Orașul Leu

Hello Singapore! Bună Singapore!

Orhidee! Orhidee adevărate! O mulțime de orhidee perfecte! În aeroport! Pare un gest extravagant, dar Singapore este o țară specială. O insulă fără apă, fără resurse și totuși, oamenii au mai mult decât le trebuie. 

Curiozitatea mi-e zgândărită: oare o să corespundă cu imaginea pe care mi-am format-o din cărțile de matematică și știință ale copiilor? Din ele am aflat despre dragostea lor pentru grădini și flori, despre economia de apă (pe care o importa din Malaezia, să nu o irosească și să o recicleze), despre serioasele și desele exerciții în caz de foc. 

Hotelul nostru se află in Mica Indie, un cartier colorat. Casele sunt vopsite în culori contrastante, magazinele vând unul mâncare, altul piese de schimb, materiale pentru sariuri, plante medicinale. În mijlocul străzii, în spatele unui camion, un bărbat își mănâncă prânzul, cu mâna dreaptă, așezat direct pe asfalt. Seamănă cu India, dar nu e. Nu sunt vaci și nici gunoaie. Ne face să ne reamintim lucrurile frumoase. Și aici oamenii vorbesc mișcându-și capul, iar eu sunt bucuroasă să exersez.

Vizita noastră va fi personalizată. Maria s-a împrietenit cu colegul ei de la NaNoWriMo (National Novel Writing Month - luna națională de scris romane) Kendrik, care trăiește în Singapore. Aflând că o să îi vizităm țara s-a oferit să ne fie ghid. Ne-a ajutat să ne găsim un hotel în limitele bugetului nostru, ne-a trimis emailuri cu sugestii de program, ne-a invitat la cină.

Ne-am întâlnit cu el la Muzeul Național. ” Știam că ai să te îmbraci în roșu!” exclamă Maria. Deși nu s-au întâlnit niciodată, vorbesc de parcă s-ar ști de când lumea. Ne mișcăm în grup prin clădirea cu stiluri amestecate: conac englezesc 1800 cu sticlă și metal din 2000. 

Atât de modern, dar tot e curățat cu mâna.

Expoziția începe cu un uriaș tunel vertical cu ecrane de televizor pe care puteam vedea o zi din viața singaporezilor: copii care merg la școală, oameni care intră la metrou, soldați făcând exerciții, oameni care conduc mașina, fac cumpărături, fac jocuri sportive și tot așa. După asta arăta ca un muzeu normal dar fără explicații scrise și în care puteai să alegi: evenimente politice sau experiențe personale. Fiind ceva inedit, am ales ultima variantă, ascultând în căști mărturii ale diferiților oameni despre un eveniment istoric. Dar era destul de dificil de navigat între ele și doar rareori aveam șansa să citim pe aparat despre ce vorbeau. Pot să înțeleg de ce folosesc ghiduri audio: în țara asta prima limbă oficială este engleza, apoi chineza, apoi maleziana, apoi tamil (limbă din sudul Indiei). Dacă ar trebui să scrie, n-ar mai avea spațiu pentru exponatul în sine. 

Istoria este un domeniu foarte interesant, dar mult mai interesant este felul în care o privim și o interpretăm. Odată m-am uitat prin atlasul Times: O Istorie Completă a Lumii și am rămas uimită că țara noastră, sau măcar părți din ea, nu apărea niciodată de sine stătătoare, întotdeauna făcând parte dintr-un imperiu. Limba română, de origine latină, este înconjurată de limbi slavice. Dar noi ne-am păstrat identitatea și obiceiurile. De ce nu spuneau nimic despre noi? Locuim aici de mai bine de 2000 de ani, de când romanii au cucerit Dacia. Era ca și cum nu existam și dintr-o dată, când Imperiul Otoman a început să se destrame, am reclamat acest teritoriu și l-am declarat România. Dar atlasul trata un subiect mult prea vast, mai mult pentru înțelegerea de ansamblu a evenimentelor. Și iată-mă într-un muzeu care îmi prezintă istoria unei insule și cum s-a format o națiune.

Începe cu un prinț indian care a trebuit să își arunce coroana în valuri pentru a le potoli, apoi cu venirea malaezienilor, portughezilor, a britanicilor, aducând mână de lucru ieftină din China și India pentru plantațiile de arbori de cauciuc sau minele de staniu. Traficul de opiu, atât de convenient pentru cei care îl vindeau și se ocupau de controlul lui, atât de devastator pentru cei care îl foloseau și pentru familiile lor. Să nu simți foame sau sete, doar nevoia pentru următoarea pipă și pentru lumea fantastică pe care o aduce.

Dric chinezesc.

Ama, acele femei care au jurat să rămână nemăritate și să ajute familia care le-a angajat. Purtau costumul ușor recognoscibil de bluză albă, pantaloni negri, își pieptănau părul, îl ungeau și împleteau într-o coadă lungă, dormeau pe o pernă de ceramică (seamănă cu o cărămidă zmălțuită).

Bărbații trebuiau să plătească o taxă ca să vină să lucreze în Singapore, dar femeile nu,  așa că au început să vină din toate părțile, câștigând bani pentru familiile rămase pe continent, angajându-se ca și croitorese, bucătărese sau orice meserie, cu o plată mai mică. Și din pricina lor, moda s-a dezvoltat, aducând cheongsam (ciongsam) și kebaya. 

Cheongsam este rochia ce a evoluat din qipao (cipao), veștmântul feminin chinezesc. În 1920 femeile l-au adoptat ca un semn al modernismului. Inițial se găsea numai în clasele privilegiate, dar 1950 este rochia de lucru a maselor. Ceea ce computerul de azi ar face în câteva secunde, cerea ore de cusut și probe după probe, până când rochia era perfect mulată pe trupul clientei.

Kebaya este o bluză făcută din voal elvețian (un material subțire) care apoi era brodat cu mașina cu un amestec de model floral, geometric și cu figuri, la alegerea clientei. Dacă cheongsam este astăzi mai mult un substrat politic (este purtată de soțiile președinților), kebaya este purtată la ocazii speciale de femeile malaeziene.

Urmând valurile secolului 20, pericolul comunismului după cel de-al doilea război mondial, câștigându-și independența față de imperiul britanic în 1963, unirea și secesiunea de Malaezia, din 1965 este o țară nouă numită Singapore. Oamenii care locuiesc aici sunt de origine malaeziană, chineză, indiană. În casele lor continuă să-și vorbească limba maternă, folosindu-le pe celelalte în funcție de situație. Vechea generație simte că aparține de continent, dar cea nouă este singaporeză și e pregătită să-și scrie istoria.

Bijuterii.

Pe când eram în muzeu am vizitat și expoziția itinerantă Goana după Aur- Comori din Ucraina, în care istoria era prezentată lacunar (nu erau scriși anii), persuasiv (teoriile erau prezentate ca dovezi acceptate) sau cu greșeli (porumbul nu este o legumă proaspătă și a apărut în Europa după 1483). Daaa, istoria poate fi un subiect pasionant, depinde de ce parte ești...

După muzeu, tatăl lui Kendrick ne-a plimbat cu mașina prin cartierul vechi. Fostele magazine decrepite, cu faianță britanică, uși indiene și gresie franțuzească sau chinezească, erau complet renovate în culori pastel și evaluate la milioane. Oamenii de afaceri le folosesc drept casa din oraș sau ca birou de lucru.

Ferestrele sub formă de os reprezintă imaginea sforilor cu bani (banii chinezești pe vremuri aveau o gaură în mijloc și erau purtați pe sfoară)

În fereastră se oglindește un șantier, așa cum își modernizează orașul.

Ajunși la ei acasă, am avut parte de o cină minunată și am încercat dulciurile tradiționale. Am fost complimentați pentru dorința noastră de a încerca lucruri noi. 

Am vorbit despre manierele de la masă: europenii care mânâncă cu cuțit și furculiță, asiaticii care sorb supa și la sfârșitul mesei râgâie cu putere în semn că apreciază mâncarea și cum aceste gesturi pot scurta o relație. Eram curioasă despre școală, având în vedere că manualele de matematică și știință ale copiiilor noștri sunt din această țară. Am aflat că școala durează multe ore, cu teme lungi și foarte puțină vacanță. Mama lui Kendrick a fost întrebată odată, de către un vestic, dacă copiiilor ei le place școala. Ea nu înțelegea întrebarea pentru că școala nu este ceva care să îți placă. La școală ești categorizat și trebuie să muncești din greu, să faci cât poți de bine, să dai teste, să-ți îmbunătățești rezultatele, să încerci să fii primul. Au de dat multe examene și toate rezultatele sunt publice. Poți să vezi cât de importantă este pentru ei școala:

Au fost câteva momente mai caraghioase când am realizat că vacanța de vară nu are nici o semnificație într-o țară în care este tot timpul cald, sau Crăciunul acolo unde sunt religii multiple. Din păcate timpul a trecut mult prea repede și a trebuit să ne luăm rămas bun.

A doua zi dimineață Ioan și-a luat părinții și i-a dus la Grădina Botanică, dar asta este în numărul viitor.

După-amiază ne-am întâlnit din nou cu Kendrick. Trebuie să-l laud pe Mihai, care are veleități ascunse de detectiv și l-a găsit pe băiat, într-o stație de metrou superramificată, fără ajutorul tehnologiei moderne (telefon și email care erau temporar nefuncționale). 

Împreună am mers spre Esplanadă, un loc cu arhitectură modernă și poți face cumpărături până cazi din picioare. Acolo am văzut, așa cum au descris prietenii noștri pe Facebook, o navă spațială cu oameni, copaci și o piscină în vârful a trei clădiri,

 un pod helix care duce spre ele,

 apoi am traversat golful cu barca spre partea cu Merlion (Mărlaiăn).

Leul de mare.

  Ne-am plimbat de colo-colo, spre partea colonială, cu docurile vechi și casele (acum restaurante de succes), 

ne-am pus în papucii unui comerciant chinez,

 ne-am distrat pe pod 

sau în general. 

După ce i-am mulțumit din nou lui Kendrick pentru că a făcut atât de plăcută vizita noastră, ne-am luat la revedere și ne-am dus ”acasă” cu autobuzul.

Transportul în comun este ca o mașinărie bine unsă, cu autobuze care vin la fiecare minut, ce se conectează cu metroul, și toate folosesc același card. Când îl atingi de mașinărie extrage cantități diferite de bani, depinde unde te-ai suit sau dacă ești student, om al muncii sau pensionar, plătind mai puțin dacă te-ai transferat de pe un alt mijloc de transport. Asta este bine, pentru că mașinile sunt foarte scumpe să le cumperi (110 000$ incluzând și permisul pentru a deține o mașină), să le ai (se plătește o taxă anuală de 2000$) și să le vinzi (după 10 ani fie o vinzi și primești înapoi aproximativ 25 000$ sau cumperi un nou permis de 70 000$). La unele magazine poți să folosești cardurile ca să-ți plătești cumpărăturile, sau poți să plătești taxiul. Cardurile astea au fost bune și pentru autobuzul care ieșea din țară: ne-am suit, clic, a condus, am ajuns la vama din Singapore, clic, ne-am dat jos, ne-a pus ștampilă în pașapoarte, ne-am suit din nou, clic și repetat tot procesul pentru vama din Malaezia. Ploaia care turna în ziua în care am plecat mi-a dat răspunsul la întrebarea nerostită de ce nu sunt mai multe biciclete sau motociclete.

Mi-a plăcut să fiu în această țară, numită cu un cuvânt malaezian după un leu legendar.

 La revedere Singapore! Good bye, Singapore!