Ținghi și Baobabi

Drum, ce vrea să însemne acest cuvânt? 

Fâșie de pământ lungă și îngustă special rezervată și amenajată pentru circulație, spune dicționarul. Îmi place partea cu special amenajată. Aici lipsește. Avem aproape cinci ore de mers până la Parc National de Madagascar, Tsingy de Bemaraha. Fâșia de pământ e doar pentru o mașină și seamănă cu munți și văi roșii, dar la scară redusă. Pe margine este un zid de vegetație, iarbă, sau tufișuri, sau eucalipți tineri (cresc foarte repede și îi taie la 5 ani pentru a-i face cărbune; din buturugi ies alți vlăstari). Dacă se întâlnesc două mașini, una se face mică-mică pe o margine, până trece cealaltă. 

Mă simt de parcă ne-am antrena sa devenim astronauți sau trebuie să participăm la vreun concurs sportiv. Mașina se bâțâie din toate încheieturile și ca să nu mișcăm capul, trebuie să ne mișcăm corpul și până la urmă ne dor toți mușchii. După o oră trebuie să facem pauză, atât îmi e de greață. Singura ușurare apare doar când trecem peste mici poduri, când toate roțile mașinii sunt la același nivel și pentru o secundă doar alunecăm. Efemeritatea o face și mai prețioasă. La un moment dat vedem niște copii care aruncă praf cu lopețile în găurile din drum. Repară drumul! Dar fiecare mașină care trece și fiecare pală de vânt trimite în aer jumătate din munca lor. Nu contează, ne fac fericiți cu mâna.

La intrarea într-un sat, sub un copac umbros, sunt adunați femei și copii. Trei femei țin în brațe niște bâte lungi și pe rând, le înfig cu putere într-un ciubăr. Macină orez. E o muncă istovitoare, dar nu au bani să cumpere o mașină de măcinat și nici să plătească curentul pe care l-ar consuma.

Adăpostit de vegetație, hotelul nostru pare desprins dintr-o reclamă de lux. Flori peste tot, piscină, chioșcuri și undeva mai departe, ascunse de și mai multe flori și tufișuri, locuințele. În camerele noastre avem, pe lângă cearșafuri brodate, două tipuri de întrerupătoare: cele mari funcționează între 6 și 10 seara (când merge generatorul) și cele mici pentru restul timpului.

A doua zi: Ținghi. Ura! În fine ajung să-ți povestesc despre ținghi. Numele lor înseamnă ”în vârful picioarelor”, ne spune Tata, ghidul nostru. Ca să mergi peste ele trebuie să mergi în vârful picioarelor, altfel te poți înțepa, n-ai loc să pui toată talpa. În ghid ne spune că au primit acest nume din cauza sunetului pe care îl fac atunci când sunt lovite.

Începem de la baza lor, mergând printre pereți de piatră gri. Între ele nisip și melci uriași albi care hibernează. Tata ne așteaptă să ne adunăm, ca să poată să schimbe direcția de mers și are dreptate, ne-am putea pierde atât de ușor prin labirintul ăsta de piatră.

Un abanos.

Ne cățărăm pe scări de metal sau de piatră

trecem pe cărări înguste sau pe poduri de frânghie.

 Dintr-un punct de belvedere vedem o mulțime de vârfuri. Ploaia le tocește în fiecare an cu un milimetru.

Nu se știe cum a ajuns oala acolo sau când sau cine a făcut-o. Departamentul de arheologie nu are bani să afle.

Pentru că am mers atât de bine și de repede primim o răsplată: o plimbare prin pădure, poate vedem ceva animale. După o oră fără să vedem nimic, ni se pare mai mult o pedeapsă. Dar dintr-o dată vedem o pasăre paradis, un mascul, ciripind și înfoindu-și penele. Asta este o răsplată!

O pasăre coua

Pentru că e o zi scurtă, ne întoarcem la hotel să ne odihnim puțin și pe seară, Ioan și părinții lui au plecat pentru o plimbare nocturnă, să vadă cel mai mic mamifer din lume: lemurul șoarece. Acesta își părăsește vizuina la amurg ca să mănânce și Ioan este primul care îl vede, cum merge pe ”strada” lui de crengi. L-am prins într-o încrucișare de lanterne și s-a oprit, uitându-se cu ochii lui mari, dar nevăzând nimic. După ce l-am filmat și am făcut câte poze am vrut l-am lăsat să plece.

Pe drumul spre casă am mai văzut cameleoni, adormiți și decolorați. În timp ce ne uitam la o femelă plină de ouă, cu abdomenul ei lărgit, a început să se coloreze sub lumina lanternei în roz și negru.

Ai văzut țânțarul?

A treia zi: Ținghi Mari. Tata ne dă harnașamente și ni le ajustează apoi mergem prin pădure pentru a ajunge la un grup de ținghi. Trebuie să ne cățărăm pe ele și pentru asta folosim harnașamentele și cunoștințele de la Tree Top Adventure. Ne prindem carabinele de cablurile de oțel și pășim cu grijă peste găuri.

Sunt adânci de câțiva metri, foarte înguste și la capătul lor sunt alte ținghi, la fel de ascuțite ca și celelalte. De fapt nu știm cât de adânci sunt, dar daca am avea nevoie de ajutor, n-ar putea să ajungă mai repede de două ore așa că avem grijă. Ajungem la primul punct de belvedere cu ținghi și pachipodium (plante care seamănă cu un picior de elefant), copaci și cactuși cu flori roșii.

Din nou pădure pentru a ajunge la peșteri. Ele se găsesc sub fiecare ținghi, făcute de ploaia care toarnă în timpul verii, dar aici sunt suficient de mari. Ne punem lanternele pe cap și-l urmăm pe Tata. 

Pereții sunt făcuți din cretă conopidiformă. Câteodată niște ferestre înalte lasă lumina să se filtreze înăuntru. Mergem unul câte unul, târându-ne prin găuri mici, scoțându-ne și punându-ne rucsacii. Tata ne spune mereu „mura, mura, fa malami” (încet, încet, e alunecos) și e acolo să ne ajute să trecem peste prăpastie. Ne cățărăm pe un perete abrupt ținându-ne de o frânghie. Ioan alunecă și se rotește cu frânghia deasupra hăului apoi înapoi, ca un yo-yo orizontal. Sunt mândră de el că nu și-a pierdut cumpătul, s-a ținut bine de frânghie și s-a cățărat fără ajutor. Când am ieșit din peșteri, eram murdari cu praf alb și gata să mergem acasă.

O molie, mare cât palma, se ascunde de lumină.

N-avem noi norocul ăsta. Am intrat în horă, acuma tre să jucăm! Pădure, cățărat pe alte ținghi, mai mari, mai înspăimântătoare. Suntem obosiți și avem mare grijă să nu facem vreo greșeală (îi separ fizic pe Ileana și Ioan care au tendința să facă glume și să vorbească, fără să fie atenți pe unde merg). 

Dar când ajungem sus acolo la 70 m nu mă mai simt obosită de loc. Doar aș sta să mă uit. Până la urmă trebuie să plecăm, piatra reflectă căldura soarelui și ne coace.

Pe drumul spre mașină am mâncat jojoba, o fructă cât o măslină, dulce acrișoară ca o corcodușă, dar cu consistență de pară. Am văzut și o fosilă de coral, dovadă că aici a fost un fund de mare.

La sfârșitul zilei Maria, care nu era prea fericită că trebuie să meargă pe pietre (” Nu puteai să ne duci la un muzeu?”) știa 43 de cuvinte în malgașă. Asta a fost forma ei de a face suportabilă excursia, bătându-l la cap pe ghid și învățând. Tata în schimb știa doar două cuvinte românești: dreapta și stânga. L-am învățat și ce înseamnă numele lui.

Nu știu dacă ți-a plăcut ce-ai văzut în poze, dar pentru mine a meritat să facem excursia. Și încă nu s-a terminat. Trebuia să ne întoarcem pe același drum și chiar să mergem mai departe. Mașina ne-a luat de la râul Tsiribihina. Acum trebuia să-l traversăm și să mergem spre Morondava.

Ne oprim la rezerva Kirindy, unde aflasem că am putea vedea niște fusa. Când am văzut filmul Madagascar am crezut că au inventat personajele negative, așa cum erau desenate ca niște lei mai mici. Dar Mihai a văzut într-o scurtă plimbare prin tabără, doi fusa care stăteau la umbră. Unul din ei avea o zgardă specială, pentru a putea fi urmărit prin pădure. Ca specie sunt undeva între câine și pisică. La început am crezut că sunt îmblânziți, dar nu, le era doar foame și așteptau în jurul taberei, poate le pica ceva de mâncare.

Și aici la Kirindy facem un tur de noapte și vedem un lemur pitic uriaș (ce nume!) care mănâncă gândaci floare (gândacii se hrănesc cu seva plantelor, fac colonii mari și împreună seamănă cu niște flori albe).

Mihai se duce și în turul de zi, dar noi dormim până târziu. Ne-a adus un fruct de baobab, mare cât o minge de oină, învelit în catifea maro verzuie, cu o pulpă comestibilă și semințe ca niște boabe de fasole. Mă uit la ele și mi se pare incredibil că un copac așa de mare poate să crească dintr-o sămânță așa de mică.

Pe drumul de întoarcere spre civilizație ne oprim să îi vedem mai bine. Prima oprire: copacul sfânt, oamenii cred că poate împlini dorințe.

 

Oare o să împlinească dorința acestor copii de a avea o minge de fotbal adevărată și nu una făcută din pungi de plastic legate cu sfoară?

A doua oprire: îndrăgostiții. Dintr-un motiv sau altul doi copaci care cresc foarte aproape unul de altul (dar nu toți) încep să se rotească unul în jurul celuilalt.

A treia oprire: doar niște baobabi în mijlocul pustietății și niște oameni care cântăresc orez.

Ultima oprire: L’avenue des Baobabs.

Se spune despre baobab că arată ca și cum ar avea rădăcinile în locul crengilor. Povestea malgașă spune că baobabul a mers la întâlnire cu prietenii lui și văzându-i, a vrut să fie ca și ei. S-a dus la Dumnezeu și i-a cerut să îl facă înalt, și Dumnezeu l-a făcut înalt. Apoi a vrut să fie puternic, și Dumnezeu l-a făcut puternic. Apoi a vrut să fie mare, și Dumnezeu l-a făcut mare. Apoi a vrut flori frumoase și Dumnezeu i-a dat flori frumoase. Apoi a vrut alt fel de frunze și atunci Dumnezeu l-a smuls din pământ și l-a lăsat cu rădăcinile în aer.

Mă uit la copaci și mi se par frumoși. Pare că au crescut atât de înalți încât crengile lor se lovesc de un tavan invizibil. Fiecare parte din ei poate fi mâncată sau folosită ca medicament. Nu poți să-i omori dacă le jupoi scoarța de jur-împrejur, își cresc alta. Mergem în jurul lor, le simt scoarța netedă și noduroasă în același timp. Nimeni nu știe cum a apărut acest bulevard, dar acum este o oprire obligatorie pentru turiști, în special la apusul soarelui. În afara drumului sunt multe gărdulețe care protejează baobabi de un an. Își asigură viitorul.

Spunem la revedere și plecăm. După o jumătate de oră ajungem pe un drum asfaltat și fețele copiilor se luminează dându-și seama că de-acum mergem lin, că ne îndreptăm spre civilizație. 

N-am știut atunci când am ales această destinație, cât de taxantă emoțional va fi călătoria. Acum că știu, tot aș pune-o în program, dar m-aș pregăti mai fine. Mi-a trebuit simplitatea plajei pentru a mă împăca cu cele scrise în  Dulce Amărui.

O ultimă imagine: sunt pe barcă și văd un zmeu din ziar. Un băiețel fugea și-l ținea în aer. Cineva și-a rupt o bucățică de timp și i-a făcut copilului o jucărie. Iar copilul avea timpul și libertatea să se joace cu ea. Mai este o speranță pentru o viață mai bună!

Misoutra și Veluma Madagascar! Mulțumim și La revedere!

Fluture cu  picouri