Asta e viața

Mihai: Asta e viața din 6 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

După 15-20 de minute într-o barcă de mare viteză ne îndreptăm spre o plajă frumosă. Pentru un moment credem că am ajuns, apoi ne dăm seama că doar câțiva copii se dau jos, poate ca să meargă la școală, asta nu e stația noastră. Ne îndreptăm spre adevărata insulă Madagascar, în micul port Ankify, unde am închiriat printr-o agenție un Nissan Patrol 4WD către Diego Suarez. După încă o scurtă oprire, ajungem în fine și trebuie să ne pregătim mental.

Ankify, loc de încărcare pentru taxi-urile care străbat țara

Este o mulțime dezlănțuită, mai rău decât orice am văzut în India. Oamenii ne pun o mulțime de întrebări și vor să ne ia bagajele. Cu toții știu care este mașina noastră (?) și sunt un pic debusolați atunci când le refuzăm ajutorul și ne luăm înapoi bagajele. Mă duc direct la cafenea, îmi rog membrii familiei să se așeze pe scaune și ne scoatem cărțile să citim. Șapte sau opt oameni se uită la noi, dar după câteva minute renunță și unul după altul se întorc în port. Totuși ne țin în vizor și de câte ori mă mișc încep să mă întrebe. Le mulțumesc politicos și refuz să le dau vreo informație. „De ce nu vrei să-mi spui unde vrei să mergi?“ mă întreabă un tânăr. „E treaba noastră să știm unde te duci, dacă trebuie să mergi la spital nu ai vrea ca oamenii să știe unde ești?“ Nu pot să îi urmez logica și franceza mea nu e atât de bună să îi explic că el are dreptul să întrebe toate întrebările din lume, dar eu nu trebuie să-i răspund nimic. Găsesc o mașină care seamănă cu ceea ce ni s-a descris, nu e nici un șofer, dar cineva îmi spune că să nu mă îngrijorez, asta nu e mașina pentru mine, a mea va veni în cinci minute. Și chiar așa se și întâmplă, dar de data asta șoferul este cel care ignoră încercările mele de a vorbi cu el, își încuie mașina și dispare. Omul meu știe, asta e mașina mea. O privesc de la distanță și după o vreme îl văd din nou pe șofer. Reușim să avem o conversație care testează limitele absurdului și într-un final îi bag sub nas chitanța mea. Îi trebuie o vreme să o descifreze apoi mi-o înapoiază. Îl întreb de vreo trei - patru ori dacă el este șoferul meu și cu greu admite că este. Îi ia câteva minute să dea un telefon, mi-l înmânează, vorbesc în engleză cu o doamnă care mă întreabă dacă eu sunt eu și dacă am într-adevăr trei copii, apoi vorbește puțin cu șoferul și ne ridicăm și mergem la mașină. Șoferul pregătește cel de-al șaselea scaun în mașină, dar ne ignoră și atunci apare omul meu de dinainte, cu un ajutor, să ne lege bagajele pe acoperiș. Încerc să îi explic, fără nici o șansă de reușită, că nu avem nevoie de asta. Când în fine am plecat, a trecut o oră până când șoferul nostru a întrebat „Vreți să vedeți o plantație?“ Răspundem nu. Două ore mai târziu, alte câteva cuvinte. Ne informează că mai avem trei ore și jumătate până la destinație, poate vrem să mâncăm. Nu, dar vrem o toaletă. Ne oprim și mă informează că trecem pe lângă niște locuri foarte frumoase, poate am vrea să vedem Parcul Național Ankarana. Da, aș vrea să-l vedem, chiar ne-am și gândit să petrecem vreo două zile. Ajungem la o înțelegere, dar când ajungem la parc prețurile sunt înfiorătoare și ne hotărâm să nu intrăm. Mi-am pierdut cumpătul pentru scurt timp. Aveau afișe cu prețurile, localnicii plătesc 1000 ariari (46 de cenți) străinii plătesc 25000 (11,5$ americani). Plus trebuia să plătim o taxă de 40000 pentru un ghid obligatoriu și șoferul nostru vrea 60000 pentru cele două ore. Problema care a pus capac a fost că deși aveau prețurile pentru studenți străini la 10000, mi-au spus că trebuie să merg în nu știu ce oraș de unde să primesc nu știu ce aprobare, dar acum copiii mei plătesc ca și adulții. Nu mulțumesc, pa-pa.

Punctul nostru de referință este Taj Mahal. E adevărat că a trebuit să plătim de 15 ori mai mult decât localnicii, prețui era 15$ fără nici o altă taxă. Susțin cu tărie eforturile de a înființa parcuri naționale și Madagascar are valori imense ce ar trebui păzite și protejate, dar ar trebui să existe și limite. Nu pot să plătesc mai mult de 100$ pentru fiecare parc pe care îl întâlnesc. Mă face să mă gândesc și să reconsider viitoarele noastre planuri de călătorie în această țară. Dar astăzi totul mă enervează. Drumul are bucățele acceptabile, dar pe toată lungimea lui este îngrozitor: este un drum național, ce conectează cele mai importante orașe din țară, pe margine sunt semne ruginite care arată că pe vremuri a fost și el un drum bun. N-am crezut când am citit în Lonely Planet că sunt gropi atât de mari încât poți să pierzi un elefant în ele. Am greșit. Peisajul e ok și uneori există chiar și un punct de belvedere, dar pe lângă asta ce vedem din luxul mașinii în care călătorim este groaznic. Oamenii trăiesc în bordeie făcute din crengi legate împreună. Ei sunt cei care mă fac să mă simt așa. Își trăiesc viața într-o sărăcie lucie. Averea lor cea mai mare poate fi ciocanul cu care sparg niște pietre ca să le facă mai mici. Ni s-a spus că unele din aceste pietre sunt folosite pentru a deveni pietriș, altele pentru a face ciment. Ființe omenești își consumă viața ca să spargă o grămadă de pietre cât cărămida într-o grămadă de pietriș. Politicienii lor mă înnebunesc, se ceartă de ani de zile și între timp ajutorul internațional pentru țara lor a fost suspendat. Și toată lumea mă enervează. Într-o țară cheltuiesc miliarde de dolari pentru o campanie prezidențială inutilă în timp ce cerșesc 10$ ca să hrănească un copil pentru o lună. Și noi cu toții credem că lucrurile astea sunt normale și asta mă enervează foarte tare.

Drum național

Diego Suarez, la vârful de nord al Madagascarului are o locație fantastică, unul din cele mai bune golfuri din lume, în traducere asta înseamnă că are valoare militară. Partea cea mai acătării din oraș cu cele mai frumoase priveliști este plină de barăci militare decrepite. Abia dacă e o bucățică de loc mai decentă. În mod surprinzător locurile dintre barăcile militare sunt și ele dărăpănate, nici nu poți să treci printre ele. Există ceva hoteluri bune, există niște restaurante franțuzești bune. O mulțime de francezi simpatici, în vârstă, cuplați cu câte o localnică frumoasă, tânără, minionă. Cel puțin femeile sunt adulți și par să fie îndrăgostite, în control sau chiar amândouă. E un loc părăginit, dar cu mult mai bine decât ceea ce am văzut în drumul nostru până aici. Este de asemenea și poarta de intrare în câteva parcuri naționale, ceva plaje și un loc numit Tsingy Rouge. Acolo se petrece un fenomen geologic unic, care merită efortul de a fi vizitat și care este motivul pentru care ne aflăm aici. Facem o excursie de opt ore, un drum foarte greu și pentru un automobil cu tracțiune pe toate roțile, unde nici nu-mi vine să cred că pot să ajungă și niște Renault 4. O priveliște superbă a dealurilor, a mării, a canioanelor și în final, un scurt drum să vedem tsingy mai de aproape.

Acolo în fundal e Oceanul Indian

Vedere peste canion

Tsingy roșii, ultima poză

Pe lângă asta am petrecut vreo două zile călduroase așteptând să revină curentul electric, mâncând până la saturație mâncare franțuzească și nimic altceva. După călătoria noastră de la Nosy Be îmi este clar că nu vom face pe drum cei 1000 km până la Antananarivo. O să trebuiască să zburăm acolo. Cumva.

Vedere de prim plan la un golf frumos

Autobuz de școală în Diego Suarez

Aeroportul din Diego Suarez

Mă duc în fiecare dimineață la magazin să cumpăr pâine proaspătă și ceva pateu. Când trec pe lângă o grămadă de gunoi văd că acolo este un om, așezat confortabil, scociorând după resturi de mâncare. Încă mai e acolo după 20 de minute, tot căutând, gustând diferite lucruri. Ar merita o poză, dar mă răzgândesc, în fond și la urma urmei asta e viața, nimic interesant. În schimb mă duc două străzi mai încolo să fotografiez niște zebu (vacile locale) aflate într-o grămadă mai mare de noroi. Cum plecam, un localnic mă întreabă în franceză: „êtes-vous satisfait avec vos photos, monsieur?"

O poză proastă a unui loc cu sărăcie lucie