Sinai

Sabaah el her!

Vorbești araba? Ești egipteancă? Nu, dar îmi place să-mi folosesc cunoștințele limitate și să îi salut pe oameni în propria lor limbă. Ioan și cu mine avem pielea mai smeadă, Mihai are barbă, suntem acoperiți din cap până în picioare, bărbații noștrii merg în față, noi, partea feminină, îi urmăm...da, am putea fi egipteni. Nu suntem musulmani, dar am putea fi creștini copți sau de o altă religie care nu cere ca femeia să aibe capul acoperit. Comportamentul nostru trădează că suntem turiști, dar poate suntem egipteni care au emigrat cu mult timp în urmă și acum ne vizităm țara. Câteodată mă întreb, chiar avem această plasticitate de a ne potrivi diferitelor țări, sau este doar o formă a localnicilor de a ne măguli orgoliul?

Bună dimineța din peninsula Sinai! Suntem aici ca să ne odihnim, să ne scufundăm în uitare, să nu facem nimic, să uităm ca există o lume în afara zidurilor noastre!

Mâncăm, citim și dormim. Pentru prima activitate trebuie să ieșim din cameră și să căutăm hrană. Dimineața avem un mic dejun copios, cu mese încărcate cu tăvi de plăcinte, croissant, fructe, brânzeturi și șuncă, pentru gusturile vestice, și castronașe cu humus, tahini, plăcinte cu brânză sărată, fasole, numai bune pentru un egiptean.

Dar seara trebuie să înfruntăm străzile (sărim peste masa de prânz, pentru că mâncăm abia la 11). Suntem “agresați” de vânzători ce-și laudă marfa, îmboldiți doar de o privire spre magazinul lor. Vorbesc rusește, germană și engleză (în această ordine) și se pot tocmi foarte bine în orice limbă. “Prosoape la doi euro!” oprește o familie de ruși. Încep să se uite la ele, atingând materialul, vorbind între ei. Între timp egipteanul vorbește într-una, ce bune, ce frumoase sunt, dacă cumpără mai multe le va da o reducere, ce culori vor? Rușii nu se lasă impresionați, ei își au planurile lor. Mergem mai departe și vedem alți ruși, încercând niște pantofi (pe lângă faptul că sunt îmbrăcați ca pentru petrecere sau plajă la ora 7 seara, că vorbesc în limba lor ușor de recunoscut, mai și merg de parcă sunt proprietarii locului și-ți fac o favoare că îți permit să mergi în același timp, pe același drum, în prezența lor). Nu sunt entuziasmați de loc, nu au nici o sclipire în privire, parcă și-ar face datoria de a cumpăra ceva, de a cheltui niște bani și de a avea și dovada acestei activități. Nu par cum că ar avea nevoie de încă o pereche de pantofi, sau să completeze o toaletă. Cred că încearcă să se distreze și singurul lucru pe care îl știu este să cumpere, și nici măcar asta nu îi mai încântă.

Mai sunt și alți turiști pe stradă, în căutarea unei distracții, dar nu sunt prea multe de făcut în afară de cumpărături, restaurant și plajă. Mă uit la ceea ce cred că este cea mai mare greșeală de publicitate: fiecare coș de gunoi în acest orășel turistic are pictat pe el  “McDonald’s I’m loving it!” Magazinele au aceleași lucruri turistice haine, sclipiciuri, obiecte etnice, dar care, odată ajunse acasă, au nevoie de un spațiu și să fie curățate regulat de praf, fără ca proprietarul să aibă timp suficient să se bucure de amintirile declanșate de vederea obiectului. Sunt în continuare mulțumită cu decizia mea de a nu cumpăra lucruri.

Dar m-am luat cu vorba...povesteam despre mâncare. Încercăm un restaurant: zece dolari pentru un kebab, înmulțit cu cinci, rezultă o gaură în buzunar, cu riscul de a fi flămânzi la sfârșit (porții mici). Ăsta e lucrul cel mai ieftin! Așa că ne schimbăm traseul spre un supermarket unde, în secțiunea de mâncare caldă, vânzătorul ne oferă spre gustare bucăți genereoase. Cumpărăm ceva ce semăna a cârnat, dar era umplut cu orez amestecat cu ierburi aromate și puțină carne tocată și niște chiftele făcute din ficat de pasăre (favoritele noastre).

Într-o după amiază ne-am hotărât să facem efortul de a merge la plaja privată a hotelului. Avem o carte de vizită pe care să o arătăm la intrare, ca un fel de legitimație că avem voie să intrăm, plus toate lucrurile de care ai nevoie la plajă...Claustrofobie! Este scaun lângă scaun, majoritatea neocupate, câteva au prosoape, câteva au și oameni. Noroc că umbrelele sunt strânse, lăsând un pic de spațiu. Lângă plaja noastră împrejmuită de un cordon este o alta, cu același aranjament, doar scaune și prosoape diferite. Puținii oameni de pe mal, vreo zece adulți și tot atâția copii, par să ocupe tot spațiul. Micul golf este și el partajat în felii, cu cordoane de pătrate plutitoare. Pășim pe unul din ele, încercând să scăpăm de sentimentul de aglomerație, dar la capătul lui este un grup de bărbați, bucurându-se de apele libere, neîncorsetate de cordoane. Nu-mi vine să mă dezbrac să intru în apă, având în vedere că femeile musulmane sunt îmbrăcate în pantaloni și rochii, plus abaya, dar copiii nu au nici o problemă și sar în apa caldă.

Această experiență și hotelul zgomotos (nu e deloc distractiv să fii trezit la patru dimineața de un copil isteric de oboseală ce nu vrea să meargă la culcare) ne determină să încercăm o schimbare de decor. Ne facem bagajele, ne suim în mașina hotelului până la stația de autobuz, acolo aflăm că autobuzul are întârziere nedefinită (trebuie să vină în convoi din Cairo), așa că ne suim într-un taxi particular și ajungem la hotel Jasmine în Dahab. Arată mai mult ca o casă decât ca un hotel, înghesuită între vecinii ei.

Mihai și Tito, managerul.

Cât timp pregătesc ei camerele noi așteptăm pe terasă bând suc de fructe proaspăt, citind și din când în când uitându-ne la mare. Nu este plajă, doar pietre, alge, stele de mare și pisici practice căutând o masă ușor de prins. Sunt foarte, foarte puțini turiști și în aer plutește o stare de laissez-fair.

Alge, pisică, mare, munții Arabiei Saudite, cer.

Când să arvunim camerele avem sentimentul că Tito, managerul, are ceva de ascuns, vorbește prea tare, se mișcă prea mult, gesticulează și ne spune în continuu că totul o să fie bine. Și-n plus avem SiViU (așa pronunța Toto sea view—vedere la mare). Camerele proaspăt vopsite, cu aburii vopselei îmbâcsind aerul, sunt cam înghesuite, dar este o îmbunătățire. De fapt noi am rezervat o cameră cu cinci paturi, așa că faptul că primim două camere, cu aer condiționat, frigider și SiViU este o îmbunătățire!
“Unde e piscina?” întreabă Mihai.
“Nu știu și nici nu-mi pasă. Când a fost ultima oară ca ai folosit piscina oricărui hotel?” Așa că ne  cuibărim în cele două camere separate, uitându-ne prin fereastra cât tot peretele la superbul apus de soare.

Acesta nu este un apus de spare, dar e un fenomen mult mai rar: o ploaie cu spume și grindină!

Viața noastră la Jasmine decurge liniștit. Mâncărurile sunt gustoase, proaspăt făcute din  vinete, ardei, cartofi, iaurt și ouă adevărate. Oamenii sunt prietenoși, zâmbesc, ne aduc pisico-pistolul (un container care fâsâie apă) pentru a putea mânca liniștiți, fără a fi deranjați de o miorlăială cerșetoare.

Pita, salată de vinete, humus, tahini, legume proaspete, mmmmmmm.

Mâncăm la lumina lumânărilor, adăpostite în sticle de plastic tăiate. Băiețelul blond este elvețianul Phillipe, care are obiceiul să sară spre noi în maniera lui Superman. Pisico-pistolul nu avea nici un efect asupra lui!

Din nefericire acel sentiment fragil numit încredere este sfărâmat de întrebarea persistentă din mintea lui Mihai “Unde este piscina?” Nu e nici o piscină la hotelul ăsta, nici nu are nevoie, pentru că are SiViU. Hotelul care are piscină, cel la care am făcut rezervarea, se numește Yasmina și este la o milă distanță, alb și zgomotos, cu personal care își târșâie șlapii. Camerele sunt ceva mai spațioase, dar sunt învechite și vin cu țânțari, robinete picurătoare și frigider mirositor. Nu vreau să mă mut, dar trebuie, nu pot să stau și să fiu de acord cu un astfel de comportament, de a păcăli oamenii cum că ăsta e hotelul la care au făcut rezervare, când Jasmine nici nu lucrează cu booking.com.

La ora 8 dimineața. Locul va da semne de viață pe la 11 și va fi arhiplin pe la 10 seara. 

Imediat în vecinătatea părții turistice a Dahab-ului. 

Pe lângă internetul de mai bună calitate, mai este un alt lucru bun, cel puțin pentru mine: suntem chiar lângă moschee! Când locuiam la Jasmine, auzeam pe deasupra valurilor, o voce îndepărtată, joasă, plină de dor, șoptind: “Allah u Akbar!” notele rugăciunii urmându-se una pe alta, repetându-se, reamintindu-mi că și eu pot să mă rog. Acum pot să îi aud foarte bine, mai ales la cinci dimineața.

Cât timp am stat în Dahab am făcut o excursie de o zi la mânăstirea Sf. Ecaterina pe muntele Sinai. Am trecut de cel puțin trei puncte de control, doar unul uitându-se de-adevăratelea în pașapoarte. O bandă a străzii este blocată cu aparatură simplă, dar efectivă, de distrus cauciucurile. Soldații sunt aproape niște copii, puștile par mai bătrâne decât ei. În niște ghivece făcute din cutii de tablă cresc niște plante suculente. Sunt puse în jurul adăpostului și pe banda blocată. Pietre sunt aranjate printre ele, dând un aer de grădină. Omul sfințește locul!

Deșertul este pietros, maroniu, cu cămile alergând pe cărările încrucișate. Vedem și ceva case amărâte, înconjurate de mașini: adăposturi de beduini. La un moment dat ni se cere să oprim mașina: o altă mașină e cu roțile în sus, 15-20 de bărbați înarmați, nu soldați, încearcă să o redreseze. Văd un bărbat cu turban albastru, cu ochi fioroși, strigând. Mi se face frică, îmi țin capul în jos în timp ce încerc să îmi dau seama de ce se petrece din colțul ochiului, sunt singura femeie (fetele sunt întinse pe scaune, ascultându-și ipod-urile). Dar nu se întâmplă nimic, ni se spune că putem continua și ajungem fără nici o altă întrerupere la mânăstire.

Mozaicuri similare se găsesc la intrarea oricărui orășel. 

Arată mai mult ca o fortăreață, ziduri groase și înalte, cu o ușă mică și scundă.

Construcțiile de lemn de pe zid erau singura intrare în mânăstire până de curând.  

 Grădina mânăstirii, o oază de verdeață. 

Intrarea este de fapt un fel de tunel lărgit, cu ceva scări ce duc spre o curte îngustă. Mergem împotriva unui curent de turiști pentru a vedea Rugul Aprins. (Se spune că Moise, mergând prin deșert a văzut un tufiș aprins, dar pe care focul nu îl consuma. După aceea l-a auzit pe Dumnezeu). A fost transplantat în interiorul mânăstirii în secolul al XI-lea și este împrejmuit, pentru că oamenii îi luau frunzele ca suvenir.

Tufișul din dreapta pozei este cel pe care l-a văzut Moise arzând. 

Mozaic cu Moise scoțându-și sandalele.

Mozaic al Sf. Ecaterina.

Apoi vizităm muzeul și comorile lui: cele mai vechi icoane din lume (creștinismul a avut o perioadă iconoclastă de 57 de ani în care icoanele au fost distruse, fiind percepute ca idoli; din fericire, nu au ajuns sa le distrugă și pe cele de aici), cărți, obiecte religioase printre care și unele trimise de Matei Basarab și Ieremia Movilă.

Regula este simplă: fără fotografii. “Cere permisiunea!” spune o voce mititică în mintea mea. Gardianul mă trimite să cer binecuvântarea preotului. Se uită la mine pentru ceva vreme și apoi: “Doar două!” Sunt într-un muzeu cu atât de multe lucruri, pe care să-l aleg, să-i păstrez amintirea în inimă și într-o poză? Emoția mă covârșește, lacrimile țâșnesc, curgându-mi pe față, apoi pe capetele copiiilor și mâinile lui Mihai, care încearcă să mă ajute să mă calmez. Acestea sunt cele mai dragi inimii mele:

Icoana cu Iisus Pantocrator (Omnipotent). Expresia severă de pe partea dreaptă a feței îl reprezintă pe Iisus în rolul de Judecător, iar cea blândă, de pe partea stângă, pe Iisus Mântuitorul. 

Această icoană reprezintă scara ce duce în rai a Sfântului Ioan Scărarul, o alegorie a căii dificile pe care o are un creștin de urmat pentru a obține perfecțiunea morală. Pe măsură ce urcă treaptă cu treaptă, sunt atacați de diavoli, simboluri ale păcatelor și tenptațiilor, care încearcă să îi facă să cadă. 

Vizităm și biserica, tăcută, cu atât de multe icoane frumoase și mozaicuri, cu uși înalte de lemn sculptat, din timpul lui Iustinian (sec. VI). Pe tavan sunt stele și o semilună decupată, de pe vremea când au încercat să o transforme în moschee. N-au făcut-o niciodată, pentru că nu e aliniată corect cu Mecca.

Biserica și turnul cu clopote, iar în spate, în alb, minaretul și moscheea.

Doar o privire spre uși vechi, sute de icoane, candelabre cu ouă de struț, mozaicuri.

Pentru această excursie extraordinară le suntem recunoscători lui Călin, Adina și copiiilor lor Ana și Matei, care au crezut în noi, ne-au sponsorizat și deja au început un nou fel de viață, pentru a-și putea urma visul.

Pe drumul scurt ce leagă mânăstirea cu parcarea stau oameni vânzand castroane și ouă de alabastru, pietre în două culori și piramide. Cer niște prețuri derizorii, un dolar pentru un ou lustruit de un albastru lăptos. Mi-e ciudă că ei muncesc și vând aproape pe nimic munca lor, în timp ce în State ar trebui să plătesc de douăzeci de ori mai mult. Noi nu cumpărăm nimic și atunci un băiat îmi cere bacșiș.
“Ești musulman sau creștin?”
“Musulman!”
“Mohamed te învață să cerșești?”
“Nu”
“Atunci nici eu nu-ți dau bani.” Nu știe ce să-mi răspundă, merge pe lângă mine încercând să înțeleagă, dar renunță în curând, din spate vin niște rusoaice care la insistențele lui, îi dau niște ciocolată.

Pornim înapoi spre Dahab, doar ca să ne oprim la ultimul punct de control: suntem primii la coada de formare a convoiului. Și așteptăm cu răbdare, muște bâzâind în jurul nostru, să se adune mașinile și autobuzele. Nu e nici un camion militar sau mașină de poliție în fața noastră, nici un personaj cu walkie-talkie care să coordoneze pe toată lumea, să transporte grupul. Doar ora, unu după-amiaza, și drumul gol.

Atunci n-am știut, dar până aici a fost cel mai frumos timp petrecut în Egipt!