Ciau mașină, servus tren!

Timpul să împachetăm și să plecăm! Cea mai bună metodă să nu uit nimic este să fac curat. Și fiind un bun ambasador al României și al Statelor Unite mă străduiesc să las lucrurile aproape cum le-am găsit. Rezultatul este că îmi am toate lucrurile și Mihai primește o caracterizare bună pe airbnb.

Tot plouă! Conducem spre Biei, pe cealaltă parte a parcului Daisetsuzan, sperând că ei au o vreme mai bună și ne putem bucura de peisaj. Nașpa! Plouă și la ei. Mihai vrea să vadă gara (este cotată între primele o sută de gări din Japonia; acest lucru ar trebui să aibă o semnificație într-o țară în care există doar 210 gări al căror nume începe cu litera や (ya), una din cele 52 de litere ale alfabetului hiragana). Cred că am trecut pe lângă ea și mergem mai departe spre Centrul Turistic, unde putem primi informații despre toate traseele și lucrurile pe care nu le putem face. Tot aici aflăm că este și un stil japonez pentru a merge la toaletă.

N-ar trebui să râd, sunt în aceeași oală, gândind și visând în românește, căutând disperată cuvintele potrivite în timpul unei conversații. Până la urmă le găsesc, dar într-o ordine ciudată, ne-americană. Oamenii sunt drăguți și nu râd de mine. Nici eu nu râd de ei, ci de conflictul dintre politețea japoneză și felul de a fi, direct și la obiect, al americanilor.

Ploaia ne urmează peste tot, dar în Furano, stațiune de schi, evadăm cât să vedem niște dealuri și gara (lui Mihai i-au plăcut dintotdeauna trenurile și locomotivele, probabil pentru că Moș Crăciun i-a adus unul și tatăl lui a avut grijă de el, încât Mihai nu avea voie să se joace cu trenul nesupravegheat; Mihai a învățat foarte bine această lecție și a făcut și el la fel când copiii lui au primit trenuleț). Până la urmă ploaia ne-a prins din urmă și nu ne-am mai scăpat din ghearele ei.

Sapporo, sau Sari-poro-betsu în ainu sau “râul care curge pe lângă o câmpie plină cu trestii” în românește, este capitala insulei Hokkaido și produce bere (știm, am băut și noi). Orașul are străzi largi, mulți copaci, poduri care trec peste râu sau canale. Ne lăsăm mașina în spațiul 25 al unei roți de parcare și intrăm pe o stradă pedestră, paralelă cu bulevardele și întretăiată de străzi de conecție. Seamănă mai mult a mall, cu magazine de haine amestecate cu restaurante.

Meniu de plastic

Avem treabă: am venit să mâncăm! Am citit în ghid că este “o mâncare de miel și varză, pe care japonezii o găsesc atât de ciudată încât au poreclit-o ginghisukan, Ghinghis Han” (Alan Booth, “Drumurile spre Sata”). Mai spunea de asemenea că este atât de mare încât i-a luat o oră să o mănânce în 1985. Băieții mei sunt pregătiți să concureze! Imaginează-ți dezamăgirea noastră când li s-a servit această gustare.

Totuși a fost suficient cât să le păcălească burțile cum că au mâncat. Ne dăm în sus și-n jos, ne uităm la oameni și magazine, ne bucurăm de imaginea fugară a unei livrări de ceai, cești umplute pe o tavă, sprijinită pe o mână înclinată, de pe o bicicletă. 

Încercăm să găsim muzeul Ainu, care este vis-a-vis de Grădina Botanică, dar n-avem noroc.

Unii se pregătesc de Halloween...

...alții de Crăciun!

Așa că ne îndreptăm spre Chitose. Căutăm intrarea pe autostradă, știm că ar trebui să fie aici. Ce văd este ceva care seamănă cu o poartă și un drum care se oprește imediat, și o stradă îngustă care se desprinde din cea pe care suntem. Chiar trebuie să spun că am ales varianta proastă? Ne ia o oră și ceva de condus pe sub autostradă, pe o stradă plină de mașini, cu o mulțime de stopuri, până când ajungem la următoarea intrare pe autostradă, acea poartă care pare că nu duce nicăieri.

Ajungem în Noul Chitose noaptea, dar datorită GPS-ului și al faptului că am mers pe străzile astea cu o săptămână înainte, găsim cu ușurință hotelul. Aceeași femeie ne întâmpină. Avem aceeași cameră. Sfârșim prin a ne uita fiecare într-un ecran. Băieții se joacă șah și nimănui nu-i pasă că Ioan nu și-a terminat tema la analiză matematică.

Dimineața aduce un cer albastru și un soare strălucitor. Mai avem câteva ore până trebuie să returnăm mașina și, brusc, ne decidem să vedem Taomori, sau muntele Tao. Suntem foarte fericiți și ghiduși, avem libertatea să ne gândim și răzgândim, totul e superb, n-avem nici o grijă. Acum imaginează-ți zgomotul ăla ascuțit și hârșîit, oprește filmul și observă că drumul este blocat de o mașină oficială și de bariere. Parcarea este plină cu mașini în care oamenii așteaptă. Pe ecranul minții apar imaginile câtorva copaci dezrădăcinați. Mihai se dă jos din mașină și intră în vorbă cu un cuplu. Se pare că a fost o furtună azi noapte și se tem de alunecări de pământ. Femeia îi spune că soțul ei a sunat la guvern să întrebe când o să se deschidă drumul, dar nu i-au răspuns. Sunt convinsă că ceva s-a pierdut pe parcursul traducerii, dar eu nu m-aș fi gândit niciodată să sun, la guvern sau oricare instituție oficială, în România sau în State, să-i întreb când vor deschide drumul. Poți să faci asta în Japonia? Așteptăm o vreme într-o altă parcare, pe marginea unui lac vulcanic, ne plimbăm pe nisipul negru,

 culegem piatră ponce,

Ioan face surf pe buștenii eșuați pe plajă.

La un moment dat suntem invadați de un echipaj de lucru care începe să stabilească perimetre și să culeagă crengile și mizeria de la furtună. Presupunem că s-a deschis drumul și ne întoarcem la gura drumului spre Taomori, dar tot n-avem noroc: e deschis doar pentru lucrători. Turiștii tot mai așteaptă. Măcar am încercat…

Returnăm mașina. O să ne fie dor de modul ei de a intra și ieși din funcțiune. Ne urcăm în autobuz și mergem la gară. Găsim ghișeul pentru JR (Japanese Railways, căile ferate japoneze), de fapt o cameră cu trei lucrătoare. Noi prezentăm biletele pe care le-am primit prin poștă, bilete pe care scrie numele fiecăruia și ce tip de permis am cumpărat (sunt de mai multe feluri valabile de la o săptămână până la patru săptămâni și pe una sau două căi ferate). Apoi completăm alte formulare. Femeia ne ia pașapoartele cu amândouă mâinile, în timp ce își înclină ușor și politicos capul, verifică fiecare rând, deschide o cutiuță de unde extrage două blocuri de lemn—se dovedesc a fi ștampile.

Ștampilele, similare cu cele pe care le folosea funcționara, sunt de dimensiunea policelui.

Cu grijă deschide o altă cutie, tușiera, și cu mișcări elegante aplică una câte una ștampilele în permisele noastre. Ne explică ce trebuie să facem: să prezentăm permisul împiegatului de câte ori intrăm sau ieșim din gară, putem să ne urcăm în orice tren fără rezervare, cu excepția shinkansen-ului. În orice tren sunt vagoane cu locuri rezervate și vagoane fără rezervare (astea sunt însemnate și anunțate foarte clar) și dacă nu avem rezervarea, astea sunt singurele vagoane în care ne putem urca. Funcționara ne mai dă și două cărticele cu mersul trenurilor, cu un scris imposibil de mic. Sunt gata să le refuz, japonezii nu reciclează hârtia, dar dacă aplicația nemaipomenită numită Hyperdia, care ne spune ce trenuri merg în direcția pe care o dorim în următoarele ore, se hotărăște brusc să nu mai funcționeze?

Hotărâm să ne facem rezervare pentru shinkansen-ul de a doua zi, cel care ne va duce de la Hakodate până pe insula Honshu. Într-un timp scurt primim trei dreptunghiuri pătrățoase, bleu-verzui, pe care scrie locurile noastre. Hai grăbește-te, să prindem trenul!

Istorie pe perete, pentru a fi absorbită.

Ajungem la Hakodate în jurul prânzului. Piața e chiar lângă gară. Peste tot o mulțime de oameni înghesuindu-se să-și aleagă vietăți care să fie transformate în mâncare. Sunt niște crabi uriași, al căror corp e mai lat decât mâna mea, cu niște picioare de două ori pe atât, încercând să escaladeze închisoarea lor de sticlă. Sepii țâșnesc dintr-o parte-n alta într-un acvariu. O caracatiță lividă și niște pești își așteaptă sentința cu moartea. Alții, gata curățați, așteaptă pe un pat de gheață în vecinătatea unor borcane cu lapți sau cu icre.

Deși ne e foame, nu ne oprim, tragem de rucsaci până la hotel.

Pe deal se vede stația de teleferic, la stânga sunt depozitele de la docuri și în dreapta portul.

Google ne duce pe lângă Șirokuma (Ursul Alb), o statuie modernă amplasată pe locul pe unde “primul om” după restaurarea Meiji a intrat în Hakkodate (așa scrie pe placă; grrrr, de ce mă râcâie cuvintele astea? cei care trăiau acolo până să vină japonezii nu erau tot oameni?),

și pe lângă o alta, a unui profesor Joseph Hardy Neesima, care a încălcat interdicția de a călători în țări străine, în timpul aceleiași restaurări, doar pentru a învăța (când s-a întors a pornit o școală de limba engleză, actuala Universitate Daishisha).

Ajungem la așa numitul hotel, mai degrabă un han. Pe un afiș scrie că recepția se deschide la ora 15. E trei fix. Mai așteptăm câteva minute, vorbind și făcând zgomot. Putem să auzim că e cineva într-una din camerele din jur, dar nu vine nimeni. Din cotloanele memoriei îmi răsare ceea ce m-a învățat Hondru-san (profesoara mea de japoneza) “Când intri undeva, trebuie să spui cu voce tare ‘Shitsurei shimasu’”. Imediat a apărut un cuplu în vârstă, ne-au găsit numele pe o hârtie, plătim, primim restul exact și o cheie, apoi ne este prezentată casa: aici dușul, aici baia, spălătoria, onsen, spațiul pentru mâncat, camera. E cea mai ponosită cameră pe care am văzut-o până acum. Cred că inițial avea o mărime dublă, un zid se oprește la mijlocul ferestrei și avem un alcov garnisit cu lemn scump, mult prea mare pentru dimensiunile camerei. Tatamiul este prins cu pioneze de cel vechi, iar dulapul conține doar o saltea pentru fiecare din noi. Dacă vrem prosoape sau yukata (halatul de baie) trebuie să plătim.

După ce-și termină Ioan temele, ne plimbăm prin cartierul Motomacii, care găzduiește casele comunității internaționale din secolul al XIX-lea. Are un aer turistic pentru că singurii oameni care se plimbă pe aici fac poze și măsoară din priviri fiecare colțișor. 

 Între cele două cupluri sunt două statui, poți să le vezi mai bine mai jos.

Biserica rusească.

 Mergând spre telecabină trecem pe lângă un templu uriaș care are în față o Statuie a Libertății cu un cornet de înghețată în mână, în loc de făclie. De ce ne ducem la telecabină? Ca să ne urcăm în vârful lui Hakodate-yama și să privim cea de-a treia priveliște de noapte din lume, după Napoli și Hong-Kong.

Locul este superaglomerat și oamenii stau pe pozițiile ocupate, chiar dacă nu e nimic ieșit din comun acum. Și situația se repetă în oricare loc există o vedere de ansamblu.

Ai văzut corbii? Sunt pe marginea zidului.

Ne oprim și noi undeva de unde vedem și telecabina și așteptăm. Suntem în linia a șaptea. Ioan “se luptă” pentru balustradă din linia a cincea (îl vom găsi în aceeași poziție).

Vedere parțială cu bară ruginită.

Lumina începe să scadă, oamenii fac poze telefoanelor celor din fața lor. Nimic nu se mișcă pentru o jumătate de oră. În spatele nostru, soarele aprinde orizontul, apoi dispare. 

Până la urmă cei din prima linie se desprind, se strecoară printre trupuri și ies, iar noi suntem împinși de cei din rândul doisprezece și de alții, ca-ntr-un curent de convecție. Din nou așteptăm, ne mișcăm, așteptăm și ne mișcăm, până când ajungem unde nimic nu ne mai împiedică priveliștea. Ochii noștri încă mai pot diferenția liniile muntelui și ale clădirilor, dar aparatele foto văd doar grăunțe de lumină într-o clepsidră de întuneric.

Stăm din nou la coadă, de data asta cam de 500-700 de oameni, pentru a coborâ cu telecabina. Într-una încap fix o sută. Se mișcă repede și înainte să ne dăm seama, am ajuns deja în stradă.

Coada se răsucește pe ea însăși prin dreptul felinarului portocaliu.

Suntem destul de aproape de hotel, dar ne îndreptăm spre piață, pentru că eu vreau să mănânc sushi. Trecem de depozitele de la docuri: obișnuiau să adăpostească marfă, acum sunt restaurante și magazine de omiyagi (cadouri). Am putea să mergem acolo, deși e puțin mai scump…

…nu, eu vreu ceva cu un aer local. Piața are doar trei restaurante deschise, pe care să-l alegem?

În timp ce părinții lucrează la restaurant, băiatul stă printre butoaie de bere, mănâncă mâncare cu chimicale și se uită la desene animate.

 Un nihongin (tradus persoană japoneză) ne face semn cu mâna dacă vrem să mâncăm. Da. Îl urmăm până la restaurantul lui din apropiere, cu un meniu mare cât zidul pe peretele exterior. Ne alegem ce vrem și intrăm. Sunt două mese și un bar. Mă așez în colț și de acolo pot vedea tot restaurantul și o parte din bucătărie. Inspecția sanitară ar închide localul într-o fracțiune de secundă: sunt patru oameni care gătesc într-un spațiu de doi pe trei metri, iar vasele din care iau porții de mâncare, sau carne, stau pe podea.

Proprietarul restaurantului trece pe la spatele lui Ioan.

Vreau să mănânc sushi acum și nu altă dată pentru că nu am să găsesc nicăieri un loc unde să fie mai proaspăt de atât. (În 2007 am mâncat în Peru ceviche care stătea de câteva ore și am suferit consecințele.) Prezentarea este puțin diferită față de poză și pare mai mică, dar e destulă mâncare crudă acolo.

Sushi-don (bol cu orez și sushi), supă miso (fasole fermentată), sos de soia și wasabi (un fel de hrean verde) mmm!

Îmi place caracatița (deși mă simt ca și un canibal, sunt ființe extrem de inteligente), lapții (n-am mai mâncat niciodată, au un gust dulce cremos), Ioan apreciază icrele de somon, perle translucente portocalii din care izbucnește unt dulce sărat,

Icre și lapți.

  sashimi-ul alb și roșu (file de pește crud) și creveții sunt ok și nu-mi place sepia. Când plecăm de la restaurant mă simt ca și beată, fără să fi băut o picătură de alcool. Îmi pot controla picioarele, dar nu și amețeala. Până ajungem la hotel sunt perfect trează.

Mâine ne sculăm devreme, așa că împachetăm marea majoritate a lucrurilor și ne culcăm. Băieții adorm buștean, eu sunt trezită de o hoardă de chinezi care tropăie spre baie și onsen pe rând și vorbesc tare, ca și cum ar fi singuri în toată clădirea. Nu mă supăr, nu mă enervez, nu pot să îi controlez și oricum ar fi o pierdere de energie. În schimb, caut în mintea mea unde mi-am pus dopurile de urechi, le găsesc, le pun și dorm cu pace până dimineață.