Prin ținuturile Ainu (partea a doua)

Când eram acasă am discutat ce să vizităm în Hokkaido. Mihai voia Shiretoko. Eu nu eram prea entuziasmată, pentru că ce înțelegeam eu din ghid era că e sălbăticie, ceva care chiar trebuie să-ți placă și să stai câteva zile. Nu era doar cățăratul pe muntele Rausu, mai erau și alte lucruri, inclusiv o excursie la cele cinci lacuri. Am fi putut să ne ducem ieri să le vedem, dar eram obosiți și am crezut că o să avem timp astăzi. Aseară târziu Mihai a verificat vremea și și-a dat seama că astăzi este singura și ultima zi frumoasă (din câte zile mai avem de stat în Hokkaido). Așa că avem de ales: ne dăm pe un ponton pe lângă lacuri sau ne cățărăm pe Kurodake (vârful Kuro)? Și răspunsul este…

În colțul din dreapta jos se poate vedea un stâlp dungat cu alb și roșu și deasupra lui o săgeată cu vârful în jos. Primul arată înălțimea zăpezii iar săgeata arată banda de circulație. În timpul nopții are luminițe care se aprind și ușurează condusul.

Plecăm repede, nu vrem să conducem toată ziua. Judecând distanța de 220 km cu mințile noastre americanizate (autostrăzi, străzi largi) ar trebui să ajungem în vreo patru ore. Dar suntem în Japonia. Drumurile sunt în condiție perfectă, dar avem stopuri. Care se schimbă în roșu cum ne apropiem de ele. Și stau pentru o sută de ani. Și când în sfârșit ajungem la o viteza mai ca lumea, ne proptim în spatele unui camion care conduce mai încet ca noi. Și toooooooot meeeeergeeeeeem și iaaaaar meeeeeeergeeeeeeem.

O vreme erau pe margine ferme și sătulețe foarte apropiate unul de celălalt. Dar de vreo două ore conducem prin ceva ce seamănă a centru comercial. De aici poți să-ți cumperi o mașină. Aici poți să o repari. Aici e o bancă, mai încolo un magazin de mâncare. Doar clădiri publice cu unul sau două etaje. Nu tu blocuri, nu tu case de locuit. Până la urmă mi-am dat seama că erau în spatele acestei străzi comerciale și că nu suntem într-un oraș, ci trecem din unul în altul.

Facem o pauză pe marginea unui lac de baraj.

 Lacul și acele "jaluzele" pentru vânt și zăpadă.

În Sonyou ne cumpărăm bilete dus-întors la telecabină și la teleschi. Stăm la coadă, intrăm în cabină și ne bucurăm de priveliște și de comentariul în engleză (un lucru foarte rar). 

 După ce ne dăm jos, urcăm pe clădire pentru a vedea fără opreliști. Ioan participă dar doar sporadic. E preocupat să-și dea răspunsurile la întrebările zilnice de la analiză matematică (și poate să facă asta pentru că am închiriat un aparat care ne permite să avem internet oriunde ne ducem).

Facem un ocol printr-o grădină alpină (nu sunt flori, doar fructe) apoi ne ducem la teleschi.

Aici nu e coadă, totul merge repede. Doi oameni ne arată urmele de pași pictate pe asfalt, ne poziționăm și vâj, pornim în sus fără să fim asigurați cu o bară sau ceva. Mă uit la oamenii de pe contrasens relaxați, senini, și eu crispată și agățându-mă cu amândouă mâinile de scaun, fiindu-mi frică să ma mișc. Dar până să ajung sus nu văd la ce ar fi necesară o bară de siguranță, un element inutil. Educația și un comportament adecvat sunt suficiente.

Ieșind din clădire pășim în zăpadă. Albă. Proaspătă. Niște fete țipă fericite. 

Pe o gură de canal, diferitele vârfuri și direcțiile lor.

 Ne trecem numele în registrul de urcuș. Înțeleg unde să trec numele și numărul de persoane, ora la care intrăm pe traseu, dar unde mergem este o enigmă: am cinci kanji-uri de ales, cinci rute, cinci durate. Nu știu pe care să o încercuiesc. Las liber. Mă gândesc: dar dacă ni se întâmplă ceva, unde vin să ne caute? N-o să ni se întâmple nimic!

Cărarea este o combinație de lemn, piatră, noroi și zăpadă. Gâfâi ca o locomotivă. Băieții sunt drăguți și mă așteaptă, fac poze. Urcăm constant pe serpentine pe o latură a muntelui.

În caz că nu știți cum îl cheamă.

Trecem de niște puncte de belvedere, luăm o gustare. Ioan și cu mine sporovăim neîncetat, spre neplăcerea lui Mihai. Vezi tu, aici e sălbăticie, e toamnă și urșii sunt într-un program activ de îngrășare. Și nu le place să fie surprinși. Alți oameni își semnalează prezența cu clopoței. Noi n-avem, așa că sporovăim.

Nu mai sunt tufișuri, doar sasa, un bambus alpin scund, acoperit de zăpadă. Îmi spun să nu mă uit în jos și să nu-mi imaginez cum alunec și cad. Am momente în care realizez că ne întoarcem pe același drum și o să fie mult mai greu, mai ales pentru genunchii mei. De ce trebuie să ne urcăm până la capăt? “O să merite!” spun băieții în cor.

Ceea ce de jos semăna cu urechile lui Totoro (personaj de desene animate din filmul “Vecinul meu Totoro” de Hayao Miyazaki), 

de mai de-aproape semăna cu Moai din Insula Paștelui. 

Un australian din Bayron Bay ne ajunge din urmă și vorbim nimicuri. Știe că București este capitala României și două cuvinte “urs” și “bună”. 

Nu-mi pasă că sunt ultima care vede că într-adevăr a meritat. O întreagă caldera, pudrată cu zăpadă, strălucind în soare.

E un loc atât de frumos încât nu vrem să plecăm, dar trebuie. E 14:30 și ultimul teleschi este la ora 16:00. Suntem ultimii pe platou; nu are nici o semnificație, dar suntem conștienți. Coborârea e mai dificilă, nu numai că văd toate “dar dacă”-urile care m-ar duce spre un pat de spital sau o moarte timpurie, dar mai trebuie să am și grijă de genunchii mei (după o excursie făcută mai demult când am urcat și coborât o zi întreagă pe munte, a doua zi nu mai puteam să urc măcar o scară fără sa-mi dea lacrimile). Dar sunt fată deșteaptă, pun în practică sfatul dat de fizioterapeută: am grijă ca genunchiul să nu-mi depășească linia degetelor de la picoare și absorb șocurile din șold, așa că ajungem jos în timp record și fără durere. 

Nu știu câți munți voi mai urca în compania lui Ioan, așa că profit să îi spun acum ce să facă dacă o să cadă vreodată: sari pe o parte, fă-te cât mai lat, prinde orice. Nu trebuie să-i spun să aibă încălțări adecvate, vede singur cât de nefericiți sunt cei care au pantofi de stradă.

 O poză din avion a muntelui pe care am urcat astăzi.

Ne luăm mașinuța și conducem la Asahikawa unde am închiriat un apartament. Adresele în Japonia sunt ceva ce noi nu înțelegem și se pare că e destul de greu și pentru tehnologia actuală. Aceeași adresă copiată și pusă în trei scule diferite ne dă trei puncte. Schimbăm o mulțime de mesaje cu proprietara apartamentului care locuiește în Tokyo. Mama ei este în stradă și are o căciulă roșie, noi unde suntem? Google a fost cel mai aproape de adevăr, ne-a dus la intrarea din spate, în timp ce mama pe jumătate înghețată ne aștepta pe strada principală, cea plină de magazine.

Ne-am simțit ca și cum am fi vizitat vechi prieteni. 

 Pe ușa clădirii era un afiș mare urându-ne bun venit, prin apartament erau cocori-origami și un alt mesaj de bunvenit, scris pe o hartie pictată cu flori. Nu mi-am imaginat că o să-mi placă atât de mult un apartament care are o singură fereastră (cu geamuri givrate) și o singură sursă de căldură. Are mobilă europeană și suntem bucuroși de schimbare (am cam obosit să stăm în genunchi sau turcește), chiar dacă e însoțită de dantelă sau pene pe prosoape. Este bine compartimentat, nu are uși care să blocheze mișcarea aerului (doar perdele colorate), o bucătărie micuță dar cu loc suficient pentru gătit,

 o toaletă (după ce se trage apa, bazinul este umplut printr-un robinet care curge exact deasupra unei găuri în capacul tancului și in felul acesta poti sa te speli pe mâini fără să consumi altă apă)

și o baie japoneză. Băile lor sunt standard: un spațiu mic la intrare unde persoana stă așezată pe un scăunel de plastic și se spală din cap până-n picioare (șamponul, balsamul sunt într-un coșuleț pe podea), apoi se limpezește și intră într-o cadă scurtă și adâncă plină cu apă fierbinte unde se relaxează (nici o problemă dacă apa dă pe dinafară, este o scurgere si în podea). Unele căzi au capacitatea de a ține apa caldă la o temperatură constantă permițând tuturor mebrilor familiei să se bucure de baie, fără a consuma prea multă apă (de-aia se spală în afara căzii). Robinetul e în mijloc și are un braț lung în așa fel încât poți umple fie baia, fie o găleată pusă pe podea. Arată exact ca și un onsen privat.

Ne e foame, așa că ne ducem la cumpărături. Magazinele alimentare după ora 18 reduc prețul preparatelor cu un anumit procent care crește cu trecerea timpului. Dacă aștepți suficient de mult poți să le iei la jumătate de preț (dacă mai sunt acolo). Noi nu așteptăm: băieții își găsesc repede niște bento-uri cu carne, eu cercetez cu multă grijă semnele ca nu cumva să aibă (între timp am devenit vegetariană). Cumpărăm de asemenea și o varză pentru că simțim nevoia să crănțănim ceva între dinți, să mâncăm o salată, să adăugăm ceva volum hranei. Înapoi acasă: surpriză! Mihai caută în dulapurile din bucătărie dar nu găsește nici un cuțit, nici o oală. Nu contează, mâncăm varza frunză cu frunză!

Cu burțile pline, spălați, obosiți, dar fericiți, ne culcăm.

Ți-am spus!

Când ne trezim afară e o ploaie rece. Ne gândim să vizităm o fabrică de sake sau muzeul Ainu, dar până să ieșim noi pe ușă e prânz. 

Pe semnul oval scrie Furari-to

Furari-to este locul unde trebuie să fim: o alee numai cu restaurante cunoscută localnicilor. Multe se deschid după ora 14. Între două restaurante, unul cu un adevărat aspect japonez (cu perdea la intrare, întunecat) și unul cu un aspect de cantină, îl alegem pe cel în care putem vedea. Chelnerul, târșâind niște cizme de cauciuc, ne aduce un meniu în engleză. Mihai alege shoyu ramen (supă de tăieței cu sos de soia și două felii de carne), Ioan shoyu chosu (la fel ca Mihai, dar șase felii de carne) și eu supă de miso (un fel de fasole fermentată), fiecare într-un castron uriaș. Sorb plină de entuziasm pentru noi toți (așa fac japonezii: este un semn că îți place mâncarea și ei susțin că îmbunătățește gustul)

Sătui, ne ducem la cumpărături (la cererea lui Mihai). Trecem printre rafturi, ne uităm la diferitele pachete și ne bucurăm de diversitatea fructelor de mare. Vrem de asemenea să cumpărăm și niște sake, dar nu știm ce să alegem. O femeie vine și cumpără mai multe sticluțe, așa că alegem ca și ea.

Melc la grătar este o delicatesă.

Acasă, mama proprietăresei ne aștepta cu un cuțit în mână. A aflat de la fiica ei că ne trebuie unul, așa că l-a adus. Ce nu e bine cu cuțitul pe care îl avem în apartament? Și repede își scoate pantofii, intră și deschide un dulap plin cu toate cele pentru gătit. Cică să mai ai încredere în bărbat!

Suntem invitați la o cafea. Casa ei seamănă cu a noastră, doar mai multe obiecte. Cunoștințele ei de engleză sunt similare cu ale noastre de japoneză. Reușim să încropim o conversație în timp ce bem capuccino. Apoi, în timp ce noi ne uităm la televizor unde arată stricăciunile iscate de taifun în peninsula Shiretoko (abia am plecat de acolo!), doamna curăță și taie persimone și pară asiatică, apoi le aduce la masa noastră. Astea sunt pentru noi, ea a gustat în timp ce le pregătea. Nu prea mă pricep la politețea japoneză așa că îmi urmăresc cu atenție gazda. Momentul în care ne servește ceai verde, când încă nici nu ne-am terminat cafeaua mă face să mă gândesc că e timpul să plecăm. “Soro, soro, ikanakereba narimasen” este formula politicoasă de a-ți anunța plecarea. Mi-a înțeles accentul.

Ziua o terminăm fiecare în lumea lui virtuală. Mâncăm târziu și încercăm sake-ul. Probabil că l-am distrus încălzindu-l în microunde (în “Șogunul” lui James Clavel scria că trebuie încălzit nici prea-prea, nici foarte-foarte) sau poate că gusturile noastre nu sunt suficient de sofisticate, cert este că sake-ul nu ne-a impresionat. Suntem fericiți cu berile noastre Santori și Sapporo Malt Umami.

Știi ce-i asta?