Antsirabe

Mihai: Antsirabe din 12 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Suntem pe drum de 267 de zile și astăzi este prima oară când am dat ceva unui copil cerșetor. Cumpărasem pâine proaspătă și la ieșirea din brutărie, un copil de cinci ani aproape gol și-a întins mâna murdară. A primit niște pâine proaspătă. Ce ciudat.

Frumosul Antsirabe...

Sunt multe întrebările etice de care se lovește un călător, dar noi am reușit să evităm cele mai multe dintre ele. Începe în mod evident cu destinațiile alese, când cineva decide dacă să viziteze sau nu, țări precum Myanmar, unde un guvern criminal este la conducere, cenzurând mișcarea liberă și dreptul de exprimare, limitând contactul cu localnicii. Știu că Myanmar e mai bine în ultima vreme, dar totuși, e un exemplu bun. Altă întrebare etică se referă la sărăcia întâlnită pe drum și cum să ai de a face cu ea. De câte ori o grămadă de copii se apropie de un turist, cerșesc „bonbon“ sau creioane și cel care dă îi condiționează pe copii să continue să cerșească și să îi bată la cap pe turiști. Problema nu este că-l deranjează pe viitorul turist, ci efectul pe termen lung în a te uita la vizitatori ca la niște donatori. Unii turiști, pentru a se simți mai bine, donează unei organizații non-guvernamentale. Personal nu cred că asta ajută într-un fel, sigur nu adresează cauza problemei. Soluțiile sunt atât de simple și totuși imposibil de obținut. De adevăratelea nu e nici un mod în care să te simți ceva mai bine în fața sărăciei pe care o întâlnești la fiecare pas. Nu mă simt vinovat, nici rușinat, dar doare, doare de-adevăratelea și singurul lucru pe care îl am de făcut este să continui să merg.

În Antsirabe am fost confruntați cu o altă dilemă. Să luăm un pousse-pousse? În ghid spune că mulți din cei care trag la aceste trăsuri le închiriază pe zi și că dacă le folosim chiar îi ajutăm să-și câștige pâinea. Am discutat între noi și am fost de acord că nici în ruptul capului nu ne putem urca. Poate că nu este degradant pentru omul care trage la trăsură precum un bivol, dar cu siguranță ar fi pentru mine, să stau în spate și „să mă bucur“ de excursie. Jean-Luc este un om în vârstă și stația lui este chiar în fața hotelului nostru. El este acolo de câte ori ieșim, invitându-mă în pousse-pousse. „Lasă-mă să-ți arăt orașul!“ Stau cu el de vorbă pentru câteva minute. E îmbrăcat într-un alaindelon murdar și poartă o pălărie frumoasă dar care a văzut zile mai bune. E desculț și nu mă pot opri să nu-i observ unghiile de la picioare bine îngrijite. Își câștigă zilele trăgând oameni cu trăsurica lui în sus și-n jos pe dealuri, e normal că-și îngrijește bine picioarele. Nu e nici un obiectiv turistic pentru noi în Antsirabe. Ceva misionari norvegieni au construit aici niște băi termale prin secolul 19, mai este o fabrică mare de bere și o piață mare. Jean-Luc crede că trebuie să-mi arate toate astea și se pare că-mi înțelege problema. „Putem doar să mergem pe stradă, îmi las aici pousse-pousse.“ Îți mulțumesc foarte mult, tot nu am nevoie de un ghid, dar mi-a plăcut să te întâlnesc. Râdem și ne strângem mâinile.

Fugind la deal

Pousse pousse

Un tată mândru mi-a cerut să le fac o poză

A doua zi dimineața, în fața hotelului, trei copii mici sar pe mine cerând pâine și arătând cu degetul spre brutărie.

Copii jucându-se în mijlocul drumului