Shirakawago

“Ohayō gozaimasu! Bună dimineața! Știm că aveți două locuri libere în autobuz, dar noi suntem trei și ați putea să ne luați dacă cineva din grup nu se prezintă?” Vrem să mergem orășelul istoric Shirakawa-go și compania asta de autocare are cel mai bun program pentru intervalul nostru de timp. Din nefericire vine toată lumea, și cu câteva secunde înainte de plecare, ghida (și șoferul!) vin la noi, își cer scuze că nu au putut să ne ia, se înclină și pleacă. Ei bine, măcar am încercat!

Din tunel în tunel spre următorul munte.

Ne mutăm cam o sută de metri și stăm la coadă pentru autobuzul limited express (linie publică). Ne lăsăm bagajul la o cutiuță cu bani și călătorim pentr 50 de minute printr-un peisaj superb. Ne ducem la Shirakawa-go pentru că până în 1925, când s-a construit drumul, timpul a stat pe loc printre văile împădurite ale munților. Într-o casă mare puteau să locuiască până la treizeci de oameni, părinții și familia imediat apropiată dormind într-o cameră privată, iar servitorii și fiii necăsătoriți împărțind un etaj sau două. De atunci lucrurile s-au schimbat, UNESCO le-a conferit titlul de Monument al Umanității și hoarde de turiști coboară în valuri asupra lor.

Oamenii continuă să trăiască aici, să-și planteze grădinile cu flori și legume, să-și culeagă orezul, dar cel mai important continuă să-și construiască și mențină casele lor speciale. 

Orez la uscat.

Acoperișurile lor cu paie, făcute să susțină greutăți mari de zăpadă, sunt atât de abrupte, încât au fost asemănate cu mâinile adunate în rugăciune, “gassho-zukuri”. În interiorul podului sunt câteva nivele, ce pot fi folosite pentru sericultura (numeroși duzi în apropiere pentru a hrăni viermii de mătase). Nu poți să găsești nici un cui, toată structura fiind legată cu frânghii bine răsucite. Iar pentru protecția împotriva termitelor și a gândacilor ce se ascund în paie au funinginea și căldura din focul deschis, irori.

Acesta sunt poze din casa Wada, o fostă rezidență, acum muzeu. Aveau o colecție impresionantă de vase lăcuite, pe care le foloseau la ceremoniile de la templu (este trist că ceva în care este cuprinsă atâta muncă și măiestrie, ca să nu mai vorbim de riscurile pentru sănătate ale culegătorilor de seva din care se face lacul, seamănă din depărtare cu un vas ieftin de plastic).

Altarul pentru strămoși.

Vasele de lac și în colțul din stânga jos sunt flori uscate de lotus ale căror găuri sunt umplute cu mătase colorată.

Fereastra de ventilație, care poate fi observată în partea de sus a pozei anterioare.

Cealaltă față a ferestrei de ventilație

Detaliu al ușii dulapului din perete din camera cu tatami.

Grădina interioară.

La nivele superioare este o expoziție de unelte zilnice, vase și haine (cizme împletite din frunze răsucite). Pentru un moment nu știu unde mă aflu: în Japonia sau la ferma unchiului meu? Ceaunul ce stă deasupra focului pe pirostrii, ramele pentru coconii de mătase, lingurile de lemn… toate arată la fel ca oricare obiect din lume unde omul folosește natura pentru a subzista.

Ne plimbăm prin orășel și ne bucurăm de a fi prezenți. Pe acoperișul unei case iarba a făcut semințe. O casă, probabil un han, are o mulțime de sandale de lemn, frumos așezate. Fereastra de ventilație sculptată, poți să vezi broaștele țestoase ieșind și intrând în apă? Peste tot, apa este condusă prin canale cimentate, câteodată învârtind și o mică moară de apă, către lacuri și câmpuri.

Ne cățărăm până la un punct de belvedere și avem toată valea la picioarele noastre.

Altar shinto de pe vârful dealului.

Când ne întoarcem ne tratăm cu înghețată: bej, din castane, maro închis, din ceai prăjit, portocaliu, de mango.

Și apoi… se întâmplă… dintr-o casă iese un bunic cu nepoata lui de 4-5 ani și o bicicletă minusculă cu roți laterale de antrenament. Fetița pedalează de două ori și-și pune picioarele pe pământ. Spune ceva și pornește din nou, apoi iar își odihnește picioarele. Bunicul o încurajează cu un zâmbet pe față, fetița se concentrează, progresând în felul ei. Apoi ușa se deschide din nou pentru o fetiță ceva mai mare, care-și prinde pe cap un coif, face schimb de locuri cu sora ei și dispare în mulțime ca un om care știe unde se duce. Deci chiar e adevărat… oamenii chiar locuiesc aici, deși nu înțeleg cum! Nu, nu am poza lor, va trebui să-ți imaginezi așa oameni curajoși care încearcă, într-un regim zilnic, să ignore turiștii fără maniere și să trăiască o viață cât mai apropiată de normal. Dar pot să-ți ofer poza unui garaj.

Timpul nostru aici se apropie de sfârșit, așa că ne reîntoarcem în stația de autobuz. Nu vrem să pierdem trenul pentru că nu am avut loc în autobuz. Cât așteptăm ne ducem să vizităm omiyagi, magazinele de cadouri și toire, toaleta. Aici sunt impresionată de simplitatea și frumusețea locului, unde un detaliu ridică practicalitatea la eleganță.

Acest design era pe ușa fiecărei toalete.

Ne întoarcem în Takayama, ne recuperăm bagajul, facem repede cumpărături pentru următoarele două mese și ne suim în tren. Încerc să dorm dar Moș Ene mă ocolește: lumea înrămată de fereastra mea de tren este atât de frumoasă …case, câmpuri, oraș. Trebuie să schimbăm trenul, shinkanesen-ul nostru vine în opt minute într-o cu totul altă parte a gării. FUGI! Suntem groaznici: bagajele ni se bălăngăne pe spate, adrenalina nu mai obține nici un răspuns din mușchii noștrii obosiți și din răsuflarea noastră tăiată, dar ajungem, suntem al șaptelea, al optulea și al nouălea în linie. Și începem să ne prăpădim de râs, într-o formă reținută pentru niște vestici, dar sunt convinsă că depășim multe limite japoneze. Japonezii din coadă ne ignoră, suntem gai-jin, niște străini, cu o singură excepție, o femeie. Se uită la noi cu o lumină specială în ochi și zâmbește. Profit de limba noastră secretă și le spun băieților (în timp ce pretind că mă uit în altă parte) să se potolească pentru că ne facem de râs. Femeia se apropie de noi și ne întreabă de unde suntem. România. Fostul ei soț este român și ea își mai aduce aminte câteva cuvinte, cum ar fi “bună ziua”. Sună perfect românește. Ea și fata ei se întorc acasă la Kyoto. Dacă vom ajunge și noi în Kyoto, va fi bucuroasă să se întâlnească cu noi. Între timp trenul trage în stație, ne dă cartea ei de vizită și cu toții ne urcăm în vagon. Fiind pe locurile noastre, admirăm cartea de vizită și asociem numele, Yuuka, cu chipul ei. Îl întreb pe Mihai dacă mai are vreuna din cărțile de vizită pe care le-am folosit în jurul lumii, ca să răspundem și noi în același fel. Ioan este impresionat de ușurința cu care și-a găsit cutia cu cărți de vizită în poșeta uriașă.

La Shin-Osaka schimbăm din nou trenul, băieții se joacă șah, apoi fiecare face ce vrea și poate în timp ce călătorim. La 11 noaptea ajungem la Kagoshima și mergem pe jos până la hotel.

Aici au gustare de vin de cartofi; încercăm și noi, pare ceva ca o țuică super diluată cu apă și nu simțim nici o diferență între cele două firme. Camera e zgomotoasă, mică, mobilată în stil vestic, cu niște paturi liliputane.

Suntem prea obosiți ca să mai reacționăm, dar am călătorit 1162 km în opt ore pentru a ajunge în orașul cel mai sudic al insulei Kyushu. Oyasumi nasai! Noapte bună!