Parcul național „Marea Curbură"

Marți 19 feb. 2019 

Rangerul de la Centrul de vizitare ne-a sugerat, având în vedere că avem doar o zi în parcul național Big Bend, să conducem până la Canionul Sf. Elena și să vizităm toate punctele de belvedere și traseele ce se desprind din drum. (Rangerul nu e un pădurar, deși asta este traducerea principală, câteodată parcurile unde lucrează nu au nici o legătură cu pădurea. Slujba lui include și întâmpinarea vizitatorilor, și grija față de parc, și lucrarea științifică, și munca fizică, adică un fel de factotum, dar pentru parcul respectiv). Deși am intrat în parc azi noapte și am dormit la Hanul Munților Chisos (se pronunță cisos), ne-am primit harta și ghidul vizitatorilor, „The Paisano” (Civilul,   în spaniolă), abia azi dimineață, după ce am cumpărat permisul pentru Parcurile Naționale. Ca să ajungem la canion trebuie să ieșim din bazinul Chisos, apoi să o luăm pe drumul pitoresc Ross Maxwell (numit după primul superinendent, care, știind zona foarte bine, a determinat drumul cel mai potrivit pentru a conecta cele mai spectaculoase caracteristici geologice ale părții vestice a parcului).

Traseul nostru e înscris cu albastru

Serviciul Parcurilor Naționale a fost stabilit în 1916 pentru „conservarea peisajului și a obiectelor naturale și istorice și a sălbăticiei… pentru a ne putea bucura de ele în așa fel încât să le lăsăm neschimbate spre bucuria generațiilor viitoare”. Acest parc a fost autorizat de Congresul SUA în 1935 și stabilit în 1944. Numele îi vine de la Marele Râu, Rio Grande care, deși a tăiat în timp în piatră veșnică, a urmat calea minimei rezistențe, schimbându-și direcția cursului - „Marea Curbură”

Ne oprim la Canionul Tuff, care e puțin mai adânc decât albia uscată a unui râu intermitent. Pereții îi sunt din cenușă vulcanică gri, puțin mai coezivă decât cea albă, și albia din lavă răcită. În câte-o văioagă vedem ochiul verde al apei, semn că din când în când mai plouă prin deșertul Chihuahua. Și dacă nu dăm crezare aceluia, multitudinea florilor este un alt semn. Drumurile sunt tivite cu bluebonnet sau lupinul din Big Bend. Cactușii sunt gata să înflorească. Tufișurile de creozot sunt înveșmântate în galben.

Detaliu de lupin

Calendula

Flori de creozot. Ele miros frumos, dar crema făcută din plantă miroase precum tarul petrolifer.

Trecem pe lângă Cerro Castellan, sau Vârful Castolon. Pus în evidență prin eroziunea celor înconjurătoare, vârful relevă milioane de ani de activitate vulcanică. Stivuite în înălțimea sa sunt câteva straturi de lavă, tufuri vulcanice și pietriș și lut din perioadele de eroziune dintre erupții. Iar natura continuă să-l modeleze și să-l pună în evidență cu veșmântul efemer al florilor.

Taină. (Detaliu al pozei de mai sus.) 

Ajungem la Canion, două ziduri de piatră roșie, separate de o apă verzuie, tulbure. Oamenii au hotărât că ar trebui să separe două țări.

Canionul văzut de la belvedere.

 Trecem peste pârâul Terlingua, acum o șuviță (dar care, după o ploaie la distanță, se umflă într-o viitură, blocând oameni în canion) și o luăm pe cărare în sus prin canion, bucurându-ne de priveliști, de plante și păsări. După urcușul ințial, cărarea coboară încet până la nivelul apei, de la cactuși și sotol, la papură și ierburi.

În canion era rece, fluturele nu avea puterea să zboare.

Suntem înconjurați de ziduri de 450 m de calcar. De aici am putea să mergem prin apă (dacă ar avea un nivel scăzut) sau să mergem cu canoea, dar nu azi. Undeva în susul apei a fost o alunecare de pietre, făcând niște praguri. În 1852 albii de la Studiul Graniței încercau să pună locul pe o hartă topografică, așa că au împins o barcă goală prin canion, doar ca să primească scânduri frânte. Primii care au trecut prin canion, care au trăit ca să povestească și ca fapta lor să fie consemnată în memoria tipărită a confraților lor, a fost o echipă de geodezi și rangeri texani în 1882. E adevărat că și-au cărat barca în jurul pragurilor, dar o dată intrați în canion, nu au mai avut altă scăpare decât mergând înainte. Astăzi cu echipament și tehnici moderne, oamenii pot să treacă pragurile.

Pe drumul de întoarcere ne oprim la Castolon, acolo unde se află magazinul „La Harmonia”. Până în 1959 parte din clădire a fost folosită ca oficiu poștal. În afara magazinului sunt mașinării mari ce spun povești despre norocul nestatornic. În 1922 un afacerist a început să planteze pe aceste câmpii din apropierea râului o cultură scumpă, bumbac. Pentru a-și crește producția a adus pompe de irigare cu abur și cu gazolină. În 1923 pentru a crește valoarea bumbacului a început să-l egreneze, adică să separe sămânța de fibră. Mașina ocupa o clădire cu etaj. Prin 1942 datorită costurilor enorme și a scăderii prețului aventura cu bumbac de la „La Harmonia” s-a încheiat.

De asemenea ne oprim la punctul de belvedere Urechile măgarului (Mule Ears). E și un izvor la capătul unei cărări de 3 km, dar am ales să nu mergem.

Ca să vedem Torentul de jos de la Burro Mesa (Lower Burro Mesa Pouroff) o luăm pe un drum lateral de 5 km și apoi o cărare de vreun kilometru, printre tufișuri înflorite și pietre spectaculare, până la un fund de canion unde se află albia uscată a unei cascade. Nu pot să-mi imaginez cum ar arăta cu torent tunător, dar ceea ce au sculptat alte nenumărate torente, este frumos.

Flori de yucca.

Într-un ochi de stâncă o mână de om a așezat aceste pietre...

Sotol Vista privește spre Mexic, Rio Grande și Canionul Sf. Elena, care de aici pare o mică tăietură. Sunt multe flori albe, probabil in sălbatic și sotol, o plantă cu frunze ascuțite ca săgeata, din familia crinilor, căreia îi place terenul răcoros, de nord, dintre deșert și munte. De mii de ani, oamenii care au locuit în această zonă i-au copt „inima” pentru a o mânca iar fibrele din frunze le-au folosit pentru frânghii și sandale.

Pe linia orizontului se vede o mică gaură în stânca albastră, ⅔ stânga și ⅓ dreapta,  acolo e canionul.

În prim plan sunt frunze de sotol, dar peisajul e de lângă cabană.

Ne oprim din nou în mijlocul lui niciunde ca să fotografiem florile și Munții Chisos. Întregul lanț muntos este inclus în parc (e singurul din Statele Unite care să fie cuprins într-un parc național). Dar ceea ce îl face special este că deși munte, e de fapt o insulă a unor timpuri de mult apuse, pe când lumea nu era atât de fierbinte și nici atât de uscată, iar păsările și insectele și plantele, relicve vii ale ultimei glaciațiuni, ocupau un teritoriu mult mai mare.

Deși am văzut o mulțime de păsări, doar câteva au stat suficient de liniștite pentru a fi prinse într-o fotografie. Aici este raiul privitorilor de păsări și al mirmecologilor (îmi place cuvântul ăsta, trebuia să-l pun aici!), al celor care studiază furnicile. Pentru fiecare din ei există 81 de alegeri.

Pyrrhuloxia, sau cardinalul de deșert.

Pasărea albastră, din familia Turdidae

Am inclus poza statuii șoimului peregrin, pentru că în acest parc este protejat prin închiderea traseelor în anumite perioade ale anului. 

Același subiect, dar spre seară.

Munții sunt vulcanici la origine. Dacă te uiți la formele vârfurilor lor poți să-ți imaginezi cum au fost formați. Cele plate, blocuri unghiulare precum Casa Grande, sunt straturi suprapuse de lavă și cenușă — rămășițe ale erupțiilor vulcanilor din apropiere. Cele rotunjite, precum Muntele Ward, sunt domuri subterane de magmă, care au devenit evidente prin eroziune.

Casa Grande e deasupra lui „Ileana" din semnătură, iar Munții Ward sunt în dreapta pozei, cu tufișul cu frunze roșii.

Chisos… de ce îi cheamă Chisos? TSHA (Asociația istorică a statului Texas) prezintă câteva posibilități, care mai de care mai fantezistă: una spune că „chisos” înseamnă fantomă, cea a șefului apaș Alstate, care s-a ascuns prin acești munți pentru o vreme; o alta spune că „chisos” este pluralul de la „chis”, care vine din cuvântul castilian „chischás”, „zgomot de arme”, pentru că unii spun cum că ar fi auzit bătălii în timpul nopții și au presupus că erau fantomele soldaților spanioli ce s-au întors din nou să lupte; a treia spune că de fapt este o denaturare a cuvântului spaniol „hechizos”, „vrăjitorie, farmece”. Într-un fel toate sunt înrudite. Dar Asociația trage o concluzie prozaică: au fost numiți după indienii Chisos, care obișnuiau să trăiască pe aici! Bine, bine, și ei? Ei de ce se numeau așa? Poate că ăsta era numele pe care și-l dădeau ei, sau poate că alții li l-au dat, dar cu siguranță așa i-au consemnat spaniolii.

Ajunși din nou la han, ne comandăm o friptură de vacă și ne bucurăm de priveliștile prin „Fereastra” bazinului în lumina apusului. Ceva mai târziu mai fotografiem puțin constelația Orion înainte să răsară luna. 

Căprioare

Orionul era deasupra, dar am zis că v-ar plăcea mai mult poza asta...