Suntem în Noua Zeelandă

Mihai: Suntem în Noua Zeelandă din 6 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Într-un restaurant din Surat Thani iTouch-ul lui Ioan a zburat din mâna Ilenei și viața așa cum o știam noi, s-a schimbat. Sticla s-a crăpat în miriade, încă mai mergea, dar am decis instantaneu să-i luăm un altul. Era pe lista noastră de priorități atunci când am ajuns în Christchurch 60 de ore mai târziu. M-am uitat pe internet, am găsit ceva magazine de serviciu și am aflat că am putea să luăm unul nou pentru o taxă redusă.

Zborul din Kuala Lumpur a fost fără evenimente, zece ore, am dormit ceva, am văzut oceanul și la un moment dat am văzut coasta de vest a insulei de sud. Un peisaj uluitor și doar câteva minute mai târziu, din nou ocean, coasta de est, avionul face o curbă și aterizăm în Christchurch.

Cu o populație de 350.000 de oameni, este cel mai mare oraș de pe insula sudică. A fost întemeiat în 1850 ca o întreprindere a Bisericii Angliei, cu pământul arabil plasat în mod deliberat în mâinile clasei conducătoare. Se presupunea că va fi un oraș foarte englezesc în Pacificul de sud, cu o societate structurată conservativ și mai degrabă biserici decât baruri. Obiectivul principal al orașului era Catedrala Anglicană din centru. În urmă cu un an a fost un cutremur îngrozitor, care a afectat aproape în întregime centrul orașului. Noi ne-am cumpărat zborul pe 8 martie 2011, câțiva oameni au știu și imediat toată lumea știa unde mergem pentru că știrile doar despre asta se ocupau. Cutremurul a dărâmat câteva clădiri, mult prea mulți oameni au murit și se pare că a slăbit majoritatea structurilor din centru. Acum este închis cu gard de sârmă și a devenit o atracție turistică în sine, oamenii fotografiind ceea ce a mai rămas. S-au hotărât să dărâme majoritatea clădirilor afectate, cel puțin o sută încă își așteaptă demolarea.

Într-una din zilele în care am fost și noi acolo, consiliul orașului a hotărât să nu restaureze Catedrala, simbolul orașului de 125 de ani. Vor păstra zidul exterior ca ruină. Preotul și enoriașii  nu aveau nici un interes în a o restaura, voiau ceva nou și modern! N-am putut să o vedem, era pe undeva prin mijlocul zonei închise, ascunsă de alte ruini. Cutremurul i-a afectat și pe turiști, de asemenea, iar noi am fost surprinși să vedem tot felul de moteluri cu anunțuri „nu avem locuri vacante“. Cu toate hotelurile din centrul orașului închise, este foarte greu să găsești cazare aici. Prețurile au crescut enorm, erau oricum mari, dar eu închiriasem acest motel anul trecut în aprilie, așa că am primit o rată mai mică. Ne plănuisem să petrecem câteva zile în Christchurch, să facem câteva excursii prin împrejurimi, să închiriem o mașină ca să ne obișnuim cu condusul pe partea stângă a drumului, înainte de a închiria o rulotă pentru următoarele trei săptămâni.

Prima zi am petrecut-o mai mult în hotel, dând telefoane la diferite  centre Apple, făcând treburi casnice și odihnindu-ne. La un moment dat ne-am dat seama că nu găsim un Kindle, nu era nicăieri, poate îl pierdusem pe zborul din Malaezia! Am sunat la Air Asia, dar n-a fost de nici un folos. Va rămâne un mister ce s-a întâmplat cu el. Nook-ul deja murise în Kathmandu, iar acum că pierdusem și Kindle-ul, rămăsesem fără nici o posibilitate de a citi cărți electronice.

Despre iTouch putem să scriem o epopee. Am făcut trei drumuri, una de explorare vineri, mă hotărăsc să mi-l înlocuiască pentru jumătate de preț, dar am uitat să îi fac back-up, nu știam dacă Ioan avea ceva important pe el, știam că avem timp, mă voi întoarce luni. Când am ajuns a doua oară, foarte încântați, ne așteptam să le dăm pe cel stricat și să-l luăm pe cel nou. „Dacă aveți noroc, o să fie aici miercuri“. Ce? „Ah, nu le avem aici, trebuie să le comandăm“. Ce prostănac, ar fi trebuit să-mi spună asta data trecută…Amânăm  călătoria spre sud, mergem la nord spre Kaikorua pentru o zi, ne întoarcem apoi în Christchurch să ne ridicăm iTouch-ul și apoi să mergem pe drumurile noastre, dar când ne-am întors, am aflat că iTouch-ul nu ajunsese încă. O să-l luăm înainte să plecăm din Noua Zeelandă.

Am primit un telefon de la aeroport cum că ne-au ajuns rachetele de badminton. Se pierduseră în zborul antecedent și fuseseră lăsate acolo prin curtoazia Air Asia. Am întrebat-o pe doamna de la ghișeu dacă are și Kindle-ul nostru. S-a uitat în seif, a bombănit ceva neinteligibil în timp ce ținea vreo două Kindle-uri în mână și a plecat în altă cameră. S-a întors 10 minute mai târziu, suficient cât să fiu foarte fericit că s-a găsit Kindle-ul nostru. „ Îmi pare rău, nu-l am“. Tot timpul cât a lipsit a cercetat toate obiectele pierdute și găsite, dar Kindle-urile pe care le avea, aparțineau altor oameni…

Hainele noastre groase le-am donat în decembrie la un orfelinat din Kathmandu. N-am avut prea mare nevoie de ele de atunci, dar s-ar putea să avem nevoie de ceva aici în Noua Zeelandă. Vom merge spre sud, o să vedem ghețari, s-ar putea să dăm și de zăpadă. Am căutat magazine de haine la mâna a doua, am găsit patru adrese pe Google, dar când le-am căutat în teren, erau desființate! Pur și simplu erau în centrul închis! Sâmbătă am mers la un magazin al Armatei Salvării. Traficul era cu încetinitorul și am ajuns la ora 1:02, doamna din magazin ne-a făcut semn cu mâna prin fereastră, închideau la ora 1. Un minut mai târziu Ioan vede semnul „haine ce au fost iubite“, ne oprim și cercetăm. La aproximativ 40$ pe haină i-am explicat că avem nevoie doar de încă un strat pentru două săptămâni, le-ar primi înapoi? Femeia ne răspunde „Nu fac niciodată asta, soțul meu m-ar strânge de gât dacă ar afla, dar…“ Ne-ar da pur și simplu hainele, fără să-i dăm nici un ban, doar să avem grijă de ele și să i le aducem înapoi. Aveam prea puțin de ales, dar mai avea câteva cutii prin care să caute. I-am spus că ne întoarcem marți, înainte să plecăm din Christchurch, dacă nu găsim altceva. Până la urmă i-am trimis un email să-i mulțumesc și să-i spun că am găsit un magazin al Armatei Salvării și ne-am îmbrăcat cu toții pentru 40$!“

Așa că în Christchurch am vizitat centrul Antarctica de ziua Ilenei, sâmbătă și grădina botanică ziua următoare. Luni am rezervat o excursie să înotăm cu delfinii, în Akaroa. Acesta este un sătuc pe peninsula Banks, la 80 km sud de Christchurch. Cu mult timp în urmă obișnuia să fie un vulcan, dar acum craterul era acoperit de mare. Este singurul stabiliment francez din Noua Zeelandă și sătucul își păstrează farmecul franțuzesc. Multe magazine au firmele în franceză și n-am nici o idee dacă este o găselniță pentru turiști sau chiar așa funcționează. Drumul până acolo e chiar plăcut, avem noroc de vreme bună, totul arată bine. De fapt toată excursia era un cadou amânat pentru Ileana. Când am ajuns la birourile lor ne-au spus că oceanul are valuri de peste doi metri și că trebuie să fim foarte buni înotători. În golful protejat totul arăta foarte bine, dar a trebuit să luăm în serios sfatul lor. După o scurtă dezbatere, cu voturi de amândouă părțile, am anulat. Ne-am primit banii înapoi, 540$. Ne-am plimbat prin sătuc, apoi am mers pe un drum pitoresc pentru a ne întoarce spre drumul principal spre Christchurch. Peisajul era ireal, ne opream la câteva minute ca să mai facem niște poze.

Marți am schimbat mașina închiriată pe rulotă și am plecat în epopeea de două săptămâni a insulei de sud. Va urma.