Assuan

“Așteptați acolo pe scaune!” ne spune soldatul de la securitatea aeroportului. Stăm aproape o oră, având tovarăși de suferință alți turiști. Trebuie să așteptăm nu pentru că ar avea ceva mai important de făcut, doar vorbește cu colegii lui, ci pentru că este o nouă tactică (cel puțin pentru mine), lucrurile sunt controlate mai bine dacă sunt în grup. Zburăm spre Cairo doar ca să schimbăm avionul (de fapt este același, cu aceleași stewardese și aproape aceeași pasageri) pentru a putea merge la Assuan.

Din nou trebuie să îmi înfrunt fricile, prejudiciile. În Egipt sunt tulburări, schimbări sociale, jocuri politice. E o țară musulmană cu 5-10% creștini copți. Oare nu suntem în pericol doar pentru că ne aflăm aici? Numărul turiștilor a scăzut, oare nu ne văd ca pe o sursă de jefuit? Oare chiar ne vor duce la hotel sau în altă parte? În cine să am încredere?

În afara aeroportului sunt câțiva șoferi de taxi așteptând clienți. Printre ei se află și dl.Samir, care are în mijlocul frunții o “creastă”, urmarea a nenumărate rugăciuni (musulmanii se roagă atingând pământul cu fruntea). O voce mititică îmi spune “El, poți să ai încredere în el! Nu, nu, nu, nu, nu, am greșit. Dacă e vreun fanatic?”

 Dar nu o mai ascult, dl.Samir vorbește politicos cu Mihai și ne invită în mașina lui cu șapte locuri, un Peugeot din 1974. E un drum lung și din când în când ne spune că pe undeva prin bezna de afară se află barajul, templul Philae. Ajungem la hotel, care arată mai mult ca un bloc de apartamente, pe o stradă aglomerată și zgomotoasa. Recepționerul ne salută în araba egipteană și ne dă cheile, dar dacă vrem să aflăm mai multe, trebuie să-l așteptăm pe vorbitorul de limbă engleză.

Rămânem blocați în prag la priveliștea ce ni se înfățișează când deschidem ușa: delăsare și mizerie. Sticle cu apă pe jumătate goale și niște șlapi aruncați mă fac să mă gândesc că am intrat în apartamentul altcuiva. Un râu lat curge prin baie din nenumărate găuri în țevi și robinete. Ventilatorul ce blochează singura fereastră și lumina din baie nu funcționează. Sunt țânțari și gândaci (așa cum voi descoperi în timpul nopții). Dacă am băga frigiderul în priză ne-am sinucide prin electocutare, dacă am pune mâncare în el, ne-am otrăvi. Mobila e legată cu fire de telefon, mocheta din perete în perete este scămoșată și pătată, saltelele sunt pline de gâlme. Singurele obiecte curate de aici sunt cearșafurile și prosoapele.

E prea târziu în seara asta, dar considerăm în mod serios să ne mutăm a doua zi. Apoi îl întâlnim pe dl.Galal, dl. Mohamed Galal. El este vorbitorul de limbă engleză și managerul hotelului. Are doi băieți și o fată, de aproximativ aceleași vârste cu copiii noștri, iar soția predă araba la clasele 5-8. Pe fruntea lui se vede un semn similar cu al domnului Samir. O să ajungem să îl cunoaștem mai bine în zilele ce vor urma, dar acum ne duce undeva să mâncăm și să fie sigur că plătim prețul egiptean.

Kofta, carne tocată de vită cu condimente, la grătar, servită pe un pat de coriandru verde, cu pita, humus, tahini și salată. 

Ne oferă o sticlă cu apă atunci când întrebăm dacă apa este bună de băut. Ne va aduce internetul de acasă (cel de la hotel este în curs de reparare) și falafel la micul dejun, ne va plăti o plimbare cu feluca la apusul soarelui, ne va aduce fructe, ne va transporta cu mașina lui oriunde vom avea nevoie. Cu cuvintele lui, este fratele mai mic din Egipt al lui Mihai. Felul ăsta de a fi îmi declanșează toate alarmele! Caut motive ascunse în fiecare gest, dar nu găsesc nici unul. Voi înțelege abia după ce voi pleca din Assuan: dl. Galal este un reprezentant al culturii egiptene.

Trebuie să o luăm încet. Ioan se recuperează după o viroză stomacală de 24 de ore care i-a stricat ziua de naștere. Am încercat să facem ziua fiecăruia dintre noi specială, să fim undeva, să facem ceea ce vor și cum vor. Am sărbătorit ziua lui de doisprezece ani în Lhasa, Tibet (pare atât de departe). Tsewang i-a făcut un tort și am vizitat cea mai importantă mânăstire tibetană. Pentru cea de treisprezece ani a vrut să facă snorkeling deasupra Blue Hole (Gaura Albastră), una din atracțiile majore în peninsula Sinai, aflată în primele cinci locuri de scufundat din lume. Dar dimineață a avut o idee și mai bună, ce-ar fi dacă am sta “acasă” și ne-am distra împreună? Ne-am bucurat de micul dejun, am vorbit, ne-am și jucat, iar spre după-amiază deja îi era frig și avea febră.

În fine se poate bucura de "tortul" lui!

Fiecare are o părere diferită când îl întrebi ce înseamnă să o iei ușor. Ileana ți-ar răspunde că doarme până târziu, iar Mihai că are un singur lucru pentru ziua respectivă:  muzeul Nubian. Mai avem doar o decizie de luat: oprim un taxi sau mergem pe jos? Având în vedere că e doar la un sfert de oră și vrem să vedem cum e viața în Assuan, o luăm pe jos.

Nilul pe dreapta...

Strada pe stânga....

Este din nou o majoritate a bărbaților, îmbrăcați în hainele lor lungi, albe sau nisipii, cu câte un turban învârtit lejer sau doar un fes, cu sandale în picioare. Așteaptă la umbra unui copac ca afacerile zilei să vină spre ei. Momentul în care ne văd ne ies în întâmpinare, uitându-se pe furiș în jur, să vadă dacă nu au concurență. “Caleș raid! Giăst faiv!” Caleș e de fapt o șaretă, dar ce este “giăst faiv” (doar cinci) nu știm. Este doar cinci minute, cinci lire egiptene, cinci dolari sau cinci euro? Oricum, dl.Galal a spus să nu ne suim pentru că unii turiști au avut aventuri neplăcute, “doar cinci” dovedindu-se a fi cinci ceva pentru fiecare minut sau pas al calului.

Proprietarii felucilor ne vor drept clienți, patruzeci de lire pe oră, dar pentru noi au un preț special, doar treizeci de lire. Chiar și așa, tot e dublu față de realitate. În acest moment al călătoriei suntem netulburați: dacă vrem ceea ce ni se oferă, ne târguim, dacă nu, mergem mai departe ca și cum n-ar exista.

Femeile sunt prezente, dar în trecere, în drum spre unde se duc ele. Este o diversitate a  veșmintelor, toate respectând recomandarea de a-și acoperi părul și corpul, de la un șal la niqab ce acoperă întreaga față (astea sunt diferite față de cele văzute în Arabia Saudită, au altă croială și există o mică legătură între partea ce acoperă fruntea și voal chiar în dreptul nasului), de la blugi cu o rochiță, la o abaya colorată și strânsă pe corp, la un veșmânt negru și larg din cap până-n picioare.

Muzeul Nubian se dovedește a fi departe, mergem de mai bine de o oră prin temperatura crescândă. Dar suntem răsplătiți cu rămășițele unei civilizații. În decursul istoriei Nubia s-a luptat cu Egiptul, vecinul nordic. Câteodată au câștigat, alteori au pierdut. Zilele noastre au surprins-o ca parte din Egipt și teritoriul ei acoperit de apele lacului Nasser. Puțina populație a fost mutată, obiectele salvate și expuse aici: vase de lut zgâriate sau colorate în trei culori, bijuterii, statui, chiar și harnașamentul de argint al unui cal (nu știu ce semnificație are blana de oaie albastră, dar poate fi văzută pe bordul multor mașini).

Viața satului este reprezentată prin obiectele uzuale, case colorate cu vase încastrate în pereți, siqua (fântâna din care scoteau apa cu ajutorul boilor).

Femeile nubiene poartă o abaya ca din dantelă.

Muzeul, care a câștigat un premiu pentru arhitectură pentru că păstrează elementele tradiționale nubiene, are și o grădină în care sunt expuse petroglife, case și morminte musulmane.

Mormânt musulman.

După ce servim un prânz rapid de iaurt cu pita, părinții pleacă la plimbare cu feluca și copiii rămân la hotel (este rândul Ilenei să sufere de viroză intestinală). Ne suim în “Bob Marley”, o barcă mare, albă și lată, de catargul căreia este agățată o pânză trapezoidală. Briza abia suflă, dar are suficientă putere să ne împingă spre mijlocul râului. Nilul este surprinzător de clar, pot să văd plantele de pe fundul apei și, se pare, potabil (barcagiul nostru și-a potolit setea din el). Undeva putem auzi o voce cântând “Alouette” și urmărind-o, vedem doi băieți într-o bărcuță contrafăcută, necăjindu-i pe turiști cu cunoștințele lor de franceză pentru a câștiga ceva bani. Durează destul de mult să ajungem până la insula Elefantului, unde se găsește Grădina Botanică și ne bucurăm de călătoria liniștită (deși avem ca fundal sonor mașini și bărci cu motor, vâzâind oameni grăbiți de pe un mal pe celălalt).

Vâslele astea sunt pătrate! Și foarte grele! Și când nu sunt folosite, stau atârnate de catarg!

În ziua următoare ne trezim foarte devreme, câteva minute după ce tavernele zgomotoase din vecini și-au închis porțile.

Scaune făcute din palmier, perne, covoare, mese sunt decorul nocturn al unor conversații înfocate pe subiecte secrete (cel puțin pentru noi)

Un mini autobuz ne ia de la hotel și ne duce până la locul de formare a convoiului. Oficiali îmbrăcați în cămăși albe și plovere negre vorbesc în walkie-talkie, oamenii se grăbesc la mașinile lor și pornim cu toții. Drumul de două linii este sens unic la ora asta, spre Abu Simbel. Este un cer incredibil, aproape negru, cu atât de multe stele că pare artificial. Deși este emisfera nordică, cea în care am crescut, cea de care mi-a fost dor pe când mă uitam la Crucea Sudului, mă uit și recunosc doar Orion. După o vreme o parte devine mai albastră, apoi lăptoasă, apoi roz și dintr-o dată rostogolește soarele arzător.

În Abu Simbel se găsesc două din cele câteva temple norocoase ce au scăpat înecului în lacul Nasser. Pentru mii de ani au întâmpinat privirile călătorilor, spunându-le despre măreția Egiptului. Oamenii sunt încă impresionați de mărimea și arhitectura lor, chiar dacă au fost tăiate în cuburi uriașe, numărate și alfabetizate, apoi rearanjate în dreptul unui munte făcut de om. Au fost salvate prin eforturile internaționale ale UNICEF și ale oamenilor de știință din multe țări, împreună cu alte temple, pentru fiecare o problemă și o soluție diferită.

Poză a unei poze a poziției originale.

Unde se aflau, linia apei și noua lor poziție.

Acum soarele colorează piatra cu o nuanță portocalie. Sunt oameni peste tot, ghizi vorbind grupurilor lor. Ne croim drum spre templul lui Ramses al II-lea, un prim rând de statui șoimi și bufnițe păzind cele patru statui așezate ale faraonului. Una s-a spart natural cu mulți ani în urmă, având pieptul și capul în dreptul picioarelor. O mică intrare, cu sclavi nubieni și sirieni îngenuncheați, ne conduce spre interiorul templului și istoria unei culturi.

Cum s-a format universul, zeii și zeițele, acest faraon și izbânzile lui, scrise toate în hieroglife și pictate pe fiecare suprafață a trei camere, una mai mică decât cealaltă. De două ori pe ani o rază de soare luminează sancutarul și trei dintre cele patru statui, Amun, Ra-Horakhti și Ramses (Ptah, zeul celeilalte lumi, este pentru veșnicie în întuneric).

Templul lui Nefertari este construit într-o manieră asemănătoare, doar ceva mai mic. Ea era iubita lui soție și declarația lui de dragoste este în ochii tuturor: statuia ei este de aceeași dimensiune cu cea a lui! În timpurile lor, soția era reprezentată până la genunchiul lui. Facem poze pe afară, vizităm camerele, absorbim atmosfera. Nu mai arată cum era azi dimineață, soarele s-a înălțat și piatra are un aspect alb nisipiu, iar statuile aproape că nu mai au trăsături. Ne întoarcem “acasă” obosiți, dar fericiți.

Ultima zi în Assuan ne-am petrecut-o vizitând celelalte obiective turistice.

Ca să ajungem la următoarea atracție am trecut pe lângă bărbați vânzând bijuterii, am ales o barcă, ne-am tocmit la preț, ne-am suit în ea și ne-am rugat să nu-i moară motorul în mijlocul lacului.

Templul Philae (File), dedicat lui Isis, se dezvăluie ochilor noștri, curțile zidite, conturul perfect al cicatricilor lăsate de creștinii ce au distrus portretele zeilor.

Acest faraon îi ține de ciuf pe noii lui sclavi.

Chiar dacă nu am vrea, tot auzim poveștile ghizilor: cum a fost omorât Osiris și Isis, soția lui, i-a adunat trupul ciopârțit, i-a dat viață, l-a născut pe Horus, ce își va răzbuna tatăl, luptându-se și omorându-l pe Set, zeul cel rău. Aici este Horus, reprezentat ca și un copil, gol-pușcă și sugând. Creștinii au scos chipul lui Isis și l-au înlocuit cu cel al Maicii Domnului.

Șiiiii.... egiptenii au fost primii care au folosit florile ca simbol al iubirii! Cum să nu! Dacă iei în considerare câte dovezi ale culturii egiptene sunt studiate azi și câte din alte culturi, puține câte au rămas, da, de-adevăratelea egiptenii au fost primii care au simbolizat iubirea prin flori!

Presupun că cea cu aripi este Isis, protejându-l pe Osiris, nu știu cine e cel care aduce ofrandele și între ei, florile de papirus.

Vizităm și High Dam (Hai Dem, barajul de sus), cel responsabil pentru o viață mai bună în ultimele decenii în Egipt. Se numește așa pentru a fi diferențiat de Lower Dam (Louăr Dem, barajul de jos) construit de britanici la începutul secolului douăzeci. Într-un fel e dezamăgitor, multă apă de o parte și un deal terasat ce se termină în Nil de partea cealaltă a șoselei cu patru benzi. Un panou ne prezintă informații despre cum arată din spațiu, cât de adânc, cât de lung, cât de mult, dar nu avem posibilitatea să vizităm turbinele și nu e nici o îngrijorare ecologică despre mâlul ce nu mai poate fertiliza cursul inferior. Doar politici prăfuite ale anilor trecuți și infuzia de bani și mână de lucru rusească, încremenite în monumentul Prieteniei.

În apropiere, pe o insulă făcută, sunt o parte din celelalte temple. Kalabșa este aproape complet, acoperișul lipsă fiind înlocuit cu gard de sârmă, pentru a nu lăsa să intre porumbeii. Ei păreau să nu înțeleagă și munceau din greu să își construiască cuiburile. Paznicii ne măsoară grupul și trimit pe unul dintre ei să ne deschidă porțile. Ne arată un Nilometru, un mecanism inventat pentru calcularea taxelor. Sunt unele diferite de-a lungul Nilului, dar principiul este același: o fântână rotundă cu scări, conectată cu râul. Când acesta inunda, nivelul apei creștea până la un semn, făcând posibilă prezicerea recoltelor și prin extensie, stabilirea taxelor pe acel an.

Nu-mi aduc aminte numele celorlalte, dar erau micuțe, doar câteva coloane sau sculpturi, unele pictate în culori delicate.

În fine, e timpul să plecăm din Assuan. Dl.Galal ne ia de la hotel și ne conduce la cel plutitor de pe Nil. Are grijă de noi, vorbește cu managerul, verifică să avem de toate în camere. Apoi ne ține un discurs, să nu ne încredem în străini, să avem grijă ce mâncăm, să verificăm că lucrurile sunt așa cum ne-au fost prezentate. Își tot atinge pleoapa de jos sau pieptul, sau gura cu arătătorul, mă întreb dacă nu are vreun tic, dar nu, ăsta este felul lui de a sublinia importanța de a ne păzi. Vrea să vină la Luxor, o să o transforme într-o călătorie de afaceri, ca să fie siguri că suntem bine la noul hotel. Mihai se teme că nu vom mai scăpa niciodată de el și nu știe cum să-l convingă să nu vină. Până la urmă ne luăm la revedere.

Maa salaam domnule Galal!

Suntem gata pentru noua noastră aventură: croazieră pe Nil!