Maria: Campând în Outback

Maria: Campând în Outback din 30 aprilie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

De sus din cer pământul din jurul orașului Alice Springs pare roșu. Mai mult o nuanță ruginie. Apoi se topește într-un mov de câțiva centimetri înainte de a se transforma într-un albastru cețos— norii. E foarte frumos de aici de sus.

Pe măsură ce ne apropiem de pământ începem să discernem verdele. Pare să fie mult mai mult verde decât mă așteptam acolo sus în aer. Am aterizat în Alice Springs și Tata o ia înainte până unde a închiriat un jeep ce ne va servi pe post de mijloc de transport pentru următoarele șase zile. Are în portbagaj un cort ce ne va servi pe post de dormitor. 

Când erau tineri Mama și Tata au petrecut două săptămâni în cort la marginea mării. De atunci familia noastră tot a încercat să mai meargă cu cortul, dar fie unul din noi se îmbolnăvea, fie ploua prea tare, în orice caz nu am reușit. Îmi aduc aminte că am m-am culcat într-un cort mov și m-am trezit într-o cameră albă de hotel… fără animalele mele de jucărie. Mama mi-a explicat că plouase foarte tare în timpul nopții și a trebuit să plecăm din cort. „ Și nu mi-ai luat pisicile!“ am exclamat, foarte dezamăgită de ea. „Nu.“

Am găsit pisicile plutind pe salteaua gonflabilă în vreo 2-3 cm de apă… totuși, tot nu pot să înțeleg cum a putut să-mi lase pisicile acolo. Acum acest eveniment îmi aduce aminte de ce nu ne-am dus cu cortul.

Dar n-a fost nimic asemănător în prima noastră noapte cu cortul în Australia. Am asamblat cortul — mult mai simplu decât arată în filme, am proptit bețele unde trebuia, am pus învelitoarea și ne-am uitat uimiți la un cort de dimensiunile unei rulote. Noi cinci încăpem cu tot cu bagaje — normal, e un cort de șase persoane. A, și toate astea s-au făcut la lumina lanternelor pe care le purtam pe frunte și a farurilor mașinii.

Bucătăria în aer liber este rustică — mesele și băncile sunt făcute din trunchiuri de copaci, cam de 10 cm pe 30 cm și lungi de 2,5 m, așezate în toate felurile.

Șoareci și ceea ce credem noi că sunt șobolani-canguri mișună peste tot. Prima oară te șochează, dar mai apoi găsești că sunt chiar interesanți. Bineînțeles, dacă unul se apropie prea tare de bine, o să țip.

Băile sunt la câțiva metri într-o clădire separată (de fapt bucătăria este mai mult un foișor). Între ele se află o pajiște pe care ronțăie iarbă niște iepuri sălbatici. În interiorul băii este un semn care face reclamă la micul dejun — 31$ de persoană pentru bufet nelimitat, 24$ de persoană pentru cel continental. Bineînțeles că brioșele și croissant-ii cărora le fac reclamă costă destul de mult. Nu cred că e cineva care plătește pentru așa ceva.

Mâncăm repede — supă cu tăieței în timp ce stăm pe spătarele băncilor cu picioarele pe ele. Șoarecii sunt peste tot și nu vrem să ne încercăm norocul. După aceea spălăm vasele, ne ducem la baie și rând pe rând ne băgăm în pat.

Căptușim sacii de dormit care au venit cu jeep-ul cu propriul nostru sac — Ileana folosește doar unul, totuși, iar Mama, până dimineață are trei saci de dormit pe ea.

La micul dejun, pe care îl mâncăm în serii pe masa de picnic, Mama, Tata și Ioan au găsit niște omizi. Știi filmul „Cartea Junglei“ de Disney, unde elefanții mărșăluiesc trompă la coadă? Exact așa traversează drumul optzeci de omizi (Tata le-a numărat). Când ne-am întors de la ele, cutia cu fulgi de porumb, pe care o lăsasem pe masă, se vărsase. Aproape jumătate s-au vărsat, dar am avut noroc să salvăm suficient cât să mâncăm un mic dejun bun.

După ce ne-am încărcat câteva din electronicele noastre am plecat la Centrul Cultural Uluru, care are rol educațional. Cred că are rolul principal de a-i învăța pe oameni suficiente lucruri despre cultura aborigenă încât să nu fie dezamăgiți atunci când vor afla că teoretic nu au voie să se cațere pe piatra lui Ayer.

Partea care mi-a plăcut cel mai mult din centrul cultural a fost „Cartea părerii de rău“. Este de fapt o colecție de scrisori sau emailuri ale unor oameni care au luat pietre sau s-au cățărat pe Uluru și acum le pare rău.

Ele variază de la o notiță scurtă precum: „SALUTARE! ACEASTĂ PIATRĂ ȘI-A EXPRIMAT  ÎN MOD EXPRES DORINȚA DE A FI RETURNATĂ LA ULURU. BINECUVÂNTĂRI, [John SmithÎ până la o scrisoare de două pagini, cu siguranță de la un profesor universitar : „Datorită incapacității fizice, partenera mea nu a avut posibilitatea să urce“, până la o scrisoare de la cineva din Japonia care se adresa „Dear Stuff“ („stuff“ înseamnă umplutură sau obiecte în general; ar fi trebuit să se adreseze cu „Staff“ adică personal administrativ)

—

A doua zi o luăm direct spre Kata Tjuta cu două sandwichuri de persoană puse în diferiți rucsaci cu toate cele cinci (șase! avem cu noi și 7-Up) sticle de apă pline ochi.

Urcușul începe cu o cărare desfundată. N-am înțeles niciodată motivul pentru care cineva face o cărare, sau un drum și apoi înfige în ea pietre, ca să fie bolovănoasă. Drumuri pavate cu pietre, da, e normal. Dar pietre rotunde de râu? Chiar așa de des cad pietre? În orice caz îi dau locului un aspect interesant…dar oare merge per pedes vreunul din inventatorii acestor drumuri/cărări? Sau conduc?

Când am ajuns la capătul cărării, ne-am îndreptat spre fațada masivului. Aici sunt toate simenle și apoi o luăm pe trepte în jos ca să ajungem la o cărare ce ne duce la alte trepte și chiar și la un urcuș pe una din pietre, apoi mergem plat pentru o vreme, până ajungem să traversăm „Valea Vânturilor“ și iar trepte, etc.

Și uneori nici măcar nu sunt trepte în adevăratul sens al cuvântului, ci doar niște bolovani uriași aranjați în așa fel încât să pară treptele unei scări. Astea sunt favoritele mele din toate drumurile de mers. Trebuie să te gândești la ele. Nu e așa simplu, doar să pui un picior în fața celuilalt (Uluru, niște străzi). Nu! Tot corpul tău trebuie să lucreze pentru a le trece!

Și priveliștea e minunată. Totul e verde— cel mai ploios sezon ploios din ultimii 30 de ani, așa că toată această frumusețe înverzită e neobișnuită. Pietrele sunt roșii, cerul e albastru cu doar un firișor de nor. Pare ca un Tibet verde. Aici pietrele sunt roșii, iar în Tibet erau un fel de roșu maroniu deschis, iar cerul pare mai puțin adânc, dar se simte cam la fel. În același timp îmi aduce aminte de Galapagos. Drumul, păsările, plantele…

Locurile pot fi complet separate de altele, dar din când în când ceva îți reamintește de altceva și te simți bine. Te sperie mai puțin, sau e mai puțin impozabil decât ar fi fost altfel. Îți dă un sentiment de „A! Am mai făcut asta înainte.“ Și îți aduci aminte. Trecem prin atâtea experiențe încât am uitat complet despre unele lucruri, în schimb altele îmi răsar în minte în mai mult sau mai puțin detaliu… e fascinant uneori.

În ziua următoare ne ducem la Uluru. Primul lucru pe care îl facem este „Plimbarea Mala“, condusă de ghida Marta. Aici ne întâlnim cu o domnișoară din Madagascar și începem să conversăm. În mod frecvent descoperim că nu ne prezentăm până când nu suntem pregătiți să împărțim și site-ul de web… și uneori nici măcar atunci.

Apoi pornim pe cărarea de 10,6 km de la baza masivului, ce ne va duce peste tot. Uluru era folosit pentru ceremonii foarte importante, dar acum le fac la câțiva kilometri depărtare. În Kata Tjuta în schimb, unde nu poți să te cațări pe unde vrei peste tot, acolo mai fac încă ceremonii. Diferența palpabilă este că vezi un semn care îți cere să nu faci fotografii de la un anumit punct.

Aceste locuri speciale sunt unele pentru femei și altele pentru bărbați. Este periculos pentru femei și pentru bărbații neinițiați a privi un loc pentru bărbați, la fel de periculos cum este pentru bărbați un loc pentru femei — toată masculinitatea i se va scurge. Și e valabil și dacă te uiți la poze, așa că dacă tu, femeie, ai făcut o poză la un loc pentru femei și i-o arăți să zicem bunicului tău, toată masculinitatea bunicului va dispărea și ce se face el atunci?

Bineînțeles că dacă ești femeie poți să te uiți cât vrei și să te bucuri de acel loc special. Dar dacă ești bărbat, uită-te în partea cealaltă. Și invers la cele pentru bărbați.

E fantastic! Te simți un pic mai puternic atunci când te uiți la aceste locuri… dar în același timp… cum poate o piatră să-ți dea putere? De ce nu pot să fac poze? Nu e  asta o țară liberă? Cui îi pasă? E o piatră! Nu e făcută de om, nu e… nimic!

Așa privește un european (și chiar dacă ești american sau canadian sau ce ești, strămoșii tăi au venit cel mai probabil din Europa, așa că folosesc acest termen pentru ușurință). Un loc nu poate fi cu adevărat sacru dacă nu e o clădire cu icoane sau statui, sau altare sau templu sau orice. Asta este ceea ce i-a făcut pe europeni să creadă că aborigenii sunt păgâni fără nici o religie sau credință. Și deși acum știm că acest fel de a gândi este greșit, tot nu mă pot opri să gândesc… „Dar e o piatră. Una mare, uriașă. Cum poate să însemne ceva?“ Și în același timp pot să cred că ceva pictat cu uleiuri pe o pânză poate să exude mir și să dea peste cap aparate de fotografiat. Și amândouă sunt adevărate, bineînțeles— piatra are semnificație și picturile pot să dea peste cap aparate foto.

E greu uneori să accepți credințele unei alte țări. Ca și călători am învățat să nu facem anumite gesturi cu mâna în India, pe cât posibil. Am purtat fuste lungi în țările în care femeile poartă fuste lungi. După o vreme în India ne-am oprit să ne mai uităm în ochii bărbaților — este clar o invitație sexuală. Dar e greu de înțeles de ce e Uluru sacru. Chiar dacă nu mă voi cățăra niciodată pe el — unele lucruri nu se fac și Anangu cer tuturor în mod clar să facă alegerea de a nu se cățăra — tot nu pot să înțeleg cum poate o piatră să fie sacră.

Totuși, am urmat regulile, am văzut Uluru și Kata Tjuta, am făcut poze acolo unde am putut și am mers. O mulțime.

E uimitor cât de mulți pași poți să faci într-o zi în care te bate soarele în cap și muștele încearcă să-ți intre în gură (umezeală? bombe mirositoare kamikaze? cine poate să le înțeleagă raționamentul?) La sfârșit te dor genunchii și nu vrei să te mai dai jos din pat niciodată… dar te dai oricum a doua zi ca să faci practic același lucru, fără să ai vreo dorință deosebităă de a merge prin soare (de fapt, ai fi foarte fericit să stai la soare) și totuși să te simți bine!

Adică, vreau să spun că nu era o oarecare plimbare, ci una memorabilă, dar pentru subiectele ieșite din comun pe care le-am discutat în timp ce ne plimbam (ăăăă… cred că ceva de genul „TATA! UITĂ-TE LA FURNICI! Fă poză la asta! Fă poză la astalaltă!“) și la toate activitățile din timpul plimbării.

De exemplu, la Uluru: ne-am închis ochii, am întins brațele înainte și am aflat cât de mult putem să mergem cu ochii închiși până când intrăm pe jumătate în panică și ne deschidem ochii. Ileana a câștigat de fiecare dată, în ciuda faptului că a ieșit de pe drum de mai multe ori — o cotea ușor după ce se lovea de un tufiș și tot mergea până când îi spuneam că deja e de două ori mai departe decât oricare dintre noi. Uneori mă întreb de unde are aceste capacități.