De jur împrejur: Transalpina

Nu știu dacă Mihai este nerăbdător să-și înceapă ziua, sau Ioan și cu mine suntem de-adevăratelea obosiți… Mihai ne face micul dejun, face paturile, ne scoate pe ușă. Cât așteptăm să vină taxiul care să ne ducă la Ogizawa, un babuin traversează nonșalant strada. În curând ne trezim într-un taxi ale cărui scaune și banchetă sunt acoperite cu dantelă. După ce a trecut noutatea, am început să ne sucim gâturile tot admirând peisajele.

Prima oprire: ne cumpărăm bilete pentru întreaga călătorie peste munți (se pot cumpăra bilete și pentru fiecare etapă, dacă vrei să dormi în una din locații). Am fi putut să alegem să ne trimitem bagajele să ne aștepte la finalul călătoriei (contra cost), dar chiar și în Japonia, constat că mi-e greu să mă despart de lucrurile mele…mai bine le car decât să-mi pară rău.

Luăm troleu prin tunelul Kanden, care a fost construit atunci când s-a hotărât că va fi o centrală hidroelectrică la Kurobe. Apoi într-un bloc uman maleabil, cu o viteză constantă, urcăm 220 de trepte prin tunel. Ieșim la lumina zilei și iată ce vedem:

Stăm aici o mulțime, nu de alta, dar “Suntem primii români din Watkins Glen care venim aici!” Ca întotdeauna sunt impresionată de cantitatea de muncă și de spiritul celor care au muncit pentru a construi așa ceva. Dacă am fi ajuns ieri, am fi putut vedea și jeturile de apă lăsate să țâșnească din hidrocentrală, dar acum sunt închise pentru iarnă…Nu contează, avem o mulțime de alte lucruri de admirat.

De aici luăm mocănița până la Kurobedaira. Stăm la coadă. Un om ne explică în japoneză ce extraordinară este această mocăniță, iar noi încercăm să extrapolăm ce spune uitându-ne în jur la poze. Mocănița a sosit, dar noi continuăm să așteptăm, cât timp o bătrânică urcă încet și sigur scările. Abia când este instalată confortabil pe scaun ni se dă voie să urcăm și noi.

Această poză spune atât de multe despre respectul pe care îl au pentru oamenii în vârstă!

Nu ne oprim la Kurobedaira, pentru că are doar o grădină alpină și ținând cont că pentru altitudinea de 1800 m este toamnă, considerăm că nu prea avem ce vedea. Așa că mergem mai departe până la Daikanbo cu telecabina ce alunecă pe un cablu întins doar între punctele de plecare și de oprire.

Ioan participă și el, se mai uită din când în când în jurul lui, dar mai mult continuă să lucreze la problemele de analiză matematică, așa că stă aproape de Mihai, care duce sursa portabilă de internet. Lacul hidrocentralei pare atât de mic de aici.

Apoi iar luăm un troleibuz, pe sub muntele Tateyama, către Murodo 2450 m. E loc doar de o mașină până la mijlocul tunelului, cu apa scurgându-se pe pereți și colectându-se în șanturi laterale, apoi locul se lărgește pentru ca cele două troleie, venind din sensuri opuse să se poată depăși cu precizie japoneză.

Morodo este un plai cu hoteluri și onsenuri, cu un lac vulcanic, Mikurigaike, în jurul căruia ne plimbăm și admirăm cerul și peisajul înconjurător oglindit în apele sale. Poteca se strecoară între acest lac și Midorigaike, un lac mai micuț, dar la care avem acces la plajă. Peste tot este un miros persistent de ouă stricate, unul din motivele pentru care multe din cărări sunt închise turiștilor (Acum câteva luni o explozie de gaze vulcanice a omorât 40 de oameni, așa că nu mai riscă). La fiecare punct de belvedere sunt oameni care-și mănâncă prânzul cu bețișoarele din bento-uri (cutii speciale pentru mâncare), hrănindu-și și trupul și sufletul. Noi mâncăm ceva mai târziu, după ce ne recuperăm bagajul de la cutie, pe niște stânci înzăpezite, în timp ce un bărbat curăță potecile de zăpadă cu o lopată uriașă, sprijinindu-se cu tot corpul pe mânerul ca de cărucior.

Fumarole și cărări închise ce duc spre hoteluri încuiate.

Pe malul lui Midorigaike, unde zburau un fel de țânțari.

Poți să mănânci melci la grătar aici, sau preparate cu carne de melc (cu tot cu cochilie au cam o palmă)

Aici totul se reciclează, inclusiv resturile alimentare.

De aici luăm autobuzul spre Bijodaira. Suntem primii așa că ne alegem locurile cele mai bune, în față, și filmăm și facem poze tot drumul. Pe drum, lucrătorii scot stâlpii scunzi de lemn, care țin turiștii să nu calce pe terenul alpin și-i înlocuiesc cu țepuse dungate în alb și roșu ce vor măsura adâncimea zăpezii în timpul iernii (stâlpii au de la patru la șapte metri, dar zăpada poate ajunge până la douăzeci).

La un moment dat șoferul oprește să ne arate ceva: presupun marea. Mai târziu lângă un cedru (pe placă scria că are o circumferință de 920 cm și o înălțime de 23 m) și puțin mai încolo, să admirăm de departe cascada Shomyo. Când am început să coborâm aproape că nu se vedea nici o vegetație, iar acum cresc copaci în jurul nostru, foioase roșii și galbene cedând locul cedrilor verzi.

La Bijodaira 977 m luăm o altă mocăniță spre Tateyama, iar de acolo un tren ce oprește în fiecare stație. Gările sunt atât de vechi, atât de ruginite, și totuși fermecătoare. Sunt pentru cei care locuiesc “la țară”, unde sunt atât de mulți copaci persimon, că le-aș mânca toate fructele.

Imaginați-vă șocul nostru când am ajuns la Toyama într-o gară supermodernă, unde totul este nou și lucește. Cât timp stau la coadă ca să iau rezervare de locuri pentru trenul spre Takayama (doar ca să aflu că trenul nu are locuri rezervate) Mihai cumpără croissant umplut cu …. nu cu ciocolată…da, cu fasole! Foarte buni, ne reduc la tăcere stomacurile flămânde.

În Takayama ne găsim cu ușurință hostelul, unde suntem informați repede despre regulile casei, apoi suntem invitați la petrecerea lunară (o dată pe lună hostelul servește mâncare și socializează cu cei care se află atunci la ei în vizită). În curând holul de la intrare este transformat, este o mulțime de mâncare de la orez simplu, nori (foi din alge de mare) la crustacee, prună murată, fasole fermentată și alte mâncăruri tradiționale japoneze. Ne facem fiecare câte un onigiri (orez învelit în foaie de alge și cu o umplutură la alegere, stropit cu sos de soia) și îl facem să alunece cu vin fiert cu cuișoare la care s-au adăugat și mere proaspete. Cei de la petrecere vin din Spania, China, Israel și Oregon. Vorbim despre ceea ce am văzut, împărțim din cunoștințele noastre despre aceste locuri și întrebăm despre cele pe care vrem să le vedem. Kanpai! Noroc!

Ca să ne ajutăm digestia ne ducem într-o plimbare prin Takayama adormită, cumpărăm ceva mâncare pentru a doua zi și ne reîntoarcem în camera noastră minusculă, unde dormim duși.