Maria: Reperul de 200 de zile

Maria: Reperul de 200 de zile din 9 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Suntem pe drum de două sute de zile! Pentru că ultima dată am scris o colecție de anecdote, cred că este o idee foarte bună să mai scriu ceva similar. Îmi scuzați întârzierea, nu prea m-am ținut de publicatul blog-posturilor, poate că ați observat.

Să recapitulăm pe unde am fost de când eram în Hong Kong.

Am fost în:

Macao, Cambodgia, Tailanda, Noua Zeelandă, Hawaii, Australia (deși nu am să scriu nimic despre astea în această postare).

Problema e că

N-am mai consemnat atât de des replicile lor așa cum o făceam înainte. Asta pentru că după o vreme interesul de a le colecționa a cam dispărut, pentru că nu aveam întotdeauna la mine iPod-ul și pentru că se pare că nu au mai fost replici atât de interesante.

Dar am să încerc să scriu despre câteva întâmplări hazlii și vedem noi dacă râde cineva sau nu.

Cambodgia. 

Ne-am dus la Angkor Wat. Nu știu exact cum se numește întregul complex — sunt o mulțime de temple și sunt împrăștiate peste tot. Accesul este cu tuk-tuk, bicicletă sau picioare.

Ne-am dus la Angkor Wat, cel care este pe toate vederile din Cambogia și ne-am uitat și noi un pic. Sunt scene din Mahabharata (într-un fel ca o Biblie hindu și mult mai mare decât Odiseea și Iliada puse împreună). Am citit-o în India și părți din China de sud, cred (datele s-au cam amestecat în capul meu). Este povestea unei bătălii epice între Arjun și Karna, dar sunt șapte frați și câteva surori și nu pot să-mi amintesc nenumăratele amănunte așa cum ar trebui. Povestea în sine nu e foarte lungă, dar Mahabharata este plină de tot felul de informații— cum să te porți, ce să faci, istoria zeilor, etc. La ea s-a tot adăugat, și s-a adăugat și s-a adăugat și adăugat și adăugat secole de-a rândul, a devenit un monolit de carte pe care foarte puțini oameni încearcă de fapt să o citească. Povestea este totuși fascinantă.

Ne uităm în jurul nostru la basoreliefuri, la informații, la dansatoarele Apsara, facem poze și ne tot plimbăm și mai stăm și jos pe terase sau pe unde putem. Să stăm jos este un lux. Când ajungem la turn, totuși, cel din centru care are multe trepte ca să poți să ajungi sus și este foarte important, este închis pentru curățenie.

Ne întoarcem în același loc a doua zi. Îi împrumutasem Ilenei tricoul meu albastru — i-a ajuns de tricoul ei mov— și eu îmi port bluza verde fără mâneci, care este foarte elegantă și frumoasă. E un șoc să o văd pe Ileana într-o culoare vie. Parcă ar fi o cu totul altă persoană așa îmbrăcată în albastrul acela strălucitor. Toate trei ne purtăm fustele. E mult mai ușor așa.Cum ne așezăm noi la o luuuuuuungă coadă, vorbim și ne gândim și ne uităm la clădire. Și, cum suntem aproape să intrăm în partea delimitată de cordoane, partea cu semne în care îți spune ce ai voie să porți și ce nu ai voie să porți, omul acela îmi lasă familia să treacă și mie îmi spune că nu pot să intru.

„Ce?“ întreb eu.

„Cămașa nu bună“

Tata arată șocat.

Bluzele fără mâneci nu sunt permise din motive de modestie, așa le numesc eu. De asemenea nu poți să iei un șal și să te acoperi cu el, așa că trebuie să ies din coadă și Ileana și Ioan și Tata și Mama încep să urce scările abrupte.

Eu mă duc să-mi găsesc un loc, uitându-mă la turn și încep să mă gândesc la ale mele. Sunt absolut convinsă că Tata o va trimite pe Ileana jos ca să putem să schimbăm între noi tricourile. Și într-adevăr Ileana vine și spune scurt că „Tata zice că trebuie să ne schimbăm“. Ține în mâini șalul verde al Mamei.

„Știu“ spun eu zâmbind. „Trebuie să găsim un loc unde putem să o facem“.

Nu e nici o baie în tot complexul. Și peste tot sunt spații deschise. Nu sunt uși… tot ce putem să facem este să găsim un coridor pustiu și să sperăm că nu vine nimeni.

Din fericire găsim unul destul de repede. Îmi scot bluza verde și mă învelesc cu șalul — în caz că cineva totuși trece pe acolo, nu vrem să-și piardă mințile. Ileana își scoate bluza albastră și se îmbracă cu cea verde și apoi, cu o manevră ciudată pe care am învățat-o nu mai știu unde, reușesc să-mi pun bluza albastră fără să expun nimic mai mult decât umerii. E un dar. Nu știu de unde-l am. I-am dat Ilenei șalul și m-am așezat la coadă.

Doar mai târziu îmi dau seama— probabil că am călcat sute de mii de reguli de respect și etichetă… dar mie-n sută că Tata n-ar fi putut să trăiască gândindu-se că ne-a adus până la Angkor Wat și eu n-am putut să intru în turn din cauza îmbrăcăminții.

Tailanda: 

Eram în Bangkok când am redescoperit o fantastică aplicație pe Mac numită Creion. Ce e deosebit despre ea e că încă mai funcționează în Lion, deși n-a fost adusă la zi de ani de zile, înregistrând senzitivitatea tabletei la presiune, ceea ce GIMP nu face — în așa fel încât cu cât apeși mai tare pe tabletă, cu atât mai groasă iese linia pe ecran.

Creion este un program de animație, pentru a face desene animate „de mână“. În timp ce o foloseam și mă bucuram de acea sensibilitate la presiune, Ileana și Ioan se uită peste umărul meu.

„Ce-i aia?“

„Un program de animație“

„VREAU ȘI EU SĂ ÎNCERC!“

Ileana a fost următoarea la rând. De când era mică ea a fost capabilă să deseneze într-un sfert din timpul cât mi-ar trebui mie. Chiar dacă nu au absolut nicio proporție anatomică corectă, au un ceva pe care eu nu pot să-l pun. Apoi apare în animație. A desenat o față micuță, cu două coarne, pe care a făcut-o să clipească de câteva ori și apoi… a CĂSCAT.  În cincisprezece minute a desenat lucrușorul ăsta care se mișcă și clipește și arată viu.

Următorul lucru pe care l-a desenat a fost o orca deasupra apei, încercând să se scufunde. În timp ce se scufundă lasă să-i iasă bule de aer pe amândouă părțile și pe măsură ce se adâncește se transformă într-o sirenă, care apoi se transformă într-o perlă, care se lasă să cadă într-o stridie pe fundul mării. Și apoi stridia se închide. Când i-am spus că ceea ce a desenat ea nu prea semăna a stridie mi-a replicat:

„Scuze, mi-am dat doctoratul în desenat stridii? Nu, nu mi l-am dat.“

Ioan la rândul lui a desenat ceva. Părea să fie o celulă ce se separa, transformându-se în doi ochi albaștri și un nas. Ochii se deschid și se transformă în cești care lasă să picure cele două pupile albastre. Nasul se alungește și pupilele căzând se unesc într-o picătură de apă. Sămânța și apa cad, trec de o creangă de pom, în pământ și o mică plantă crește. E nemaipomenit.

Eu nu animez nimic, doar folosesc programul să desenez portrete și nu mă pot gândi la nimic pe care să-l animez.

Ultimul lucru pe care l-a desenat Ileana (pentru că tot ce făcuse până acum fusese să exerseze) a fost începutul unui scurt desen animat cu personajele noastre și Mr. G, o pisică mare portocalie ce complotează din culise, bazată pe instructorul nostru de Tae Kwon Do (care este orice, dar nu gras, portocaliu și pisică, dar care poate fi în mod categoric un complotator din culise dacă își propune). În acest desen Mr. G deschide și din greșeală trântește ușa, ceea se determină priviri întrebătoare. Nu-mi amintesc restul schiței dar ideea e că Ileana a desenat începutul.

Când l-a făcut să deschidă ușa aproape complet, ne-a arătat mie și lui Ioan.

„ODOAMNEDUMNEZEULE  e așa de drăguț cum deschide ușa!“ am exclamat. Am făcut-o să-l pună din nou de vreo zece ori (așa cum am făcut cu toate animațiile).

—

Cam tot în același timp în Tailanda, mi-am început concursul February Toppler. În această întrecere încerci să citești cărți ce se bazează pe câteva premii. M-am hotărât să încerc și să primesc toate premiile, inclusiv cea numită „Nașul“, ceea ce a însemnat să termin alte trei cărți deja începute.

Cărțile se numeau „Divina comedie“ (Dante Alighieri), „Eneida“ (Virgil) și „Contele de Monte Cristo“ (Alexandre Dumas). În Bangkok citeam și Comedia și Eneida în același timp, schimbând una cu cealaltă când nu le mai puteam suporta. Dar mă concentram în special pe Comedie, din moment ce era cea mai dificilă.

Când se întâmplă că nu-mi place o carte sau m-am plictisit de ea încep să mă frichin, îmi mișc piciorul, fredonez, cânt, bat toba pe sticla mea de apă, etc. Dacă e cineva lângă mie și e ușor să vorbesc, încep să spun: „Cartea asta e groaznică“, „Tot nu ajunge la o concluzie“, etc.

În fine, în timp ce citeam din „Infernul“, am spus „tipul ăsta face o descriere bună, dar e plicticos ca moartea“

Ileana doar a ridicat o sprânceană.

—

Am ajuns în Kho Tao, locul unde se presupunea că vom învăța să facem scufundări. În timp ce exersam la adâncime mică, mai puțin de doi metri, toate tehnicile pe care trebuia să le facem mai târziu, Tata o întrerupe pe Anna, profesoara noastră și o întreabă:

„Asta ar putea să pară chiar o întrebare prostească, dar se presupune că vreuna din piesele de echipament trebuie să se potrivească sau să le simți confortabil?“

„Nu deasupra apei“, a răspuns Anna.

„A!“ a exclamat Tata, „bine, eram puțin îngrijorat“.

Ne-am făcut exercițiile și apoi am înotat înapoi la barcă și începem să ne scoatem echipamentul — vesta (The buoyancy controlled device BCD), masca, snorkelul, etc.

Când Tata și-a scos BCD au descoperit un amănunt micuț, dar foarte important— nu funcționa— centura lui se desfăcuse…în general, el era cel care avea singurul BCD prost de pe toată barca (și eram vreo 30).

Au făcut un nod la furtun ca să-și aducă aminte care vestă trebuie să fie trimisă la reparat și am plecat spre casă.

A doua zi bineînțeles…

„CE E STRICAT CU VESTA ASTA!“  a exclamat un alt student, după ce abia intrase în apă de un minut.

—

Peste tot sunt gecko. Sunt un fel de șopârle mici, ce nu fac nici un rău și de obicei le auzim „ciripind“ noaptea. La Bottle Beach, unde noi copiii dormeam într-o căbănuță de lemn și țineam ferestrele deschise, nu ne speriam dacă găseam uneori o gecko pe undeva prin casă, pe lângă coșul de gunoi. Nu ne deranjau, bineînțeles. Gecko sunt bine-crescute, au maniere și nu ar deranja pe nimeni care nu ar vrea să fie deranjat.

Bineînțeles că nu poți să îi ceri unei gecko să se oprească din explorat. Într-o zi după ce am aprins lumina și m-am dus la pat ca să mă bag sub plasa de țânțari (trebuie să avem plase de țânțari pentru că altfel am avea mai multe mușcături decât piele) și chiar acolo, pe intrarea sub plasă stătea Dl. Gecko.

Am țipat un pic. Era chiar pe deschidere, ceea ce însemna că dacă o deschideam greșit ar fi putut să intre. Nu mă deranja să-l am în afara plasei, problema era dacă era în interior. Atunci Ioan și cu mine ar fi trebuit să împărțim patul și cu o gecko, și a face asta n-a fost niciodată pe lista mea de făcut înainte să mor.

Am luat caietul de desen al Ilenei, care era în apropiere și am început să-l împing spre stânga. Când am crezut că e suficient de departe, am deschis plasa și m-am strecurat înăuntru.

La fel a făcut și dl. Gecko.

Acum aveam o problemă. Nu-l puteam lăsa, pentru că ar fi dispărut pe undeva prin pat și m-aș trezi cu o gecko pe față în timpul nopții. Dar nici nu puteam să las plasa deschisă ca să pot să-l dau afară pe Sir Gecko, pentru că ferestrele erau deschise în scopul aerisirii și țânțarii au un fel de radar care îi face găsească extrem de rapid și să profite de o zonă care nu e înmuiată în Sketolene (insectifug organic). Deja fusesem mușcată de vreo o mie de ori și nu aveam nevoie de mai multe. Inutil să spun, voiam să țin plasa de țânțari închisă.

Nu știu cum, dar am reușit să-l scot pe Sir Gecko afară și, nu știu cum, dar ideea unei gecko pe fața mea de pe partea cealaltă a plasei de țânțari nu m-a deranjat (bineînțeles că dacă mă gândesc acum mă apucă tremuriciul).

Penang. Primul gând despre Penang a fost să petrecem aici o săptămână. Este o combinație de cultură chinezească, indiană și malaeziană și e un fel de loc vechi și nou în același timp, plin de lucruri pe care să le vezi  și să te bucuri.

Dar ne-a plăcut Bottle Beach atât de mult (în ciuda chelnerilor cel puțin ciudați) încât am decis să stăm acolo cu o săptămână mai mult și doar o zi în Penang.

Când am ajuns acolo și ne-am uitat și am vizitat totul ne-am întrebat cum am putut să ne gândim să petrecem o săptămână. N-am fi putut. Am văzut și am mâncat tot ce era de văzut și mâncat într-o singură zi. Eu de fapt citeam în timp ce ne dădeam pe străzi— la colțuri, la semnele de stop, la hărți. Nici nu știi cât de mult poți să faci în timp ce tot restul lumii încearcă să se hotărască în ce direcție să o ia.

Și totuși… după câteva săptămâni la Bottle Beach este chiar o ușurare să începem din nou să mergem ca familie, pe străzi, uitându-ne la ceva și în același timp la toate.

E fantastic să treci de semafoare și să poți să te oprești în timp ce părinții încearcă să găsească pe unde trebuie să mergem ca să ajungem la următorul obiectiv. E superb să ai din nou acea rutină.

Noua Zeelandă. 

Am ajuns în Christchurch și ne-am instalat. Am decis să mergem să înotăm cu delfinii (eu am fost împotrivă de la început!) și le-am spus și lui Ioan și Ileana (de fapt i-am întrebat dacă voiau să meargă pe 2 martie)

„DA DA DA DA DA DA!"

„Dar apa o să fie rece!“ spun eu

„DA DA DA DA!“

„Și o să fie vânt!“

„DA DA DA DA!“

„De fapt voi nu vreți să mergem“ încerc eu să-i conving.

Mama și Tata râd în hohote.

Nu putem să mergem pe data de 2 pentru că toate locurile au fost ocupate, așa că facem planuri pentru ceva mai târziu în timpul săptămânii.

Vine ziua Ilenei. Ne ducem la Centrul Antarctica, ne întoarcem acasă, ne bucurăm de pasta și vin și începem să vorbim. La un moment dat vorbeam despre vârsta la care creierul se maturizează complet. Eu credeam că e în jur de 23, dar totuși l-am întrebat pe Tata.

„15." răspunde el în românește.

„Nu, Tata. Complet“

„Cinsprezece."

Știam sigur că nu era cincisprezece. „Taaaata“. „Cincisprezece“. Îl mai întreb de cinci șase ori. E 15 de fiecare dată. „Okay“, spun eu, dându-mi seama că nu pot să scot nimic de la el. „Dar DE CE?“ 

„Cinci-spre-ze-ce“.

Aproape că plâng de frustrare. „Mama, spune-i să se poarte frumos“.

Tata râde acum. Ileana râde. Până și Ioan și Mama încearcă din greu să nu râdă. Mă ridic de la masă și încep să-mi pun lucrurile în chiuvetă. Îmi vine să lovesc în ceva.

„Cinci-spre-ze-ce“ spune Tata din nou și Ileana preia și ea.

Îi dau una încet pe cap cu prosopul și asta îl aduce în fire.

„Creierul începe să se maturizeze la 15 ani“ începe el. „Și anumite părți sunt complet maturizate …“ și-mi explică exact ceea ce am vrut să știu. 

„mulțumesc“ am spus eu.

Și apoi am ajuns la Akaroa, fie luni fie marți (cred că luni). Intrăm, îi spunem doamnei că avem o rezervație (nouă ni se pare că seamănă puțin cu Emily Blunt) și ne zâmbește și spune „Da, foarte bine. Sunt valuri de peste doi metri și bate vântul foarte tare“ (vântul în Akaroa este ceva neglijabil, dar pe măsură ce ieși în ocean e din ce în ce mai rău), „așa că noi punem condiția ca doar înotătorii puternici să meargă“. Ne uităm unii la alții.

„Și ce alte opțiuni mai sunt?“ întreabă Tata

„Am putea să mergem cu o barcă doar să vedeți sau am putea să așteptăm o altă zi“

„Bine, o să mergem afară să ne gândim“.

„Eu nu sunt un înotător puternic“ spune Mama, nici nu ieșisem bine.

Acum că suntem aici, nu am nici o problemă să intru în apa înghețată care face valuri de înălțimea verișorului meu, doar ca să înot cu delfinii. Costumul de scafandru te ajută puțin să plutești și eu sunt cea mai puternică înotătoare din familie.

„Eu pot să merg“ spun eu, „dar dacă nu mergem, eu nu țin neapărat.“

Ileana nici ea nu vrea să facă nimic.

Ioan vrea să înoate cu delfinii.

Mamei nu-i pasă.

Tata ar vrea măcar să îi vadă.

Dar decidem să nu ne ducem, intrăm înapoi la doamna care semăna cu Emily Blunt să îi spunem că s-ar putea să ne întoarcem când terminăm cu plimbatul cu rulota, dar nu ne încercăm norocul acum.

„Daaa“, spune ea cu compasiune „chiar nu e nici o distracție când sunt valuri ca astea. Dar chiar deloc. Nu poți să te bucuri pentru că te tot azvârle în sus și-n jos și-ți intră apă în gură și…“

Și cu asta s-a terminat cu înotatul cu delfini pentru noi — nu ne-am mai întors.

Hawaii 

Hawaii poate fi foarte ușor condensat la ceea ce a spus Tata:

„Cred că suntem singurii oameni care au fost forțați să vină în Hawaii“

Și este adevărat. Sunt doar două motive pentru care suntem aici:

Pentru ca Imigrările din SUA sau Securitatea sau Ce Acel Ceva care procesează cetățeniile să nu intre la idei și să creadă că nu vrem să fim cetățeni americani.

Ca să putem să ne dăm testele pentru școala acasă.

Și e nemaipomenit să dai teste. Chiar am și comentat la început: „Nu-i așa că e grozav să dai teste?“

N-am mai făcut școală „normală“ adică zilnic de câteva luni încoace. Școala începea când aveam suficient timp și siguranță să ne așezăm laptop-urile și energie ca să înțelegem logică, știință, matematică și chiar să avem și ceva entuziasm ca să o facem.

Până la sfârșitul celor trei zile de întrebări super-ușoare și chiar prostești mă săturasem de teste și de școală. Am dat același test anul trecut! Și știu asta pentru că îmi amintesc întrebarea despre gătitul curcanului— anul trecut am greșit, dar anul ăsta mi-am adus aminte de chichiță și am dat răspunsul corect.

Mulțumesc pentru răbdarea cu care ați așteptat acest blogpost.