Noi Inceputuri

Salut Prietene! Bine ai venit în Subteran!

Suntem în Christchurch. Am plecat din Asia, URAAA!

Autobuzul de la aeroport ne duce la hotel. Am închiriat un apartament pentru cinci zile. Ca de obicei, prima este pentru acomodare. Am adus cu noi un front de aer rece și trebuie să ne schimbăm planurile. Ileana împlinește cincisprezece ani și voiam să îi dăruim posibilitatea să înoate cu delfinii, dar trebuie să amânăm pentru două zile. O întrebăm ce ar vrea și alege să doarmă până târziu și timp la computer. Dimineață Mihai  închiriază o mașină pe care scrie “Ține Stânga” chiar deasupra volanului. Este o continuă încercare să aplicăm regulile de circulație în oglindă. 

După-amiază vizităm Centrul Antarctic. Pentru un spațiu atât de mic, are o mulțime de informații. Și când te gândești că doar acum o sută de ani oamenii încă încercau să ajungă la polul sud, încă mai desenau hărți cu relieful celui de-al șaptelea continent. Cât de mult s-a schimbat tehnologia și cât de multe am aflat studiind Antarctica. Am “experimentat” schimbarea anotimpurilor, o furtună “adevărată” care se repeta la fiecare jumătate de oră, am văzut un film în patru dimensiuni (aveam ochelari speciali pentru a da senzația de spațiu, iar scaunele se mișcau și stropeau cu apă la momentele cheie) despre viața în Antarctica, Ioan s-a îmbrăcat cu haine folosite pe baza americană. 

Aveau și pinguini adevărați, numiți albaștri, din cauza penelor lor cu relfexe albastru verzui. Erau acolo pentru că fuseseră răniți și salvați și nu s-ar fi descurcat în lumea reală. A fost foarte interesant și din nou, am fost ultimii care am plecat.

Taroa albatrosul și Tawaki pinguinul se certau care din ei este mai bun la zburat și pescuit.  Până la urmă Tane Mahuta, domnitorul pădurii s-a săturat de cearta lor și s-a hotărât să îi pună capăt. Lui Taroa i-a dat cea mai lungă aripă ca să poată zbura vânturile oceanului pe deasupra pământului în căutarea hranei. Lui Tawaki i-a dat o aripă îngustă cu care să poată zbura în valurile oceanului și să prindă tot peștele de care are nevoie.

În ziua următoare am vizitat Grădina Botanică. Vremea e frumoasă și... e toamnă. Martie pentru ei înseamnă sfârșitul verii și frunze galbene. Cum ne plimbăm pe alei, vedem un copac al dorințelor. E un eucalipt uriaș cu o sfoară de jur împrejur de care oamenii agață dorințele lor: doresc fericire și bună stare tuturor celor pe care îi cunosc, pace pe pământ, nu mai vreau cutremure, vreau să fiu artist...

E deja timpul să înotăm cu delfinii. Trebuie să mergem în Akaroa, un vulcan stins și inundat. Drumul până acolo este superb. Cerul e albastru, e relativ cald și marea are valuri de 2 metri înălțime. Fata de la ghișeul Black Cat Cruises ne întreabă dacă suntem buni înotători. NU, nu suntem. Se pare că este un cadou care nu vrea să fie dat. Ileana nu e supărată. Știe că poate oricând să ceară un cadou, dacă o să-l recunoască!

Fără înot, fără croazieră, așa că vizităm Akaroa. Aflăm mai multe lucruri despre scoica paua, care trăiește doar în zona asta. În interior are un sidef albastru cu ape verzui sau mov și celor din crescătorie li se inserează o jumătate de sferă pentru a obține perle de cultură albastre. Toată scoica este folosită pentru bijuterii și obiecte decorative.

Ca să ne întoarcem în Christchurc mergem pe drumul mai lung și mai frumos. Vântul începe să bată cu putere și aduce și transformă norii. Vedem o bucată de deal cu fân netăiat și gândul mă duce la Van Gogh. 

Sunt oi aici, dar le e teamă de oameni. Mai târziu pe marginea unui lac am văzut lebede negre.

O nouă zi începe și este una cu multe “pentru prima oară” : prima oară conducând o rulotă, prima oară dormind într-una, prima oară vedem balene.

Rulota se numește Ursul Mare și are 5+1 paturi. Dacă ar fi al meu l-aș împărți altfel, dar o să mă descurc așa cum e. Ne ia ceva timp până să ne obișnuim cu el, să trecem unul pe lângă celălalt pe culoar. Bagajele noastre intră perfect și în afară de pijamale și lucrurile de toaletă, toate celelalte sunt depozitate.

Suntem stresati până peste cap când începe Mihai să conducă: e așa de mare, cu schimbător de viteze pe stânga, în loc de dreapta și trebuie să meargă pe partea cealaltă a drumului. Face o mulțime de zgomot atunci când schimbă vitezele și indiferent de ce încercăm, nu poate să o bage într-a patra. Abia mai târziu ne dăm seama că viteza a patra e până în 40 km/h și viteza lui maximă este 90. După ce ne-am obișnuit cu zgomotele, cu drumurile înguste, cu podurile cu o singură bandă, ne-am relaxat și am început să ne bucurăm de priveliști și de semnele de pe marginea drumului (100 nu e o țintă; șofează în acord cu condițiile)

Kaikorua (pronunțat Cai-cuura)

Este prima noastră oprire, pentru că vrem să vedem balene. Avem norocul începătorului și din greșeală, în loc să intrăm la croaziera, ajungem la un camping, unde devenim membri (este valabil și pentru partea australiană) și primim o reducere la camp, iar mai târziu și la croaziera pentru balene. Când eram studenți noi am fost cu rucsacii și cortul, dar pentru copii este prima experiență de genul ăsta. A fost plăcut să descopăr  că aveau bucătărie, spălătorie, parc de joacă, cameră de conferință și televizor, chiar și un jacuzzi gratis. Într-un colț de bucătărie erau lucruri lăsate de alți turiști, dacă îți trebuie ceva. Noi ne-am achiziționat lucruri pentru spălat vase.

Femeia de la camping ne-a spus să ignorăm semnul care spune că nu este acces direct către croazieră, ne-a arătat gaura din gard și noi am traversat calea ferată pentru a ajunge la Whale Watcher s Cruise. Fetele n-au vrut să vină, au preferat liniște și internet.

Am vizionat un film despre diferitele feluri de balene, apoi ni s-a făcut instructajul pentru barcă, ne-am suit în autobuzul care să ne ducă la docuri, apoi în barcă și am plecat. Marea era calmă, ziua caldă. Nici n-am avut timp să ne obișnuim cu balansul că au și văzut o balenă de spermanțet ce respira liniștită la suprafață. Ce-am putut vedea din ea era aripioara dorsală, semăna cu o cocoașă, și o parte din cap. Pielea era maronie cu încrețituri adânci și lungi. Din când în când împrăștia apă așa cum plutea în sus și-n jos pe valuri.

  Apoi ne-au spus că asta e, o să se scufunde puțin, o să iasă pentru o ultimă gură de aer și apoi o să se scufunde, arătându-ne coada. Încercam să fac poze, dar părul unei femei îmi intra in cadru, așa că n-am văzut cu ochii mei. A fost o experiență nemaipomenită, o întâlnire, nu scurtă, dar nici suficient de lungă și după care nu poți să spui “Mai fă odată!”

Am navigat din nou, mergând încet, și am mai găsit una. Am făcut aceleași lucruri, dar cu mai mult calm de data asta. E așa de minunat să le vezi. sunt lungi de 16-18 metri dar par atât de mici, aproape pierdute în imensitatea oceanului. Coloana de apă are câțiva metri înălțime, ca un mic gheizer.

Apoi dispare din nou. De data asta am fost pregătită și am prins fiecare mișcare: aripa dorsalp, fiecare vertebră din coloană, ultima parte a corpului, apoi coada, ieșind din apă, ridicându-se, picurând apa de mare, îndoindu-se elegant și scufundându-se încet. În fața ochilor derulam filmul scufundării, o dată și încă o dată, deși în realitate erau doar cercuri pe apă.

DA! Am devenit și mai entuziasmați, comparându-ne pozele, uitându-ne la filmul făcut. De barcă s-au apropiat niște delfini, jucându-se în față, prea rapizi pentru a se lăsa fotografiați. am ajuns la niște stânci pe care se încălzeau niște foci și albatroși. Arătau atât de familiari și atât de intangibili. Imagini din Galapagos mi se învârteau prin cap. Am fost norocoși să putem vizita insulele. Și din nou acum, să fim aici. Undeva în dreapta stâncii era o grădiniță, câțiva pui se jucau cu linia valurilor: cei fricoși erau doar stropiți, cei îndrăzneți erau prinși și aruncați cu valul în alge.

La jumătatea stâncii drumul era blocat de o alta focă: pe unde să treacă? Până la urmă a ales un drum aproape vertical, împingându-se în aripioarele frontale și echilibrându-și coada cu capul. Avea nevoie de un loc sub soare, unde să nu fie deranjată.

Brusc au anunțat o nouă balenă și am pornit cu mare viteză spre ea. De data asta aveam binoclul și o puteam vedea atât de aproape. Erau fracțiuni de secundă în care, după un jet de apa, îi puteam vedea fanta de respirație, ca o semilună musculara. Apoi era imediat acoperită cu apă.

Cum e posibil să te îndepărtezi doar câteva minute de țărm și să vezi balene? Insula vulcanică are canioane subacvatice care ajung la adâncimi de 1300 de metri. În ele balenele găsesc sepii uriașe, din care-și iau apa (sepiile sunt 98% apă), și rechini, pe care îi înghit întregi, și pești.

Și din nou, balena se pregătește să se scufunde, și deși am mai văzut asta de două ori, nune-a ajuns, mai vrem. Ne uităm la coada zimțată ca o amprentă cum despică apa în liniște și dispare.

I Am un moment de fericire tăcută. Croaziera asta era pe lista lui Mihai, eu aș fi trăit liniștită fără. Mă gândeam, după ce am citit un articol in National Geographic că respirația lor o să miroasă a pește, și dacă o să întâlnim o excreție, o pată uleioasă pe suprafața mării, o să aibă un miros de pește putred. Poate de la o distanță mică, sau poate autorul articolului era foarte sensibil cu mirosurile, dar de unde eram eu, mirosea a mare.

Și iar o luăm din loc, cu viteză maximă, urmărind o balenă. De data asta am fost norocoasă și am văzut-o de la distanță, un jet mic de apă întrerupând linia orizontului.

 Și din nou ne uităm, cum respiră, cum se mișcă, cât de lung e capul, fanta, cocoașa. Câteodată sunt cicatrici, dar n-am putut vedea.

 “ Asta-i tot, fiți gata” spune vocea la megafon și noi suntem toți ochi și aparate foto.

Nu ne-a ajuns, dar e timpul de plecare. Un membru al echipajului ne spune puțin mai mult despre ce am văzut. Din cele patru balene, două sunt cunoscute Tiki și Tiaki, care înseamnă Apărător.

După croazieră petrecem niște timp pe plaja cu diferite nivele din pietre negre de diferite dimensiuni.

Un alt nou început.