Noi Începuturi Doi,

Izvoarele Hanmer

Am ajuns pe o noapte ploioasă, ne era foame, pentru că sărisem prânzul și am ales să stăm "acasă" în loc să ne ducem la piscinele calde, geotermale, înconjurate de un peisaj superb. Copiii schimbă paturile între ei, încercând să-l găsească pe cel mai bun. Este frig peste noapte și pornim aeroterma portativă (cea din dotarea rulotei nu e eficientă și face o mulțime de zgomot). Dimineață abia ne dăm sculați și cu greu pornim la drum.

Conducem prin trecătoarea Lewis, un punct mai înalt în mijlocul unei păduri reci.

Peisajul este uluitor, pus în valoare de ziua însorită. 

Drumul cotește la stânga și la dreapta,

  pe lângă râuri albastre, 

 pășuni cu oi, dealuri cu fânețe.

Y-urile sunt de fapt garduri verzi facute din copaci.

Am fi încă pe drum dacă ne-am fi oprit la toate punctele de belvedere.

Ne-am oprit în Punakaiki, să ne uităm la pietrele clătită și la țâșnitori. Pe vremuri era un fund de mare, dar sub greutatea noilor straturi, sau cine știe din ce motiv straturi de nisip s-au intercalat cu unele subțiri de noroi. Câteva milioane de ani mai târziu, plus eroziune și taram-ta-ta:

La scara.

Fiind reflux, țâșnitorile nu aveau o perfomanță prea bună, dar au stropit câteva picături, ca să ne arate că știu să o facă. Eram fericiți oricum, puteam să vedem muntele Cook, la 200 km depărtare.

Hokitika

E un loc magic. Campingul este chiar lângă plaja gri, pe care valurile o izbesc într-o bătălie nesfârșită. Suntem surescitați, ne facem de cap. 

Știm plaje, de-abia am plecat de pe una, dar n-am văzut nici una ca asta de la Hokitika: lemne uscate, nisip gri închis, vulcanic, pietre mari rotunjite, și nimeni altcineva, cât de departe poți să vezi.

Soarele se pregătește să apună, norii îl acoperă parțial și-și schimbă culorile, despre care știi că există, dar n-ai avut niciodată răbdare să te uiți la ele.

Și cum mă întorc, din nu știu ce motiv, văd în spatele oamenilor de pe dună, printre copaci, luna plină uriașă, cu fața ei untoasă.

Semănăm cu niște titirezi, tot învârtindu-ne, încercând să ne uităm în același timp la un apus de soare și la un răsărit de lună. Cu și mai multă energie facem fotografii caraghioase și în final, suntem ultimii pe plajă.

Și poate primii a doua zi dimineața. Lumina e diferită acum, dar spuma valurilor tot are o tentă mov.

Ne oprim și vizităm orășelul de 700 de locuitori care se pregătea pentru cel de-al 21-lea Festival de Mâncăruri Sălbatice.

 Se pare că mănâncă râme acoperite în ciocolată și alte lucruri de genul ăsta. Pentru restaurante și baruri este o afacere bună, dar nu și pentru restul. O parte din cei 20 000 de vizitatori se folosesc de festival pentru a se îmbăta și crea dezastru.

Noi suntem interesați de Moștenirea Maoră, unde am învățat despre pomona (jad sau nefrit) și de Centrul Național Kiwi.

Legenda maoră despre pomona spune că El o iubea pe Ea, dar ea era măritată. Așa că a răpit-o. Soțul gelos a pornit după ei. Temându-se că vor fi prinși și va a vea de suportat consecințele, El a transformat-o pe Ea într-o piatră verde, în pomona, și a ascuns-o în râul Arahura. Știința spune că jadul s-a format prin cristalizare când s-a răcit lava, stratul respectiv a fost împins în sus de mișcările ulterioare ale scoarței terestre, în așa fel încât acum este erodat de curgerea râului.

Sunt diferite feluri de jad și de a sculpta jadul, iar fiecare model spune ceva despre persoana care îl poartă, din ce trib maor face parte și cât de avansat în secretele culturii este.

La Centrul Kiwi am văzut, pe lângă kiwi, diferite feluri de pești și raci, toutara, o rudă a dinozaurilor

Am citit pe îndelete despre țipari (eels). Se pare că ouăle sunt depuse undeva la vreo 3000 km depărtare de Noua Zeelandă, nimeni nu știe. Larvele încep să migreze spre ea, cresc, și se transformă în țipari de sticlă (numiți așa pentru că sunt transparenți) și când ajung în apa dulce a râurilor capătă o nuanță maronie. Dacă râul lor seacă, dintr-un motiv sau altul, se mută spre o altă apă, trecând pe pământ și respirând prin piele, dacă e umedă. Pot să se cațere pe pereții barajelor, sau frânghii, sau orice le blochează drumul spre apă. Masculii devin maturi pe la 25 de ani, femelele de la 40 în sus, dar de fapt e un proces individual. Acuplează o singură dată în viață, după care refuză să mai mănânce și mor. Dacă nu procrează, devin sterili și trăiesc până la adânci bătrâneți, 120 de ani și chiar mai mult. Israel, îngrijitorul lor i-a lăsat pe copiii noștri să îi hrănească și să îi atingă. Au spus că pielea lor se simțea ca o peltea aspră.  

Ciudățenii despre țipari: dorm cu capul în jos și pe măsură ce îmbătrânesc, dezvoltă o cocoasă, inițial reversibilă dacă se întind pe o suprafață plană, apoi devine permanentă.

Weka, una din cele cinci feluri de păsări kiwi.

Cealaltă atracție era... păsările kiwi. Trăiesc într-o cameră întunecată, fiecare în curticica ei și sunt foarte sensibile la sunet și lumină  (sunt păsări nocturne). Am fost rugați să nu le fotografiem. Sunt de dimensiunea unei găini, dar nu au târtiță și asta le dă un aspect rotunjit. Masculul era rușinos, stătea ascuns în căsuța lui, dar femela împungea cu ciocul peste tot. Se muta dintr-un loc în altul pe picioarele puternice, întinzându-și gâtul, supraveghiind și pornind în căutarea mâncării prin mulci și buturugi putrezite. Sunt cinci tipuri de păsări kiwi, unele mai rare decât altele. Maorii le tratau ca pe ceva special: doar șefii le mâncau, penele erau folosite pentru haine (pentru o pelerină până la pământ le trebuiau 12 păsări). Am învățat atât de multe lucruri... Chiar dacă pasărea kiwi este protejată prin lege, numărul lor continua să scadă. Ca de obicei, omul era implicat, în cazul ăsta de vină fiind animalele de casă. Câinii și pisicile le găsesc cuiburile, le mănâncă ouăle, le urmăresc și le vânează. Iar acum comunități întregi sunt implicate și-și impun un comportament care să le protejeze, ținându-și câinii în lesă și pisicile în casă în timpul nopții. Este un exemplu pentru copiii noștri, că totul are o consecință și trebuie să ne îndreptăm greșelile ascunse și nevăzute.