Cu Barca pe Tsiribihina

  

”Vreau să mergem acolo unde sunt pietrele ascuțite precum cuțitul!” Mihai rămâne mască. Se uită la mine ca la un străin. Nu pot să-ți spun de câte ori m-a întrebat ce vreau să văd sau să fac, fără să-i dau un răspuns direct, și acum că am ajuns în Madagascar netam-nesam îi spun de un loc despre care am citit în urmă cu câțiva ani în revista National Geographic. Aflăm că se cheamă Tsingy de Bemaraha, undeva prin vestul țării și ca să ajungem acolo ne trebuie câteva zile și un vehicul cu tracțiune pe patru roți. Fără să iau în seamă dificultățile și prețul, acaparez două săptămâni din timpul nostru, ca să nu mai pun la socoteală stressul nostru și nervii.

Alegem să mergem pe râul Tsiribihina într-o barcă cu motor. Am fi putut să mergem cu piroga, mult mai liniște, mai aproape de natură, dar, oooh, atât de înghesuit și sub arșița soarelui. Nu mulțumesc, am amintiri frumoase de când am mers la Lokobe.  Ernest, ghidul nostru în această călătorie, ne ia de la hotel, ne duce la poliție, unde trebuie să ne înregistrăm. La sfârșitul călătoriei trebuie să facem o oprire similară, confirmând că nu am dispărut pe drum. Ne ducem până la punctul de îmbarcare pe un drum bun pentru rodeo de motociclete. Și nu suntem singurii, mai sunt și localnici. La sfârșit am aflat de ce mergeau și ei în același loc: e zi de piață! O nebunie de oameni și lucruri, ca să trecem cu mașina au trebuit să ridice stâlpi și să mute tarabe.

Cum ne-am dat jos, am fost înconjurați de copii, cu ochi mari și guri căscate. ”Bon jour!” am auzit din mai multe părți. Știind că nu au toalete pe barcă am spus că vrem să mergem înainte să ne suim. Urmând gestul, am mers în direcția indicată pe cărarea dintre câmp și malul cu tufișuri. Copiii ne-au urmat curioși, vorbind și râzând. Nu vedem nici o construcție și până la urmă îmi pică fisa că trebuie să mergem în natură. Copiii sunt lipiți de noi ca marca de scrisoare. Ce ne facem? I-am pus să pozeze, asta i-a interesat mai mult decât noi.

 Mai târziu am oprit barca în pustietate ca să ne putem ascunde după niște tufișuri. Îl întreb pe ghid de ce nu fac un closet cu groapă, măcar pentru turiști, s-ar simți mult mai bine dacă n-ar trebui să se uite după șerpi, crocodili sau alți oameni. Țăranilor nu le place, miroase urât. Și oricum, după șase luni, ploile spală totul. Încerc să îi spun despre contaminarea cu fecale, dar mă asigură că totul e în regulă și sub control. Mă îndoiesc...

Barca ne va fi casă pentru trei zile și două nopți. Am putea să mergem sus pe punte unde sunt două șezlonguri și ceva saltele, sau să stăm jos, lângă bucătărie, la masă, dar la umbră. La început admirăm priveliștea. Râul șerpuiește printr-o vale nisipoasă, tivită cu terase înguste de orez sau câteva cuiburi de cartofi dulci. Pentru mult timp vedem doar bancuri de nisip, ca niște insule ridicate. Valurile le mănâncă pe dedesupt iar nisipul nu are altceva de făcut decât să cadă, lăsând margini ascuțite și drepte. Câteodată e câte un copac care se mai agață de malul mâlos, deși majoritatea rădăcinilor îi sunt dezbrăcate. Alteori bătălia s-a terminat deja cu frunzele în apă.

Din când în când vedem oameni. Se spală sau își spală rufele.

 Fețele copiilor se luminează, încep să ne facă cu mâna și strigă după noi. Câteodată fug, nedezlipindu-și privirea. Aflăm că în sezonul uscat oamenii se mută în adăposturi temporare lângă râu ca să aibă grijă de recolte, ca să pescuiască (peștele îl sărează și îl usucă pentru mai târziu). În sezonul ploios se adună în casa cuiva ca să vorbească și să cânte, să împletească coșuri, aducând cu ei ceva de mâncare. Recoltele nu-s foarte bune, pentru că nici pământul lor nu e bun, prea mult nisip. Ar putea arenda o bucată mai bună, dar n-au bani.

Ne oprim să mâncăm prânzul și facem cunoștință cu Danielle, Chantal și Edith din Canada. Sunt prietene de mult timp și au făcut multe călătorii împreună. Ne-am simțit foarte bine, vorbind despre viața noastră normală, despre călătorii și planuri.

După amiaza am ajuns la cascadă. Urcăm dealul, intrăm în pădure și nei uităm la ei cum se hrănesc liniștiți. Apoi traversăm un pârâu cu ape albastre lăptoase pe care plutește o spumă groasă murdară. Sărim din bolovan în bolovan și ajungem până la un lăcșor alimentat chiar de cascadă. De la distanță nu e cine știe ce, așa cum e în umbră, dar e superbă de aproape. Apa se prelinge pe ciuperci uriașe de calcar, mărindu-le cu fiecare picătură (apa ușor acidă dizolvă piatra din patul râului, ceea ce explică spuma). Îmi aduce aminte de Canary Springs (Parcul Național Yellowstone, SUA) cu formațiuni fragile calcaroase ce seamănă cu niște pene. Ni se promisese că putem face o baie, dar e târziu, trebuie să mergem spre locul de înoptare și să mâncăm cina, așa că ne întoarcem la barcă. Doar că nu vrea să pornească. Oamenii sar în apa până la genunchi și împing și trag. Până la urmă ne-a tras altă barcă și chiar cu câțiva metri înainte de locul de amarare a pornit și motorul.

Cina am servit-o la lumina lanternei. Pe lângă orez mai este și carne de zebu tăiată în bucăți mici. Presupun că este din rămășițele de la prânz, are același gust și este la fel de tare. Pe țărm echipajul a ridicat corturile și a făcut paturile. În noapte se aude un bărbat cântând în timp cu ghitara. Mă uit la cer. O mulțime de stele. Și niște nori albi care îmi împiedică privirea... Logica îmi spune că dacă ar fi nori, n-aș putea să văd prin ei și n-ar fi albi, având în vedere că nu e nici o lumină care să îi lumineze (e lună nouă)... deci, faceți cunoștință cu Calea Lactee. Ne culcăm, dar mă trezesc în timpul nopții, mă înfofolesc și mă duc afară. Dacă ai amintiri despre o noapte înstelată, sau una liniștită, sau de întuneric ce te înconjoară, de șopot de ape, de pace, ia-le pe toate și amestecă-le și închipuiește-ți că ești acolo, cuvintele mele nu pot să descrie. 

Dimineța avem o sesiune fotografică ad-hoc cu oamenii care locuiesc pe acel banc de nisip. Au un lemur legat cu o sfoară și un pisoi. Ghitara e doar o bucată de lemn cu ață de pescuit, iar vocea, un adolescent.

            

O vacă zebu și vițelul ei (cocoașa e de grăsime)

Ne întoarcem la cascadă. Ioan este singurul care vrea de-adevăratelea să facă o baie, iar noi ceilalți îi urmăm exemplul. Soarele se mișcă încet peste vârful cascadei. Țipăm de frig când ne aruncăm în apa rece. Dar, minunea minunilor, cea din cascadă e caldă! Doar stăm sub ea și primim un masaj super.

Ziua se scurge la fel, șerpuind prin partea adâncă a râului, înțepenindu-ne din când în când, împinși de echipaj, făcând cu mâna copiiilor. Ne oprim într-un sat unde cultivă tutun. Cum ieșim din barcă suntem înconjurați de copiii care ne prind de mână, ne întâmpină cu ”Bon jour!” și ne întreabă cum ne cheamă. Zâmbesc și sunt fericiți doar să fie în jurul nostru. 

Auzim ” Foto uaza” și noi le facem poză. Toți vor să fie în poză, așa că băiatul înalt pășește în fața fetiței și trebuie să mă opresc să îi rearanjez. Așteaptă răbdători să fac cât de multe poze vreau, dar când le arăt, se înghesuie dintr-o dată să se vadă, și-apoi râd, râd fără nici o grijă. 

Ni se arată depozitul de tutun unde frunzele uscate de tutun, făcute păpușici, sunt îndesate în saci. Apoi ne întoarcem la barcă. 

Un băiat sare să îl prindă pe Mihai de mână, iar el și-o ridică prea sus. Se joacă o vreme... Suafamil mă ține de mâna dreaptă, iar eu o strâng puțin de mână ca să-mi dea drumul, să pot să fac niște poze. Se mută pe stânga și simțindu-mi verigheta, se uită la ea de parcă ar fi de pe lună.  

Suafamil a mea...

Pe marginea drumului văd un băiat de vreo 12 ani. Fața lui încă nu a învățat să-i ascundă gândurile și eu îi citesc lupta: i-ar plăcea să se vadă într-o poză, dar demnitatea lui de bărbat în devenire nu îi permite astfel de dorințe copilărești. Dintr-o căsuță ce vindea mâncare am auzit o șoaptă ”foto uaza”.

A fost așa de fericită, super fericită... chicotea cu priete

Îl întrebăm pe Ernest, ce înseamnă uaza? Omul alb. E așa ciudat să fii etichetat, ca și cum n-aș mai fi eu însămi. Da, pentru ei sunt doar un alt uaza, un alt turist alb, acum aici, peste câteva momente uitată. Mi-au cerut săpun, nu le-am dat. Dar am luat exemplul lor de deschidere.

Priveliștea e aproximativ aceeași, acum ne uităm după păsări, vedem doi aligatori.

Această poză a fost făcută de Ioan.

Ia să vedem ce mai e nou și gustos...

Absorbim totul, cu apus de soare cu tot.

 După cină avem spectacol. La lumina focului câteva fete îmbrăcate cu fuste plisate roșii dansează. Toate urmează exemplul celei care le conduce, imitându-i mișcărie, bătând pământul cu picioarele, zguduindu-și bazinul ritmic, unduindu-și brațele. Câteodată mișcările sunt hotărâte de cântărețul la ghitară, câteodată de dansatori.

 Suntem și noi invitați și ne distrăm de minune. Nu suntem foarte buni la dans, ne pierdem respirația, dar nici fetele nu pot să ne imite perfect când e rândul nostru să hotărâm cum dansăm și le bufnește râsul. Când obosesc se așează lângă ghitarist și cântă despre țara lor (Ernest îi înregistrează cu telefonul). Copiii mici și obosiți stau în poala mamei lor. Se bagă și ei în unul din dansuri, și bărbații vin, devenind și ei copii din nou. Ne culcăm în sunetele ghitării și al veseliei.

Ghitara ce ne-a fermecat.

Ultima zi pe barcă răsare însorită. Suntem un pic nostalgici, am fi putut să ne mutăm pe barcă. Discutând despre seara anterioară, Danielle își exprimă nemulțumirea că acești oameni trăiesc prea mult în întuneric (ziua are 12 ore). Imaginile serii mi-au adus aminte serile vacanțelor de la țară, când ne tăiau curentul și mâncam la lampă din mămăliga răsturnată pe masa scundă de lemn, ne jucam cu umbrele și spuneam povești. ” Poate că noi trăim în prea multă lumină”.

Fetele aveau 15 ani.

Mai vorbim și cu Ernest. De ce nu se căsătorește? Nu are zebu (vacă cu cocoașă de grăsime). Ca să te căsătorești trebuie să plătești familiei ei un zebu și după un an, încă unul. Dacă se naște un copil, alt zebu. Dacă nu plătește, atunci intră în gura satului, că e un prăpădit și bun de nimic. El nu poate să câștige suficienți bani, pentru că lucrează doar iarna, în turism. Ar fi vrut să meargă la universitate, să aibe o slujbă mai bună, poate ca asistent medical, dar peste tot e nevoie de bani sau de mită. Ne întreabă despre țara noastră. Avem ciclon? Nu, nici în România și nici în America, unde locuim noi. Ne invidiază, în țara lui este ciclon în fiecare an și distruge multe. Dar avem zăpadă? Da. Acum nu ne mai invidiază, pentru el frig incepe de la 20 C.

E timpul să ne luăm rămas bun de la Ernest și echipaj, de la canadience și de la râu.

Și de la tine, pentru că blogpostul ăsta e suficient de lung și ai lucruri mai importante de făcut decât să citești cuvintele mele. Îți spun restul data viitoare.