Texas, de la dreapta la stânga

Luni 18 februarie 2019

La crăpatul zorilor, sau mai bine zis pe când zorii se gândeau să crape, noi eram deja în mașină conducând. Știu eu despre ce vorbesc, chiar dacă nu mă crezi, pentru că erau nori de stoluri de grauri, cocoțați pe firele care susțin semaforul, toți privind în aceeași direcție, neștiind ce să facă: se schimba culoarea, porneau în zbor și se reașezau zgomotoși, nu era suficientă lumină la distanță de semafor.

Următoarea oprire: Misiunile din San Antonio, un monument al umanității din 2015. Întemeiate de catolici prin secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, cele patru misiuni și Alamo reprezintă (pe lângă o formă de evanghelizare și colonizare, prin schimbul dintre localnicii nomazi, misionari și coloniști) formarea unui nou popor, așezat și cu o nouă religie, având elemente din ambele.

Ne apropiem de San Antonio

Începem cu San Jose și San Miguel de Aguayo, întemeiată în 1720. Într-o curte dreptunghiulară, presărată cu cuptoare rotunde de piatră, înconjurată de un zid de apărare în care se găseau camere de locuit pentru indieni, se află o biserică cu elemente arhitecturale spaniole printre care se găsesc cele naturale indigene.

Macheta misiunii San Jose y San Miguel

Din pamfletul care vine cu biletul de intrare în orice parc național aflăm că exploratorii spanioli au fost momiți de bogăție prin aceste părți. Când visele s-au destrămat, s-au concentrat pe răspândirea credinței catolice. Misiunile franciscane, subvenționate de Coroană, converteau indieni (și le ofereau sanctuar împotriva dușmanilor lor) și împingeau granița imperiului spre nord. Dar cum ajutorul militar era aproape inexistent, franciscanii i-au învățat pe indieni să-și apere comunitățile și să cultive pământul.

Aceste misiuni au avut o perioadă de înflorire între 1747-1775 iar apoi, din cauza efectelor bolilor europene, a inculturii și a căsătoriilor mixte, în 1824 misiunile au fost secularizate.

Detaliu al intrării în biserică

De la voluntarul George am aflat că a lucrat intensiv în aceste locuri în ultimii 18 ani și ne-a împărtășit într-o formă scurtă și ușor de înțeles ceea ce este important despre ceea ce vedem. La început oamenii au construit hambarul, unde depozitau grânele și țineau slujbele pentru primii șapte ani. În timpul ăsta au construit capela care era destul de încăpătoare pentru vreo 50 de oameni, dar nu pentru 360. Aceștia ascultau slujba prin Fereastra Rosa. Acum, despre cine a făcut fereastra și de ce se cheamă așa. Pamfletul spune că un sculptor spaniol Pedro Huizar a făcut-o ca simbol al iubirii sale pentru Rosa, tânăra care a murit în timp ce traversa oceanul spre lumea cea nouă. Dar George a spus să nu credem asta, pentru  că nu avem cum să știm cine a sculptat-o și de ce. Pe marginile ei se găsesc detalii rococo și nenumărate rodii (sămânța acestui fruct simbolizează răspândirea noii credințe și unitatea interioară a nenumăraților convertiți). În alți șapte ani au construit și biserica.

Am aflat de asemenea că altarul conține doar două din sculpturile originale, cele din registrul de jos. Era vopsit albastru și întregul lăcaș era simplu și liniștit. La intrarea în biserică se aflau două camere mici, una pentru preot și cealaltă pentru instrumentele de curățenie, dar amândouă aveau uși de lemn frumos sculptate.

În spatele bisericii era o mică moară de apă, un amestec de original (partea de jos, cea care lucra în apă) și reconstrucție (partea de sus). În jurul anilor 1800 misiunile au început să se dărâme, oricine avea nevoie de materiale de construcție venea și le lua de aici. Rena Maverick Green a strâns bani de la public și prima cumpărătură pentru prezervarea locului a fost o ușă de lemn pentru hambar (acum expuse). În decursul anilor misiunile au urmat meandrele timpurilor, până când au fost salvate de UNESCO.

Unul din niturile ce împodobeau ușile hambarului.

Apoi am condus la Misiunea Concepcion. Pe vremuri arăta ca și la San Jose, cu ziduri și toate celelalte, dar oamenii și timpurile au permis doar bisericii să supraviețuiască. Are și ea de asemenea o capelă în care o frescă originală mai împodobește zidul: o draperie cu ciucuri ce obișnuia să înrămeze o pictură a Sf. Matei (acum dispărută).

Sanctuarul susține pe pereții lui crem trei picturi: Fecioara așa cum va arăta în ziua Judecății de apoi, Sf. Francisc rugându-se și Sf. Maria de Guadelupe. Ceea ce era interesant despre capela Sf. Mihail era că vasul pentru apa sfințită devenise în timp parte din zid, iar despre capela Sf. Gavriil era că deasupra ușii era un desen ce fusese zgâriat într-o rețea de pătrate, desen ce fusese mărit și pictat pe zidul opus.

Mi-ar fi plăcut să vizităm și casa ierarhului, unde George ne-a spus că se află pictat pe tavan Iisus cu trăsături amerindiene, dar nu mai avem timp.

Mai târziu în timpul zilei trecem pe lângă Parcul Canionului Seminole. Oameni care-și câștigau traiul din vânarea mamuților și-au lăsat urmele sub formă de pictograme. Oamenii care-și câștigă traiul ca arheologi consideră că sunt cele mai vechi din America de Nord. Și mai sunt și oameni care vor să împartă cunoștințele și privilegiul de a vedea aceste pictograme, așa că ei voluntariază să conducă tururi de turiști, dar nu lunea sau marțea. Având în vedere că azi e luni, ne oprim înainte să traversăm podul construit deasupra râului Pecos și ne bucurăm de priveliște.

După un drum foarte lung intrăm în parcul Big Bend. Ceva care pare a fi un porc sălbatic miniaturizat ne taie drumul și dispare în desiș. Este o javelină sau un pecari. Mai conducem încă o mulțime printre dealuri și văi, ușor pictate de culoarea apusului și ajungem abia pe întuneric. Nu mai am răbdare să le văd așa că facem o scurtă plimbare la lumina lunii pline, după ce ne-am cazat. Mai târziu nu avem nici o problemă să adormim.

Parcă ar fi o scoică...