Spiritul Hiroșimei

E liniște acum… gândurile mele nu se mai zbat, ci doar așteaptă….

Am vrut să vizităm Hiroșima, pentru că n-am putut în 2012. Și iată-ne aici, traversând podul și privind domul. Pare mic, dar ce semnificație are! Ruinele clădirii Expoziția Produselor pe o pajiște îngrijită, înconjurată de un gard metalic negru și oameni ce le fotografiază — artă modernă sumbră.

În prim plan: o salcie suferindă.

Trecem de o plachetă pe care scrie: “Pentru ca faptele să fie cunoscute de generațiile viitoare și a servi drept lecție pentru omenire, lucrările de armătură ale acestor ruine au fost făcute prin contribuția multor oameni ce doresc pacea în țară și peste hotare. Ruinele vor fi păstrate pentru totdeauna. Orașul Hiroșima, 6 august 1967” Și aici se rup zăgazurile și încep să plâng, gândurile întrebând și răspunzând: De ce au trebuit să moară? Nu se opreau! Dar de ce o astfel de bombă? A fost făcută să fie, dar nu i-au știut nici ei efectele! Dar DE CE? … Dacă ei n-ar fi murit atunci, mult mai mulți ar fi murit mai târziu, în timpul Războiului Rece, poate că și tu ai fi murit. Toate aceste evenimente ne învață multe lecții, roagă-te să le învățăm!

Parcul Păcii, gândit ca un loc de rugăciune pentru cei ce au pierit în urma lansării bombei, dar și pentru pace în lume, include și un Memorial pentru Studenții Mobilizați, cu o Zeiță a Păcii și opt porumbei așezați pe cinci etaje ce se lărgesc succesiv, centrate de un stâlp pe care se află lumini oferite lui Dumnezeu în memoria celor care au murit.

Oamenii vin și aduc cocori de hârtie. Școlarii recită umăr la umăr în fața Monumentului Copiiilor pentru Pace. Par un scut fragil, apărând-o pe Sadako și toți cei pe care îi reprezintă. Vocea lor repetă ceea ce alții au spus și răsună în generațiile ce vor să fie “Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea noastră: să construim pacea în lume”.

Cutiile din fundal sunt pline cu tablouri făcute din origami.

Pe clopot scrie: "O Mie de Cocori de Hârtie" și "Pace pe Pământ și în Ceruri".

Pe 25 oct. 1955 Sadako a murit ca victimă a armelor nucleare. În timp ce era în spital a auzit de legenda care împlinește o dorință celui care pliază din hârtie o mie de cocori. Avea puterea, dar nu și materialul, așa că i-a făcut din orice se preta, inclusiv celofan. Nu se știe cu exactitate dacă a reușit sau nu, unii spun că da, tatăl ei a spus că nu. Oamenii vin și aduc cocori de hârtie, făcând vizibilă dorința și speranța lor de pace.

Continuăm spre muzeu și trecem pe lângă flacăra eternă. Ioan întreabă “De ce arde?” Pentru inexistența armelor nucleare…

Muzeul Memorial al Păcii văzut peste Lacul Păcii.

Flacăra Păcii

Domul văzut prin Flacăra Păcii.

Expoziția este impresionantă, explicând foarte bine nu numai procesele ce au apărut în urma explodării bombei, dar și obiectele personale, înviind în imaginația noastră acel om.

"Războiul este lucrul oamenilor. Războiul este distrugerea vieții omenești. Războiul este moarte. A ne aduce aminte de trecut înseamnă a ne angaja viitorului. A ne aduce aminte de Hiroșima înseamnă a detesta războiul. A ne aduce aminte de Hiroșima este a ne angaja păcii." Sfinția Sa, Papa Ioan Paul al II-lea. Inscripție pe o sculptură din holul muzeului.

Mingea de foc (cu un diametru de 280 m) la o secundă după explozie. 

Supraviețuitori, în ziua exploziei.

Litere arse, pentru că cerneala închisă la culoare a absorbit mai multă căldură.

Tablă luată de suflul exploziei și aruncată pe acoperișul unei clădiri de șapte etaje. 

Acoperișul unei case aflate la 3,7 km de epicentru a fost dislocat, permițând ploii negre să picure și să lase urme pe acest zid alb. Analiza ploii de pe zid a demonstrat conținut radiocativ. 

Shinichi Tetsutani (pe atunci 3 ani și 11 luni) era fericit să meargă pe această tricicletă. În acea dimineață, pedala pe ea în fața casei când, într-o fracțiune de secundă, și el și tricicleta au fost arși. A murit în acea noapte. Tatăl lui s-a gândit că este prea mic ca să fie îngropat într-un mormânt singuratec, departe de casă, și, gândindu-se că se mai putea juca cu tricicleta lui, tatăl l-a îngropat împreună cu ea în curtea din spate. Patruzeci de ani mai târziu tatăl a dezgropat rămășitele lui Shinichi și le-a mutat în mormântul familiei. Această caschetă și tricicleta, după ce au petrecut patruzeci de ani alături de Shinichi, au fost donate Muzeului Memorial al Păcii. 

Cocorii lui Sadako, mai mici decât o monedă de 50 de bani.

Sala Amintirii: un monument pentru victimile bombei atomice. Domul de sticlă are un ceas oprit la ora 8:15, când a explodat bomba. Sub pământ, o sală mare cu doisprezece stâlpi de beton, reprezentând legătura dintre timpul când Hiroșima a fost distrusă și timpul în care trăim. În mijloc este o fântână ceas, arătând aceeași oră și oferind apă victimelor, multe din ele murind în timp ce o cereau să-și stingă setea. Muralul, făcut cu aproximativ 140 000 de plăcuțe de faianță, corespunzător numărului de victime, înfățișează ceea ce a mai rămas din Hiroșima în apropierea epicentrului. Omul care supraveghea mi-a dat senzația că era extrem de onorat să lucreze acolo și că îi plângea pe toți cei dispăruți.

Mergând spre castel (o reconstrucție) trecem prin orașul modern, plin de oameni și clădiri înalte. Intrăm într-una din ele, un mall vertical, căutând etajul cu mâncare și suntem fermecați de varietate. E greu de crezut că deasupra capetelor noastre sunt zece etaje de modă.

Castelul îmi dă posibilitatea să învăț cum a fost construit și să fac pace cu trecutul. Un băiețel desculț, dar îmbrăcat în chimono, pășește atent pe fundația unei clădiri dispărute. Viața merge înainte.

Încheiem ziua în grădina cu perspectivă forțată, construită special pentru daimyo Shukkei-en: copaci răsuciți, lăcșor, insulițe și poduri, cocori și broaște țestoase și o ființă eluzivă care a fost foarte greu de fotografiat, o molie, mare cât un colibri (cu care am și confundat-o) Macroglosum stellatarum.

Mergând spre apartament văd această placă:

Avem piesele…e alegerea noastră ce construim!