Maria: Sydney în toată splendoarea

Maria: Sydney în toată splendoarea din 17 aprilie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Întotdeauna mi-a plăcut numele Sydney. Nu știu de ce. Mi se pare că sună minunat.

Ajungem la aeroport, găsim un taxi și ne îndreptăm spre Bondi Beach (se pronunță Bondai). Ne costă cam 100$, ceea ce e standard. Venim din țări în care traiul e ieftin, așa că cei 100 $ ne deranjează. Dar în același timp este o ușurare să nu trebuiască să luăm autobuz sau altceva. Bagajele noastre au devenit mai grele pe măsură ce le cărăm.

Casa în care vom locui are cel puțin patru apartamente. Este un verzui deschis, singura de această culoare de pe stradă, dar noi cinci (și șoferul de taxi) căutăm numărul. Am senzația că e 126 sau 128 sau ceva de genul ăsta. Poate chiar 132. Ca să înțelegi, am scris adresa pe biletele de intrare în țară și nu pot să-mi mai amintesc nimic în afară de Bondi de Nord… ceva cu parada. Ai crede că dacă scrii ceva de patru ori contează, dar se pare că nu. După ce localizăm casa, îi facem semne de „la revedere“ șoferului de taxi (cred că era indian… ne-a plăcut de la început pentru un motiv sau altul, dar probabil  pentru că ni se părea indian) cu zâmbetul pe buze.

Noi suntem la #2. E un apartament îngust și lung, cu două dormitoare, o sufragerie și o bucătărie. Holul în care intri formează în întregime partea stângă a apartamentului. Pe partea dreaptă este bucătăria, apoi sufrageria, apoi camera noastră și baia. La capătul holului este dormitorul părinților.

E un apartament mic, confortabil, cu canapele atât de moi încât nu poți să stai cum trebuie pe ele fără să te îngrijorezi că te va durea spatele. Și paturile sunt la fel de moi, dar încap doar patru, al cincilea trebuie să doarmă pe canapea. Nu dorim nimănui această soartă așa că Mama trage salteaua de pe un pat și mă roagă să mă așez pe cutia cu arcuri să văd dacă aș putea dormi. Pot. Sunt convinsă, ceva mai târziu, că am cel mai bun pat din întreaga casă, și probabil că așa este. Până și Mama și Tata și-au scos salteaua de pe pat, dar tot nu pot să concureze cu patul meu. E absolut nemaipomenit și nu sunt sarcastică atunci când spun asta.

Întregul apartament este de culoare crem, cu excepția camerei părinților, care cred că avea pereții negrii sau un gri foarte închis. Cea mai luminoasă cameră este cea a părinților, e soare aproape toată ziua— altfel pe la 12 camera noastră începe deja să fie în penumbră și la 3 trebuie să aprind lumina ca să pot să-mi citesc cum trebuie cărțile.

Cărți! Proprietarul acestui apartament are atât de multe cărți, este uluitor. Are întreaga colecție scolastică a lucrărilor lui Shakespeare. Are și ceva cărți noi, câțiva clasici australieni (i-aș fi citit, dar erau în serie și nu aveam timp) și mai este și un loc de schimbat cărți, în drumul spre plajă, care e la trei minute distanță.

Primul lucru pe care-l fac atunci când ajungem, este să alcătuiesc o listă. Știu că aici vom face o pauză mai lungă și vreau să profit să citesc High Fidelity de Nick Hornby, Călătoriile lui Guliver“ de Jonathan Swift, „The Lovely Bones“ de Alice Sebold și „Vrăjitoarea din Portobello“ de Paulo Coelho.

Bineînțeles că ar fi timpul să termin „Oliver Twist“ de Dickens, l-am început la sfârșitul lui februarie și deja e aprilie.

Am citit foarte mult în Sydney din moment ce majoritatea timpului ne-am odihnit. M-am uita pe ghid și multe din muzee nu ne interesează (muzeul poliției), nici grădina zoologică (e caraghios că pe măsură ce crești încep să-ți placă din ce în ce mai puțin), bisericile (St. Mary și St. James, una cu statui și alta cu mozaicuri. Am văzut-o pe cea a Sf. James, care era absolut uluitor de frumoasă, dar nu pe Sf. Maria), etc.

Știam deja ce ne interesează — Opera din Sydney, Portul, grădinile botanice, acvariul. Și pe astea am mers să le vedem.

Ca să ajungem în centru Sydney-ului, unde erau toate lucrurile astea, a durat ceva. Aveam întotdeauna la mine iPod-ul (citeam cărți și pe iPod… „Faust“ de Goethe, „Cum să citești literatură ca un profesor“, etc) sau o carte. În general trebuia să stăm foarte mult timp pe autobuz. Treceam pe lângă magazine de haine, pe lângă Apple (am intrat în amândouă), străzi, parcuri, și am ajuns într-un final glorios la portul din Sydney.

E uriaș. Era un pod la o foarte mare distanță cu Opera Sydney și oameni care tot făceau și făceau și făceau fotografii. Trebuie să găsim o posibilitate să facem un tur, să găsim un balet la care să mergem și apoi să mergem acasă. Facem turul operei, un tânăr care pare foarte fericit să fie aici, în ciuda faptului că nu-i plac scările. (scările erau cele mai faine scări pe care le-am văzut în viața mea — înălțimea minimă, foarte late și lungi… puteai să le urci câte două de-odată fără nici o problemă … poate că să mergi pe ele în fiecare zi le mai scade din măreție, dar îmi amintesc alte scări groaznice și astea sigur nu erau).

Opera din Sydney este frumoasă de aproape, sau cel puțin așa cred eu. Poți să vezi pereții acoperiți cu faianță (care o fac să „sclipească“) și poți să vezi și grinzile și cum au făcut-o să fie unitară. E frumoasă și pe dinăuntru, cu bârne de lemn și bârne de ciment și cu granit pe podea ce se asortează cu ceea ce este afară și ferestre peste tot  care lasă lumina să intre (îmi plac la nebunie ferestrele și lumina).

N-o să vă spun nici una din poveștile caraghioase de la tur — asta ar trebui să vă stimuleze să mergeți în Sydney, dar am să vă spun motivele unor povești caraghioase și poate o să vă prindeți:

— foarte puțin spațiu în spatele scenei. Este foarte puțin spațiu în spatele scenei. Este un lift în care se pune echipament și acela merge în sus și-n jos, dar este foarte puțin spațiu în aripi, unde în general se schimbă actorii, își fac retușurile la machiaj, cele de ultim moment. Este de asemenea locul unde stau dansatorii ce au ieșit în fugă de pe scenă (dacă ai văzut vreodată această mișcare, îți dai seama cât este de neplăcut să auzi un zgomot înfundat câteva momente mai târziu)

— holuri foarte întortocheate. Ca să ajungi dintr-un loc într-altul fără să treci prin holurile principale și să-ți vadă toată lumea costumul (înțelegi dacă ai fost vreodată într-un recital) trebuie să mergi pe drumuri din spatele scenei. La opera din Sydney sunt atât de complicate și atât de multe încât actorii și dansatorii în general au un ghid care să-i conducă, ca să nu se piardă.

— ore foarte strict respectate. Dacă spectacolul începe la ora 6:30 și nu ești acolo la 6:30, nu mai poți să intri până la pauză. Astfel, spre folosul președinților, ambasadorilor, majestăților și turiștilor, în afara sălii se află ecrane uriașe de televizor ca să poată vedea ce se întâmplă pe scenă (Exact: președinți, ambasadori și majestăți au fost lăsați pe afară. Ni s-a spus foarte clar să nu întârziem. Nu am întârziat.)

Apropos, președinții, ambasadorii și majestățile lăsate pe dinafară nu au nici o legătură cu poveștile distractive. Povestea distractivă este despre un actor care era în scena care avea loc chiar atunci.

Am făcut poze peste tot, cu scaunul, fără scaun, cu oameni, fără oameni… deși faianța de pe clădirea operei este crem — alb ar fi prea orbitor, cumva ca și zăpada într-o zi în care ninge— pare albă. Și le lipsește o faianță, pe care n-au apucat să o înlocuiască.

Tânărul ghid a spus ceva despre curățat clădirea operei, dar nu pot să-mi aduc aminte nimic altceva despre tur, decât că erau copii și în timp ce adulții abia dacă au întrebat ceva, copiii au pus o mulțime de întrebări care „erau întrebări foarte bune! Mă țineau mereu în corzi!“

Întrebări de genul „Ce s-a întâmplat cu ușierul care a încuiat actorul afară?“ sau „Cât de mult timp a trecut până când l-au angajat pe arhitectul Operei ca și conducător de proiect?“ etc.

Când s-a terminat turul ne-am dus să vedem cât ar costa să vedem un balet…și ar fi cu mult deasupra prețurilor noastre, la 65$ un bilet, din moment ce toate biletele „proaste“ s-au terminat de mult și mai au doar locuri „bune“ (Poate „ieftine“ și „scumpe“ ar fi cuvinte mai potrivite, din moment ce locurile „proaste“ sunt în general ieftine iar cele „bune“ sunt scumpe) . Ne-am uitat pe programul spectacolelor și am realizat că luni, marți și miercuri este Macbeth.

Biletele erau mult mai ieftine, așa că am luat bilete la Macbeth marți seară la 6:30.

Bineînțeles că asta însemnă, având în vedere că am la dispoziție ediția scolastică a tuturor operelor lui Shakespeare, că acum trebuie să încep să citesc Macbeth. mama a încercat dar n-a putut să treacă de actul trei — și nici nu a înțeles nimic din ceea ce citise mai înainte. Shakespeare devine din ce în ce mai greu de priceput pe măsură ce a îmbătrânit. Limbajul s-a schimbat atât de mult… eu mi-am luat notițe pe marginea fiecărei scene ca să pot să-mi dau seama ce se întâmpla. Am terminat de citit piesa la câteva secunde după ce toată lumea ieșise pe ușă, așa că ultima scenă mi-a dispărut total din minte.

Dar am ajuns la magazinul Apple, ne-am uitat, am descărcat cântece, etc. (Trebuie să înțelegi că deși aveam de mers o oră cu autobuzul nu era să mă car cu Macbeth, un carnet și creion. Le-am lăsat acasă, că acolo le era locul). Abia apoi ne-am dus la Operă, am ajuns la timp, am văzut piesa, ne-am bucurat de ea (vrăjitoarea a fost fantastică, deși un pic ți se făcea pielea de găină, pentru că se tot mâțâia). Costumele erau moderne, pentru că și-au dorit să „modernizeze“ piesa. Așa că Macbeth purta blugi iar Lady Macbeth avea o rochie de seară cu o crăpătură până la jumătatea coapsei. Se presupune că o costumație modernă va determina o mai ușoară înțelegere a limbajului?

Personajul meu favorit a fost Lady Macbeth — a fost absolut fantastică.

—

La un moment dat, fie înainte fie după piesă, ne-am dus cu toții la acvariu. Principala atracție pentru noi era să vedem un ornitorinc, dar bineînțeles că adorabila creatură dispăruse pe undeva prin tancul de apă, și deși ne-am uitat de două ori, la momente diferite, îndelung, ornitorincul nu a fost de găsit.

Am văzut în schimb rechini și pești și dragoni de mare și asta aproape că a fost ca și cum am fi văzut un ornitorinc. Este o parte de acvariu în care ți se pare că mergi chiar prin mare — pereții sunt pictați și pe măsură ce mergi devine din ce în ce mai întuneric și sunt pirați morți prin jurul tău. Mergi pe sub apă și vezi rechini înotând în cercuri nesfârșite pe deasupra și prin jurul tău, apoi ieși, pe o altă scară. Aici desenele sunt mai liniștitoare și pe măsură ce urci sirenele te ajută să ieși la suprafață. Mi-au plăcut rechinii, nu știu de ce, dar mi-au plăcut.

—

Am mers de asemenea și prin Grădina Botanică. A fost doar o plimbare plecând de la Opera până unde aveam noi nevoie să mergem, dar a fost minunat să vedem iarbă și bănci și copaci și iarbă… era ca o insulă verde în mijlocul unui oraș.