Lavă și Bombe

Ne-am mutat la alt hotel, mai aproape de vulcan. Pe drum, ne-am oprit să vizităm Pu uhonua o Honaunau.

 I Este un loc sacru și de refugiu. Hawaii a fost colonizat de polinezieni, și fiind izolați pe această insulă vulcanică, religia a devenit un compendiu de reguli, de lucruri pe care ai voie să le faci și altele pe care nu ai voie. Călcarea regulilor aducea răzbunarea zeilor, care puteau trimite un țunami sau o erupție vulcanică. Oamenii încercau să prevină o astfel de situație pedepsindu-i pe cei care au greșit, chiar dacă asta însemna moartea. Exista însă o portiță de scăpare: dacă puteai să fugi înspre mare și să înoți prin valuri uriașe sau curenți de apă ca să ajungi pe acest loc sfânt, însemna că zeii te-au iertat, și oamenii ar trebui să facă același lucru.

Pe vremuri, aici erau temple în care erau depozitate oasele regilor (descendenți direcți ai zeilor). Aceste oase aveau mana, putere, energie să îi protejeze pe cei ce o căutau. Acum nu mai sunt acolo. Regele Kamehameha al II-lea a abolit religia în 1819 și câteva luni mai târziu a acceptat religia creștină.

Cum poți să abolești o religie? Poți controla în ceea ce cred oamenii? Poți să îi oprești din a se închina? O sută și ceva de ani mai târziu hawaienii se întorc spre tradițiile de altă dată, aducând ofrande, învățându-i în mod deschis pe copii vechile căi, precum înainte erau învățate în secret, dansând hula (a fost interzisă pentru un timp). Este un subiect privat, personal, în care guvernul nu se implică, pentru că mai sunt și populații portugheze, japoneze, pe lângă cele americane.

Separat de un zid din pietre de lavă de zece metri se găsește palatul regal. Regele ar fi venit aici în canoe și ar fi locuit în una din casele acoperite cu stuf, bând din izvoarele regale, și mâncând din broaștele țestoase și peștii lui. Moartea îl aștepta pe omul simplu care doar s-ar fi uitat spre majestatea sa.

După un drum lung și întortocheat, cu o limită de viteză de 45 de mile pe oră, am ajuns la vila noastră așezată idilic între camelii și copaci ferigă. Ileana a fost fericită să descopere că aveau internet și a stat nedezlipită toată seara de computer.

A doua zi am vrut să vizităm parcul național dar vremea nu s-a potrivit. A plouat aproape tot timpul, dacă nu curgea, picura. Cum ieșeam din mașină, norii se adunau și începeau să plouă, udând fiecare suprafață neacoperită de plastic. Totuși am vizitat muzeul Jaggers, numit în cinstea celui care a pus bazele vulcanologiei, și am aflat despre vulcanii locali și zeița Pele. Câteaodată e închipuită ca o fecioară îmbrăcată în alb, alteori ca o femeie cu o rochie roșie. Are mare grijjă de lucrurile ei și e foarte geloasă, atât de geloasă, încât dacă iei măcar unul din firele de păr de lavă (formate prin explozia lavei în apă), urgia ei te va urmări. N-ai scăpare până nu întorci lava la locul ei, cu o ofrandă de pace.

Craterul era chiar în fața noastră, râgâind două mii de tone de gas sulfuros în fiecare zi. Păreau ca niște nori normali, schimbându-și forma și înălțându-se rapid.

Lava nu se putea vedea din cauza pereților craterului, dar în timpul nopții, luminează portocaliu norii și asta îi atrage pe oameni.

Am văzut din mașină aburii ieșind din pământ, dar am mers până la depozitele de sulf. 

Pe dreapta în mijloc se poate vedea o ofrandă învelită într-o frunză.

Apoi am condus pe drumul Lanțul de Cratere (Chain of Craters), o succesiune de conuri vulcanice si diferite tipuri de lava. Din nou, mintea mea s-a întors spre Galapagos. Peisajul părea același și totuși nu era. Aici eram de unii singuri, acolo trebuia să avem un ghid; aici puteam să ne oprim doar în locurile unde aveam parcare pentru mașină, acolo puteam să mergem pe unde ne poftea inima. Acolo am mers pe lava veche de 500 de ani, aici abia dacă are 18 ani și primejdia te pândește la tot pasul, tuburile de lavă putând imploda sau exploda oricând.

La capătul drumului: marea. E o creastă înaltă de vreo 50 de metri. Valurile albastre sticloase se lovesc cu furie de lavă, doar pentru a fi transformate în spumă și picături. Unul câte unul, iau bucățele infime de lavă, doar pentru a le învârti și arunca în perete. În timp stânca se erodează și atunci, se sfărâmă în mare, schimbându-și fața.

Ne e frig și suntem prea uzi ca să mai facem vreuna din excursiile laterale, așa că ne întoarcem la vilă, unde ne pregătim din nou să ne schimbăm domiciliul.

Ultima zi pe Big Island și facem o plimbare cu elicopterul ca să vedem lava curgătoare. Așteptăm un timp să vedem dacă sunt condiții potrivite de zbor. Toți șase (mai este o doamnă cu noi) primim niște pungi galbene, în care se găsește vesta de salvare, pe care să le purtăm tot timpul. Ni se dau instrucțiuni de ceea ce trebuie să facem în caz de accident și realizez că la astea trebuie să fiu atentă, nu pot să le ignor ca pe cele de la avion. 

E timpul să ne suim în elicopter. Lamelele se învârt la 4 metri înălțime, totuși îmi vine să mă aplec. Suntem conduși doi câte doi, patru în spate, doi în față și pilotul pe stânga. Avem căști cu amortizor de zgomot și microfoane ca să vorbim între noi și cu pilotul. 

 Suntem încă pe pământ, așteptând semnalul de plecare. Și dintr-o dată... coada se ridică în sus, făcându-ne să alunecăm în față și cu o mică zguduitură, suntem în aer. Vibrația ne zguduie rotund, dar e suportabil. Cum zburăm la o sută de metri putem vedea totul: casele, drumurile, plantațiile, fabrica de nuci macadamia. Pilotul ne spune tot felul de lucruri care trec peste urechile noastre, dar devenim atenți când ne spune de cei care obișnuiau să locuiască aici, de gândul lui de a-și cumpăra o casă în zonă, înainte de a fi acoperită de lavă acum trei ani.

Problema cu un vecin vulcanic activ este că erupe iar lava nu merge pe unde vrei tu. Câteaodată vine spre tine cu o viteză între 45 și 80 km/h... Pământul e tot acolo, chiar dacă e acoperit cu lava neagră. Autoritățile nu îi pot opri pe oameni să se întoarcă și să își reconstruiască locuințele.

Ne uităm pe ferestre pentru a vedea o stradă parțial obstruată cu lavă, un mic dâmb cu brazi înconjurat de lavă argintie. Asta mai e încă fierbinte, încă se mai  mișcă sub crusta subțire. 

 Ne întoarcem de jur împrejur pentru a găsi acel ochi de lavă roșie. Este excitant și intristător în același timp: suntem martori la nașterea unui nou pământ care se așterne peste vise omenești. Sunt de acord cu indienii americani: putem să folosim pământul, dar nu-l putem avea.

Odată turul terminat, schimbăm păreri: a fost interesant, dar nu-l vom mai repeta.

La revedere Big Island! Salutare Oahu!

Apartamentul nostru este aproape de faimoasa plajă Waikiki. 

  Mergem cu autobuzul 19 pentru aproape o oră și după ce ne instalăm, lăsăm copiii la televizor și noi ne ducem să cumpărăm mâncare, înarmați cu doi rucsaci. Mâncarea nu este importantă pentru nici unul din noi, atâta timp cât mâncăm cât ne trebuie și are un gust bun, nu contează dacă vine de la restaurant sau de la magazin. Fiind pe pământ american ne-am permis să ne răsfățăm și să ne cumpărăm mâncăruri favorite (parizer printre altele). Totuși este o insulă și totul este scump, având în vedere că trebuie transportat cu vaporul sau avionul. De exemplu 4l de lapte costă 7$ în aceeași rețea de magazine, care pe continent le vinde cu 2.89$.

Nu prea avem ce să vizităm aici și ne petrecem zilele în apartament. Copiii își dau testele anuale. Ne ducem până la plajă și la magazinul Apple ca să ne facem update la computere, înfruntând masele de japonezi în vacanță. Vizităm acvariul și învățăm despre corali,

 despre inteligența caracatițelor, care au nevoie de stimulare (de asta le oferă diferite obiecte ca să le explore și sunt hrănite cu creveți ascunși într-un container, căruia trebuie să îi deschidă capacul)





și alte animale care locuiesc în mare.

Și ne ducem la Pearl Harbor.

 Este foarte multă informație despre acest loc. Ce s-a întâmplat acolo? Au murit oameni.  Atacanții japonezi au murit. Soldații americani care nu erau încă în război au murit. Civilii care lucrau pe baza aeriană sau cei care au ajutat în salvare au murit. Ce poți vedea este centrul de vizitare cu o hartă a lumii din 1941 pictată pe trotuar, diferite expoziții despre fiecare pas al atacului, un cinematograf unde poți viziona un documentar, o rotondă onorând numele celor care și-au dat viața. 

Apoi feribotul te duce la monumentul construit peste nava Arizona, care zace acolo unde s-a scufundat. Mai iese încă ulei din ea și în câteva locuri poți să îi vezi tabla ruginită. Scrise cu negru pe marmura albă sunt numele celor care au murit cu ea. Pe o placă separată sunt cei care au supraviețuit atunci, dar au murit mai târziu. În fiecare an pe data de 7 decembrie oamenii vin să le onoreze numele. Dar mai sunt nume de onorat în Nagasaki și Hiroșima, unde au căzut bombe nucleare peste oameni inocenți. Și în Auschwitz, și în Dachau unde au fost omorâți oameni pentru că au fost etichetați drept evrei sau țigani. Și peste tot în Europa, Africa, Asia, Australia și în restul lumii cu apele ei, oameni prinși în luptă pentru țările lor și pactele care le legau de o parte sau de alta a celui de-al doilea război mondial.

N-avem putere asupra trecutului.

N-avem putere asupra altor oameni, asupra a ceea ce cred, gândesc, mănâncă, cum se îmbracă sau cum se poartă.

Nimeni nu e mai bun decât celălalt.

Dacă vrem să supraviețuim, avem nevoie de noi TOȚI și de pământ ca să trăim pe el.

Pe plaja Waikiki este o statuie a lui Duke Kahanamoku, cel care a adus surfingul în atenția lumii. Pe piedestalul ei este mesajul lui de Aloha, de afecțiune, pace, compasiune și milă.

Primul pas e cel mai greu...