea ce poate fi încălzită în liniște este mochi. Poate fi doar simplu mochi, sau poate să aibă umpluturi. Vând cutii frumoase cu mai multe variante: de ceai verde, de caise, de mango, de ciocolată, de fasole adzuki, etc.

Gustări de mochi, mmmmm....

Și cutiile cu mochi cu diferite umpluturi.

E timpul. Trebuie să plecăm 

Semne pe trotuar arătând că nu ai voie să mergi pe bicicletă.

În altă parte, tot pe trotuar, arătând că trebuie să mergi pe lângă bicicletă.

Ne luăm bagajele, apoi un metrou care să ne ducă la trenul spre Osaka, dar nu știm care și o întrebăm pe o doamnă drăguță. Sub focul încrucișat de întrebări puse de noi și de un alt turist stressat, doamna ne spune că și-ar dori să nu fie în acel loc, dar cu multă răbdare ne spune în engleză răspunsurile de care avem nevoie. Reușim să ajungem unde trebuie, dar nu putem ieși pentru că nu avem suficienți bani pe unul din carduri. Paznicul ne arată o mașină unde putem să punem bani pe card. Noi nu vrem asta, ci doar să plătim diferența. Ne ajută. Am vrea săne recuperăm banii gaj de pe carduri. Nu putem, suntem într-o stație de tren, iar nu la metrou, și angajatul se înclină și ne lasă.

Simbol al Expo '70, Turnul Soarelui, construit de Taro Otakama, pe drumul spre aeroport.

Prin megafoane anunță plecarea avionului nostru, Daydream, cel mai mare și mai tare avion japonez, un monstru. Deși sunt o mulțime de oameni, mai mult oameni de afaceri decât turiști, în câteva minute fiecare și-a ocupat locul. 

În scurtă vreme ajungem la Tokyo. Ne plimbăm prin aeroport, facem curse de mașinuțe, mâncăm ultimele persimone, absorbim cât putem de mult. 

Tot aeroportul este în stil japonez.

Ne urcăm în alt avion, au două porți pentru ăsta, una pentru locurile ABC, cealaltă pentru GHI. Cinci filme mai târziu suntem în Canada.

Dintr-o dată simțim că ne decomprimăm. Suntem recunoscători că avem un spațiu al nostru, că avem loc să respirăm, dar este atât de mult spațiu risipit, totul e mare și urât, mașinile sunt uriașe, inclusiv microbuzul nostru! Dormim la hotel: patul e prea moale și prea îngust, de ce nu putem să dormim pe tatami?

Cu un ochirâdem și cu celălalt plângem: suntem foarte fericiți să fim departe de ceva de care ne este un dor teribil!

Sayonara! La revedere Japonia! Poate o să mai venim să te vizităm, primăvara, să vedem și cireșii înfloriți!