E Adevărat?

Suntem într-o mașină antică și de demult, mergând încet dintr-o parte în alta a drumului, pe părțile lui bune, aproape oprind ca să trecem peste gropi. Singura lumină, venind de la farurile noastre, cade peste copacii noduroși. Aerul e greu cu un miros dulce. 

Tenga sua în Madagascar! Bun venit!

Zborul a fost unul din cele mai plăcute, cu scaune largi și spațiu la picioare, o mâncare gustoasă (cu băuturi la alegere: bere, vin sau martini) și stewardese care zâmbeau cu sinceritate. Suntem în această parte a lumii din vina lui Ioan și a mea. El nu mai știe de ce și-a dorit să vină aici, poate din cauza filmelor de desene animate cu Madagascar, dar știu că eu voiam să văd această comoară de floră și faună.

Am început în Hellville (Elviil, numit după un general). Drumul principal este asfaltat, dar cele care iradiază din el sunt de pământ galben.

Oameni mergând la înmormântare.

Din camera noastră putem vedea un golf, oameni descărcând bărci înnămolite în nisip, cărând cu spinare scânduri pe sute de metri, câteva curți cu rațe măcănitoare, o stradă de pământ pe care copiii se joacă zgomotoși. Adaugă la asta cutcurigitul la fiecare oră, de la diferiți cocoși, cu diferite intensități, împrăștiați prin oraș și poate că poți să-ți faci o idee.

Hervais (Ervee) este șoferul și ghidul nostru. Cu Renault 4 al lui, făcut prin 1970, ne-a condus prin diferite părți ale insulei Nosy Be (Nozi Be), străduindu-se să-și îmbunătățească engleza, iar noi, franceza. Când el exclama U-bip-bip, noi trebuia să răspundem Uu-aa, și o făceam cu bucurie, de câteva ori pe zi.

Într-un Renault 4

Prima excursie a fost la rezerva Lokobe, pornită acum aprope 15 ani prin eforturile unui singur om, Jean Robert, ghidul nostru. A trebuit să mergem cu mașina aproape o oră, oprindu-ne din când în când să ne uităm la cameleonii agățați de crengi pe marginea drumului. Ăsta de aici e un mascul, știm după culoarea lui verde (femelele sunt roz cu negru). I-am admirat desenele de pe piele, labele, atât de potrivite pentru prins crengile, mersul lui egiptean, mișcându-se în față și în spate pentru a-și păcăli adversarii, coada perfect îmbârligată. Era frustrant să încerc să-i fac o poză, pentru că nu se uita cu amândoi ochii la mine în același timp.

Apoi ne-am urcat în pirogi ca să traversăm un golf și am vâslit încă o oră, sub soarele fierbinte al amiezii.

 După o pauză scurtă, ni s-au arătat diferitele tipuri de mangrove, fruct lung, fruct rotund. Copiii malgași îl transformă pe cel rotund în roată, înhamă un crab la ea și fac concursuri pe plajă!

Jucându-se cu bărci făcute din lemn și pânze din pungi de plastic.

Întreaga familie pescuiește: doi țin cearșaful, iar restul sperie peștii să intre în el.

Ca să ajungem în pădure, a trebuit să traversăm satul. Casele sunt făcute din araci de lemn și frunze de palmier. Tocul ușii e acoperit cu perdea brodată. Jean ne-a cerut să nu vorbim în pădure, am putea să speriem animalele sau el nu le-ar putea auzi. I-am călcat pe urme, oprindu-ne când se oprea, ascultând zgomotele necunoscute ale junglei, amestecate cu cântece din sat și vocile altor turiști (se pare că alți ghizi nu impun regula tăcerii).

Primul nostru lemur dormea în scorbura unui copac. Pufos, cu blană maro, cu mâini ca de om, și-a deschis ochii uriași ce păreau să spună „De ce mă treziți? Sper să nu-mi faceți nici un rău.” Vom mai vedea și alții, tot dormind, sau dintr-o altă specie, diurnă, curioși să se uite la noi.

Drumul prin junglă e ca o lecție de viață. Trebuie să ai răbdare (să mergi ore întregi ca să găsești ceva animale), să ai o condiție fizică bună (ca să poți să mergi în sus și-n jos pe cărare, să te ferești de creanga, să te târăști prin locuri înguste), să fi tăcut (ca să nu sperii porumbelul albastru),

 să te uiți pe unde calci (ori ai să strivești cameleonul micuț),



 să mergi încet (ori n-ai să observi bufnița care doarme în tufiș sau cum alunecă un șarpe boa pe creangă), 

 să respecți mediul și să fii pregătit că toate eforturile tale au fost în van (câteodată nu vezi nici un animal).

Cât am fost noi plecați s-a pregătit un adevărat festin cu pește la grătar, frigărui cu garizi și altele cu carne, crab și salate: de morcovi și papaia, avocado, salată verde cu roșii. Desert: fructe. 



Mâncăm până ne săturăm și în timp ce ne facem digestia, Jean Robert ne explică ce am văzut. Începe prin a cânta imnul malgaș (iar noi a trebuit să ținem linia melodică) traducându-ne cuvintele (dar le-am uitat). Ne-a spus ce înseamnă culorile din steag: albul reprezintă oamenii, verdele bogăția naturii, roșul culoarea regală (acum au președinte). Ne povestește despre 71 specii de lemur, grupate în cinci familii, unde pot fi găsite și tot așa. Le spune numele științific, chiar și pe cel al plantelor. E evident că e pasionat de ceea ce face. Ne răspunde la întrebările despre oameni. Viața lor nu e ușoară. Natura le dă majoritatea lucrurilor de care au nevoie, dar au foarte puțini bani lichizi și dacă recolta nu e bună, suferă de foame. 

Sub mâna și unealta lui Jean este o linie albă în diagonală: este un jet de sevă ce țâșnește dintr-o gaură făcută în palmier. Dacă o bei, e dulce și sățioasă, dacă te speli cu ea o să curețe inclusiv rășina, din frunze se poate face acoperiș, din cozile lor ziduri, uși, garduri.

Acesta este Palmierul Călătorului.

Școala e gratis numai pentru clasele 1-4 iar acum profesorii sunt în grevă de două luni de zile pentru salarii mai mari ( singurele salarii mărite sunt ale militarilor și ale polițiștilor, chiar și doctorii au făcut grevă). Aflând despre călătoria noastră, Jean ne întreabă despre școala copiiilor. „Tu ești școala pe ziua de azi!” îi răspunde Mihai. Și ei nu sunt singurii care au învățat ceva: am aflat că piperul este o viță și are nevoie să se sprijine pe un copac, pentru a da o recoltă bună. Sunt mai multe soiuri de piper în funcție de cum sunt tratate boabele după recoltare: alb, negru, verde. Piperul roșu vine de la o altă plantă.

Liană de piper cu fructe

Suindu-ne înapoi în pirogă, îmi deschid toate canalele și absorb tot ce pot: fâșâitul pirogii peste apă, plescăitul ritmic al vâslelor, soarele dintr-o parte, păsările, cerul, țârâitul insectelor, copiii jucându-se, degetele de la picioare în apa ce se acumulează încet pe fund, lemnul albit, mirosul tuturor...ca să umplu cămara amintirilor pentru mai târziu, când o să am nevoie.

Douăzeci și șase iunie este ziua națională a Madagascarului. Toată lumea este îmbrăcată cu cele mai bune haine. Petrecerea a început de cu seară, cu cântece și dansuri. În ziua asta fanfara cântă în timp ce școlile (elementare, private, musulmane și tot așa), jandarmii și alte instituții participă în paradă. Drumul e căptușit cu oameni așezați pe patru sau cinci rânduri, toți fericiți și mândri, ținându-și copiii cât mai sus ca să vadă bine. 

Steagul malgaș (colțul din dreapta sus) este pe fiecare casă.

E prea multă căldură pentru noi. Ne retragem la hotel și după-amiază, când se redeschid drumurile, ne mutăm pe plaja Andilana.

Am închiriat un apartament care are obloane în loc de ferestre și are un spațiu de vreo 15 cm între pereți și acoperiș. Fiecare pat are mousticaire (plasă de țânțari) care se mișcă cu briza. În timpul nopții putem să auzim valurile, schimbându-și sunetul după flux și reflux, și un animal care se mișcă prin cameră și caută în gunoi. Mâncăm prânzul pe plajă, bucătărie franțuzească sub palmieri și cu tălpile pe nisip. Și o plajă aproape pustie...

Dar după două zile trebuie să ne întoarcem în Hellvile, să vizităm o distilerie de parfumuri. Pe această insulă sunt mulți copaci ylang-ylang (ilang-ilang), aduși din Filipine în 1903. Dacă sunt lăsați în pace pot să crească până la 30 de metri, dar aici, când au trei ani, le taie vârful de creștere. Asta face crengile să se lase în jos. De ce? E mai ușor pentru cules. Florile lor au un parfum deosebit.

  Femeile, înarmate cu lămpi și saci încep să le culeagă de la ora 3 dimineața (soarele afectează negativ parfumul). Când au terminat de cules (cel târziu la 10) aduc sacii la distilerie, unde sunt cântăriți. Aici este umplută o cisternă cu flori, o sigilează, iar printr-o țeavă de alambic intră vapori de apă. Când se condensează, apa duce cu ea și uleiurile esențiale și se acumulează într-un cilindru sigilat mai mic. Uleiul stă la suprafață, apa este recirculată. 500 kg de flori cu 300 l de apă fac 12 l de esență. Câțiva mililitri costă 10$. În hală se găseau mașinile vechi, făcute din cupru în Franța. Acum folosesc unele mai noi din oțel.

Recoltă de ylang-ylang și turiști.

Deasupra pâlniei roșii este un cilindru. În interior e o bandă albă: esența de ylang-ylang.

Recoltă de piper

După această vizită am fost tratați cu sucuri naturale și fructe. Am încercat și nuca de cola, cea care se găsește în formula din Pepsi sau Coca-Cola. Era amară și nu am simțit nici un efect stimulant. Cu banane în buzunare ne-am dus în pădure să hrănim lemurii. Emanuel, ghidul nostru, a început să îi cheme: maki-maki și să grohăie precum purceii. Foarte repede au venit patru lemuri Sifaka interesați de bananele noastre. Se țineau de o creangă și se aplecau să culeagă bucățile, atingându-ne sau lingându-ne mâinile (se simțea ca o limbă de pisică). Cum stăteam pe vârfuri, unul din ei m-a prins de mână și m-a stabilizat, apoi și-a luat banana. Mâna lui se simțea sigură și puternică, totuși moale și caldă, și atât de micuță! Era minunat să fim acolo și să putem interacționa în felul acesta, dar în același timp mă întrebam: e corect oare? N-ar trebui să îi atingem, am putea să îi îmbolnăvim, n-ar trebui să îi hrănim, le schimbăm comportamentul. Dar era așa de bine...

În apropiere erau cuștile altor lemuri și o pisică sălbatică (aceasta e persecutată pentru că atunci când atacă, sare la ochi). Ghidul ne-a spus că lemurii sunt ținuți trei luni, apoi eliberați, iar locul lor luat de alții. Nimeni nu se gândește la schimbarea habitatului, sau la teritorii, sau la animale. Doar la turist și la satisfacția lui (și implicit la banii lui). Cu o singură oprire poate să vadă diferite feluri de lemuri (inclusiv frații lui King Julien din filmul Madagascar, lemurul cu coadă inelată, ce sunt ținuți pe o insulă pentru că le e frică de apă), 

Trag un pui de somn.

cameleoni (ținuți doar pentru 3 săptămâni; cât am fost noi acolo o femelă a săpat o groapă ca să-și depună ouăle, 4-6 pe groapă, la intervale de câteva zile, care vor cloci în 50-60 de zile, puii vor avea toți același sex, primul care iese din groapă e cel mai puternic, ceilalți îl urmează după două trei zile), o broască țestoasă uriașă, Napoleon, care își serba cea dea două suta zi de naștere (are o ciobitură în carapace, pentru că după independență un hotelier a vrut să îl împuște ca să poată să-și pună carapacea în holul hotelului!), pe lângă porci sălbatici, crocodili și șerpi.

Lui Napoleon îi plăcea să fie mângâiat pe spatele gâtului.

Tot acolo era și o miniatură de grădină botanică, cu copaci nativi mici, ca și niște bonzai și plante care arătau ca pietrele. Malgașii le țin pe lângă casă pentru că au apă depozitată în ele (dar dacă fac niște coarne apa devine otrăvitoare). 

Atât de multe lucruri noi în doar câteva zile. Pare un vis... e adevărat?