Yakushima

Oare ce minunății ne aduce ziua frumoasă de astăzi? Și cele ce o vor urma?

Un vulcan.

Și încă unul.

Și acolo….încă unul.

Înainte de a pleca în Japonia, mă uitam la filme japoneze, în speranța că urechile mele se vor destupa și voi putea pricepe limba. Unul din ele era despre un băiat care vine să locuiască cu mama la bunicii lui din Kagoshima, în timp ce fratele și tatăl lui locuiesc în Tokyo. La început este supărat pentru că în fiecare zi trebuie să curețe cenușa vulcanică de pe lucruri. În final, după ce se împacă cu ideea familiei lui divorțate, chiar îi place aici, pentru că prezența vulcanului face posible tot felul de lucruri, de la legume uriașe până la un gust cu totul special al unor dulciuri tradiționale.

Și în această dimineață putem să vedem, cum ne duce taxiul spre port, Sakura-jima (Insula Cireș): perfectul trunchiul de con al unui vulcan. Marginea de sus este ascunsă într-un abur alb ce iese din el, dar nu e nimic altceva care să ne spună că a erupt de mai mult de 5000 de ori în ultimii 60 de ani. Nu avem timp să vedem dacă papilele noastre gustative pot să discearnă acel gust special, sau să ne uităm după ridichi daikon de dimensiuni record, pentru că suntem încă pe drum spre adevărata noastră destinație: Yakushima, o insuliță în sudul Japoniei.

Mihai cumpără bilete și fiecare din ele primește trei ștampile de trei forme diferite, fiecare aplicată cu multă reverență de casieră. Nici n-am timp să le admir, nici să le fac o poză, atât de repede le colectează personalul feribotului. Ne instalăm confortabil în sala cu priveliște la mare, fotolii prinse cu șuruburi în podea în jurul unor mese joase rotunde și două televizoare din care se scurg scrâșnete de roți într-o urmărire de mașini cu David Haselhoff pe când era tânăr (a jucat în “Baywatch”) la volan. 

Mă plimb de colo-colo: aici sunt camere de locuit, toalete cu saună și dușuri, un cinematograf, o zonă de jocuri mecanice, un bar, un magazin cu daruri și mâncare. Mă duc și pe afară și găsesc o zonă cu umbră să mă așez și să privesc printre barele de la balustradă la vulcanul Kaimondake (între timp feribotul a ieșit din golf). Mă gândesc “Cum ar fi să pui natura după gratii?” și răspunsul sumbru vine imediat “Ar fi o cușcă pentru noi.”

Yakushima ne apare la orizont: însorită pe margine, nori grei și negri la mijloc. Nu înțeleg de ce se numește “insula pe care plouă 35 de zile pe lună”. Închiriem o mașină, mergem să cumpărăm mâncare (suntem cam obosiți și ne ia destul de mult, parțial pentru că nu scrie în engleză, parțial pentru că nu recunoaștem mâncarea din alte magazine japoneze) și ne ducem la hotel. De la parter n-avem cum să ne dăm seama ce ne așteaptă: camera noastră este chiar deasupra unui magazin de jocuri mecanice (pachinko parlor). Râsete ciudate, zgomote mecanice, țipete, toate ne cer atenția. În mintea mea asta e doar o întrezărire a iadului, pentru că vrei să faci ceva, dar nu poți, pentru că zgomotele astea îți distrag atenția și dacă le urmezi, nu te duc nicăieri.

N-avem timp să ne plângem, sau să recunoaștem că suntem obosiți, pentru că mergem să ne plimbăm pe cărarea Shiratani Unsuikyo, iar acolo o să fie pace și liniște. Poate că n-am avut suficiente emoții tari pe ziua de astăzi, așa că drumul spre cărare are grijă de asta: serpentine în ac de păr una după alta, o singură bandă, hău pe o parte și stâncă de cealaltă și o mașină venind spre noi! Probabil că japonezii au avut mai multe motive, toate bune, pentru care au construit așa, o bandă și câteva locuri de așteptare bine plasate, dar asta nu face să fie mai ușor pentru mine.

Cărarea e minunată: pârâiașe de apă clipocesc peste pietre rotunjite, verdeață abundentă, trunchiuri aburite, o maimuță ne taie calea parcă s-ar duce la piață, o căprioară ne cercetează intențiile și un porumbel pe cale de dispariție ne încântă auzul. Unul din motivele pentru care suntem aici este prezența cedrilor bătrâni (pe lângă faptul că este declarat de UNESCO Monument al Naturii pentru flora variată de la paleo-arctic la pădure tropicală). Yaku-sughi se numesc cei care au depășit o mie de ani. Ca niște patriarhi, răsuciți și cocârjați, acoperiți cu mușchi și scorburoși, sunt înconjurați de cedrii mai tineri. Mulți au supraviețuit pentru că nu erau perfecți (cei care au fost perfecți, au fost transformați în șindrilă). Sunt atât de mari încât de la nivelul nostru par mai mult a o casă acoperită cu scoarță; dacă ne uităm în sus, trunchiul se pierde între frunze și în apropiere nu e nici un delușor de pe care să putem admira cedrul în toată splendoarea lui. Așa că mă pot baza pe imaginația mea și pot să-l împodobesc cum vreau eu: Superb!

Ne întoarcem la hotel ca să constatăm că zgomotele s-au diversificat (probabil sunt mai mulți jucători), dar o bere Yebisu face ca starea să nu pară chiar atât de neagră. N-am putere să aștept până la ora 22 când se presupune că închid, așa că îmi pun dopuri în urechi, mă strecor între cearșafurile mele întinse pe tatami (îmi place mirosul dulceag de iarbă uscată) și-mi reîncarc bateriile.

Următoarea zi începe mai târziu și conducem în jurul insulei de o formă aproape circulară.

Începem la Shitogo-Gajumaru, o grădină de ficuși, unde aveau printre nenumărate feluri de ficuși și un arbore de scorțișoară japonez (avea un ușor miros de scorțișoară, dar nu și gustul). 

De pe o parte

De pe partea cealaltă

Ne oprim la plaja Isso pentru cinci minute. Ioan ar vrea să înoate și să se distreze, iar noi îi răspundem ca toți părinții: “Mâine, astăzi avem alte lucruri de făcut”. 

Chiar înainte de plaja Isso ne-am oprit pentru aceste pânze de păianjen uriașe.

Unul din țesători.

Trecem prin mai multe comune și apoi intrăm în parcul Yakushima. La intrare este un semn mare, traducând în engleză toate kanji-urile. N-am avut inspirația să facem o poză, așa că trecem pe lângă locuri, fără să știm ce sunt. Drumul este din nou pe o singură bandă, cu o lățime variabilă între îngust și foarte îngust, răsucit și întortocheat, având stâlpi pe margine. Dacă vedem ceva interesant, locul de parcare este deja ocupat. Așa că avem un sentiment de parc Kruger atunci când admirăm căprioare și hoarde de maimuțe ce se purecă una pe alta.

După ce ieșim din pădure ne oprim la cascada Oko-no-taki, o cădere masivă de apă de la 88 m, șlefuind netede stânci cât casa.

Trecem cu mașina pe lângă o mulțime de locuri, dar nu știm ce sunt.

Ne oprim să ne uităm la Toroki-no-taki, o cascadă ce se varsă-n mare. N-are o cădere prea mare, doar de 6 m. Ca să o vedem trebuie să mergem pe o cărare prin pădure, un prilej să ne uităm după păsări și fluturi și să încercăm, fără rezultat, să le facem poze.

Cascada asta stabilește restul programului: o să mergem să vedem și celelalte cascade! Nu, nu pe toate (n-am termina azi), doar pe cele semnalate pe hartă.

Și așa se face că ne ducem să vedem Ryujin-no-taki

și cascada Senpiro-no-taki

și apoi ne ducem la muzeul UNESCO, unde este foarte multă informație, dar nu prea mult de văzut

apoi la muzeul Cedrului, care are o podea făcută din cărămizi groase de lemn. 

Un stilou vorbitor ne ajută să înțelegem ceea ce vedem (explicate doar în japoneză). Principalul exponat este o creangă de 5 tone care a căzut din Jomongi (cel mai bătrân cedru de aici, estimat la 7200 de ani). Are cel puțin 1000 de ani și o parte e ei e sprijinită pe o ramă de metal, iar alta atârnă din tavan. Pe podea este o dungă albă, arătând circumferința cedrului Jomongi.

Băieții cu creanga și la picioarele lor, dunga albă închipuind copacul.

Copacul Jomongi pe vremea când încă mai avea creanga

Restul muzeului prezintă particularitățile cedrului, de ce e atât de special, conținutul mare de rezină făcându-l frumos mirositor, rezistent la vreme și insecte, cum copacii tineri au inelele late, iar cei bătrâni au inele înguste, deși primesc la fel de multă apă. Uneltele ce erau folosite pentru a-i tăia, cum erau transportați, ce se făcea din ei (totul, inclusiv șindrilă, 2123 de șindrile putând să cumpere un sac de orez pe vremea lui Tokugawa Ieiasu din Șogunul)

Cele 2123 de șindrile și sacul de orez în containerul lui de paie.

Unul din multiplele moduri de utilizare a lemnului de cedru (se pot vedea inelele înguste).

Acasă avem două surprize; prima: este liniște! Magazinul de jocuri este închis. A doua: am cumpărat cârnați de pește! Până acum n-am avut surprize neplăcute cu mâncarea. Ioan l-a ÎNTREBAT pe tatăl lui: știi ce cumperi? Sunt comestibili, dar nu vrem să mai repetăm experiența. Unele lucruri ar trebui să rămână ceea ce se presupune că sunt, și asta include și cârnații!

Noaptea se încheie cu chestii domestice, precum blog și rufe spălate.

Dimineața mă scoală cu o smucitură și o trepidație. Pauză. O altă smucitură, o trepidație mică și apoi nimic. Înfuriată, mă uit la Mihai și-l întreb: e cutremur? Da. Și mă culc înapoi, pentru că trecuse. Azi e ultima zi aici, așa că ne facem bagajele și ne ducem la plaja Iesso, așa cum i-am promis lui Ioan. E înnorat și bate vântul, nu-i prea rece, dar nu-mi vine să mă ud. În timp ce băieții sunt mușcați de plancton eu adun comori aruncate de mare. Nu-i așa că sunt drăguțe?

Apoi luăm feribotul (David Hasselhoff a dispărut, e rândul lui Tom Cruise), un taxi, un tren ca să ajungem la Hiroshima. Dar asta este altă poveste….