Tsiribihina

Mihai: Tsiribihina din 21 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

În 2009 National Geographics a avut un articol despre un loc unic, ciudat, aflat la capătul lumii, Tsingy de Bemaraha. Le-a luat reporterilor câteva zile să ajungă acolo și au descris nenumărate  pericole, inclusiv cel de accident. Cu ajutor medical aflat la zile depărtare, posibilitatea de a aluneca pe una din pietrele ascuțite precum acul și de a secționa o arteră nu i-a surâs fotografului. N-ajungem noi acolo m-am gândit eu, dar Ileana Ruxandra și Ioan aveau alte idei. Am conceput întreaga călătorie în Madagascar pentru a putea să ajungem la tsingy și iată cum am reușit.

Grand Tsyngy, Tsingy de Bemaraha

Este un parc național și Monument Unesco pentru formațiunile neobișnuite de calcar și pentru ecosistemele unice în lume. Sunt sute de vizitatori în fiecare an (sunt accesibile doar în timpul sezonului uscat) și ghidul Lonely Planet scrie clar ce opțiuni sunt. Am găsit un automobil cu tracțiune pe toate roțile la stația de taxi din Tana, șoferul Mami este ghid de șapte ani și a ținut la prețul dat. Am mers pentru patru ore de la Antananarivo la Antsirabe, 180 km, 100$. Mami voia de două ori mai mulți bani pentru următoarea bucată de drum, dar am spus „nu mulțumesc“. M-am dus în piață să caut o mașină și am găsit un microbuz Mercedes spațios la prețul potrivit. După o noapte petrecută la „Chez Billy“, o pensiune ieftină dar drăguță, am mers până la Miandrivazo, alți 220 km și patru ore pe drum. Acolo am stat la Akory Aby, un hotel tolerabil. Am rezervat niște locuri pe o barcă să ne ducă în josul râului Tsiribihina. Această parte a călătoriei a început cu un detur pe la poliție să ne înregistrăm și apoi încă 30 minute într-un microbuz amărât până în port. Organizează călătorii pentru turiști de câțiva ani. Călătoria clasică este cu piroga, trei zile într-un spațiu îngust sculptat într-un trunchi de copac. Localnicii cer între 100-130$ de persoană. Le ia cam o săptămână să vâslească înapoi.

Ponton (?) de îmbarcare, toată lumea ne face cu mâna.

transport public în manieră Tsiribihina

Noi am avut o barcă mult mai confortabilă, cu motor. Ghidul nostru era Ernest, aveam doi bucătari și trei oameni în echipaj. Râul este foarte lat, dar nu e adânc, navighează în zig-zag continuu, ca să nu rămână împotmoliți în nisip. Când se întâmplă asta, echipajul sare în apă și trage barca. Fiind perioada cea mai aglomerată a anului, am numărat 18 străini care mergeau în josul râului. Patru bărci cu motor și o pirogă. Aproape tot timpul am fost singuri pe râu, dar ne întâlneam cu ceilalți seara, la culcare, corturi perfect așezate pe plaje nisipoase. Cu opt oameni, barca noastră era cea mai aglomerată și ne-am distrat de minune cu trei canadience. În prima seară am ajuns la cascadă, am vizitat locul repede și când să ne mutăm câteva sute de metri mai în sus, pentru camping, motorul  era mort! Au reușit cumva să ne ducă acolo, folosind altă barcă și echipajul împingând barca prin apă. A doua zi ne-am dus din nou la cascadă să ne facem dușul de dimineață și mai târziu am vizitat un sat.

Cascada

Răsărit de soare deasupra râului

Copiii mă numesc vasa

 Uluitor, unul din piloți și-a tăiat rău de tot degetul lucrând la motor, dar au găsit un spital unde a putut primi ajutor. Doctorița de la camera de urgență care era cu noi pe barcă s-a dus să verifice și când s-a întors, a dat din umeri: „doctorul lor a făcut tot ceea ce trebuia făcut“. Pilotul a venit în continuare cu noi și a ajutat cât de mult a putut cu o singură mână, suferind în tăcere. Ultima noapte localnicii au dansat pentru și cu unii din noi. Mă așteptam să se facă o colectă la sfârșit, dar nu, ei se simțeau bine și au continuat să se distreze pentru multe ore după ce turiștii s-au retras. La miezul nopții m-am târât afară din cort și i-am rugat pe cei care mai erau la petrecere să tacă din gură.

Ioan, Maria și câțiva din dansatorii de azi-noapte

Am avut niște conversații interesante cu ghidul nostru. Am discutat sărăcia din Madagascar, politica, tradițiile și planurile lui de viață. La treizeci de ani nu se poate căsători până când nu e sigur că poate să-și trimită copiii la școală. El și-ar fi dorit să meargă la universitate, dar părinții lui nu și-au putut permite. Cu corupția din Madagascar ar fi trebuit să plătească mită serioasă ca să primească o slujbă decentă, a fi ghid este ceva bun pe care a reușit să-l facă, dar e doar câteva luni pe ani. Speră să primească o slujbă ca profesor de engleză, dacă unul din prietenii lui din capitală îl poate ajuta. Pe lângă asta, sălbăticiunile de pe malurile râului nu prea și-a făcut apariția. Am văzut câțiva lemuri pe lângă cascadă, doi crocodili și din când în când câte o pasăre sau două. Întreaga regiune părea părăsită, dar parcă de niciunde oamenii veneau și ne făceau cu mâna. Ernest ne povestea despre viața lor. Aici oamenii sunt săraci, dar tot pot să găsească ceva, să mănânce rădăcini, orez, fasole, pește. În sezonul uscat se mută pe malul râului în căsuțe, iar când vine ploaia se duc sus pe deal, în satele mai mari. Era mai îngrijorat de săracii din orașe, „ei cu adevărat nu au nimic“.

fauna din Tsiribihina?

Discuții serioase și de durată, Danielle and Ioan

Iată, ne vine mașina!

Un grup nemaipomenit

cu echipajul, ultimele momente

A treia zi, după prânz, am ajuns în Belo de Tsiribihina. Parcă din pustiu a răsărit un mic orășel, cu bisericuțe, școală, farmacie și câteva hoteluri prăpădite. Șoferul nostru, pe care-l angajasem printr-o agenție ne aștepta. Lucrurile merg așa: închiriezi un vehicul cu tracțiune pe toate roțile cu șofer și combustibil. Costul e de 110$ pe zi și plătești pentru fiecare zi până când mașina ajunge înapoi la proprietar. În unele zile petreci opt ore pe drum, în altă zi doar 15 minute. Toate hotelurile au cazare și mâncare gratis pentru șoferi. Am pornit la drum spre parcul național. Patru ore, 100 km, pe un drum de pământ, cuvintele nu-l pot descrie. Aceste drumuri ar putea fi ca un paradis pentru cei cărora le place, dar pentru cei normali e doar un infern. Șase până la opt luni pe an drumurile astea sunt de netrecut, unui camion uriaș i-ar trebui o zi întreagă, dacă ar ajunge până aici. Acum, la vârful sezonului turistic, drumurile erau uscate și accesibile, dar extenuante. În mod surprinzător la fiecare câțiva kilometri mai era câte un pod de beton, semne că eram pe un drum important. Și chiar și mai surprinzător a fost când am ajuns într-o bucată la intrarea în parcul național, și am trecut râul Bekopana pe un feribot micuț, ca să intrăm la hotelul nostru de lux „Orchidee de Bekopana“. La 90$ pe noapte pentru un apartament confortabil, totul părea accesibil, până am văzut prețurile la mâncare. Era sfârșitul celei de a cincea zi pe drum. Lăsau să meargă generatorul pentru câteva ore pe zi, aveam electricitate! Apă fierbinte, wc cu ușă, o mică piscină, muzică franțuzească în restaurant. Am stat trei nopți. În prima zi am vizitat Micile Tsingy, o plimbare de vreo trei ore, așa ca încălzire. Am văzut ceva animale și păsări și câteva peisaje frumoase. A fost „prea ușor“ așa că Ioan și părinții s-au dus și la o plimbare nocturnă ca să caute cel mai mic mamifer din lume, lemurul șoarece și să vadă cameleoni dormind.

Pornim la drum

Little tsingy

lemurul șoricel, noaptea

A doua zi am făcut turul complet al Marilor Tsingy. Pe lângă biletele de intrare în parc ne ofereau și câteva trasee, toate cu ghidul personal aferent, bineînțeles la prețuri diferite. Călătoria noastră, completă, combina toate itinerarele disponibile. O oră pe „drum“ de 17 km, șapte ore de mers, cea mai uluitoare priveliște pe care am văzut-o. Este impresionant cât de bine organizați sunt și ce au reușit să facă într-o locație atât de depărtată de lumea civilizată, o infrastructură bună — via ferrata (ruta montană echipată cu cabluri fixe, scărițe, poduri etc), poduri de frânghie, podețe de mers. Am avut pe noi tot timpul echipament de cățărare, folosindu-l din când în când când mai treceam pe lângă un perete vertical sau peste ravene. Ne-am cățărat în sus și-n jos pe tot felul de pietre imposibile, târându-ne și strecurându-ne prin peșteri incredibil de înguste și alteori plimbându-ne relaxați prin pădure. Am trecut peste câteva poduri suspendate peste abis, ne-am simțit bine, până când am obosit. Maria a avut distracția ei, bătându-l la cap pe ghid, Tata, cu tot felul de întrebări despre limba malgașă. La sfârșitul zilei ținea minte 43 de cuvinte și cu toții am învățat ceva gramatică. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că eram îmbrăcat cu pantalonii mei cei buni, aceiași pantaloni cu care am fost la opera din Sydney, dar nu eram doar eu, întreaga familie era în aceeași situație. Îmi amintesc întrebarea ezitantă a lui Ernest, localnicii se întrebau de ce toată familia e îmbrăcată în negru „e un obicei religios în țara ta?“, „Nu, avem doar o singură haină fiecare!“

dimineața devreme

Auăleu în ce ne-am băgat?

E drăguț!

E un mărunțiș

Undeva deasupra e lumină

La ieșirea din peșteră, zâmbind

Copiii se ascund la umbră 

Aici nu e nici o sursă de bani. Trebuie să aduci totul cu tine, cea mai mare bancnotă este puțin mai mult decât cinci dolari. Am realizat la un moment dat că nu avem suficienți bani și că va trebui să ne oprim să mai mâncăm la restaurant. Mai era o sursă de mâncare într-un mic sătuc puțin mai în jos pe drum, unde aveau ceva pâine și banane micuțe la piață. Din fericire hotelul nostru a acceptat să ne primească dolarii la 10% comision și am reușit să scăpăm.

Întoarcerea la Antananarivo a mai durat patru zile. Întâi am făcut aceiași 100 km dar în sens invers, apoi am traversat Tsiribihina pe ceva care imita un feribot, de fapt două bărci unite cu scânduri de lemn și am luat-o pe drumul spre Morondava. Alți 100 km pe el, tot pământ, dar mai bine. Am petrecut noaptea la Ecolodge din Kirindy, câteva cabane într-o rezervație naturală. Acum câțiva ani au decis să nu lase turiștii să intre noaptea în parcurile naționale, așa că locul ăsta este singurul din Madagascar unde poți vedea fauna de noapte și unde oamenii pot vedea fossa, principalul prădător de pe insulă. Nu aveam prea mari speranțe, doar ne uitasem deja după tigri în Nepal și lei în Africa fără nici un succes. Dar aici, în rezerva din Kirindy, două fossa campau pe lângă căbănuțe, le era foame și am fost avertizați că se pricep să intre și în cabine și să ne mănânce pantofii. Plimbarea de noapte a fost grozavă, dar era suficient pentru familia mea, ultimele zile au fost cam grele și a doua zi voiam doar să dormim. Eu am făcut și o plimbare de zi, împreună cu James, un profesor de engleză din Nottingham și am văzut ultimii  mei lemuri.

Fossa

Ultimul lemur

După câteva ore în tabăra liniștită ne-am întors pe drum, spre ultima atracție, baobabii de Madagascar. Aceasta este o imagine clasică a țării, cel mai bine de vizitat la apusul soarelui, dar noi n-am întârziat pentru asta, am văzut niște copaci grozavi și am făcut niște poze bune. O jumătate de oră mai târziu am ajuns pe asfalt, sentimentul nu poate fi descris.

Acesta e un copac mare! Localnicii cred că are puteri magice.

Bulevardul baobabilor în Madagascar

Morondava, un oraș pe lângă canalul Mozambic reprezintă întoarcerea la civilizație, varianta malgașă. Au un aeroport, ceva magazine și nenumărate hotele lângă plajă. E la 700 km de Antananarivo, dar au îmbunătățit drumul anii trecuți.  Aveam un zbor rezervat, familia mea era pregătită să meargă pe drum și să economisească niște bani. Nu știam ce să fac. Aveam patru dolari în buzunare și întregul sistem bancar în Madagascar era „în pană“, așa că am mers peste tot, 8 km prin soare, de la o bancă la alta și la biroul liniei aeriene, încercând să iau o decizie. Ca să mergem pe drum ar trebui să închiriem o mașină, e chiar scump (plătești pentru călătorie în ambele sensuri) sau am putea să mergem ca localnicii, cu taxi-brousse. Astea sunt niște microbuze Toyota sau Mazda cu 14 locuri, nu pleacă până nu se umplu toate locurile, se opresc foarte des și se strică frecvent. Un tip m-a oprit pe stradă să-mi ofere un întreg taxi-brousse doar pentru mine, prețul era prea bun. Ca să cumpăr toate locurile din microbuz ar fi fost 230$, dar prețul lui era 180$. Nu părea să fie corect, dar a mers.

o plajă fenomenală în Morondava

După numai o zi de odihnă, în camerele de hotel și pe la plajă, am plecat la 6 dimineața spre Tana. Înainte să plecăm șoferul și tipul cu care vorbisem s-au certat asupra prețului, dar noi am ținut-o pe a noastră, i-am lăsat pe ei să se înțeleagă. Când l-am plătit pe șofer 13 ore mai târziu era foarte fericit să primească banii. Întregul drum a fost fără evenimente, dar obositor. Am fost mulțumit să văd această țară frumoasă de pe drum și, pentru că nu am zburat, să economisesc 582$.