Mijlocul Australiei, pe stânga

Mai sunt și alte pietre în afară de Uluru. Un loc se numește Canionul Regelui, în parcul național Watarrka și am mers în jurul lui.

Mergi cu picioarele pe pământ și te gândești: asta e o plajă, ăsta e un deal, ăsta este un munte. Dar te gândești vreodată ce a fost înainte? În canionul Regelui poți să vezi că înainte era o mare, apoi un deșert nisipos, apoi un munte care s-a erodat încet-încet până a ajuns dealurile de astăzi. Crezi că inventez? Am dovada, scrisă în piatră! Astea sunt dunele

iar aici a fost malul unui râu

și aici sunt rămășițele munților

Dacă ai pierdut marcajul, ești pierdut!

Sunt roșii din cauza oxidului de fier, dar dacă spargi pietrele ai să vezi că sunt albe și sfărâmicioase. Apa, când plouă, se scurge prin ele, filtrându-se de impurități, dizolvă oxidul de fier și le colorează în roșu, prin evaporare.

Natura a cucerit și acest loc, cu eucalipți și cicade (un tufiș țepos) vechi de sute de ani, dar e o viață grea, arsă de soare și friptă de căldura pietrelor.

Cum ne strecurăm printre pietre și tufișuri, ne bucurăm de  continua schimbare și de dimensiunea locului.

 

Trecem peste un pod deasupra bălții și urmăm cărarea care ne duce până în fundul canionului. Am găsit Grădina Raiului!

Umbra micuță de deasupra lui & este Mihai.

E mai răcoare aici și vegetația este complet schimbată de la iarbă subțire și tufișuri țepoase, la frunze late și palmieri. E un ecosistem în sine, depinzând de apa acumulată aici în Wet (ud), sezonul ploios. Deși apa e foarte rece tot anul oamenii obișnuiau să înoate (acum nu mai e recomandat din cauza poluării cu fecale).

Vezi domurile astea? Oamenii de știință spun că sunt crăpături paralele (ca și cum lucrurile astea se întâmplă) între nord și sud, est și vest, care s-au adâncit în timp. Ar trebui să-i asculte pe oamenii Luritja, care pot să le spună că domurile astea sunt oameni kuningka. Au venit aici în timpul Visării și după ce au făcut o ceremonie împreună cu omul care locuia aici cu familia lui, au plecat mai departe spre nord. Urmașii lor sunt luritja, niște marsupiale, așa numitele pisici locale.

Le urmăm și noi exemplul pe drumul Mereenie către munții MacDonell de vest. Suntem depășiți de două mașini și ne mai întâlnim cu alte două. În restul celor patru ore suntem singuri. Asta e șansa noastră! Șoferii se schimbă și prima care își încearcă talentele de a conduce pe stânga este Maria. Schimbă și vitezele fără să i se oprească motorul. E așa de fericită, și-a văzut visul cu ochii, să conducă în outback! Ileana e următoare, superîncântată să țină în mâini volanul și pământul să-i ruleze sub picioare. Ioan, stând în picioare, ghidează încet mașina, în timp ce tatăl lui apasă pedalele.

E ciudat să te întâlnești cu cămile în Australia. Au fost aduse aici pentru transport, iar acum aleargă sălbatice.

Și mai mergem până la niște dealuri înconjurate de un deșert neted.

Știi, aici a căzut o stea. În timpul Visării femeile dansau pe Calea Lactee. Una din ele și-a pus copilul pe margine să se odihnească într-o albiuță (turna), dar s-a răsturnat și copila a căzut pe pământ și a fost acoperită de turna. Mama ei, ca Luceafărul de Seară, și tatăl ei, ca Luceafărul de Dimineață, încă o mai caută...

Asta e poveste aborigenilor. 

Mai e o poveste, una din 1960, când oamenii de știință, după cercetări îndelungate, au ajuns la concluzia că dealurile astea sunt de fapt urmele impactului cu o cometă (sau un asteroid cu densitate mică) de acum 144 (!) milioane de ani. ”Comiata” avea o viteză de câțiva kilometri pe secundă, ceea ce a determinat la impact un crater exterior cu diametrul de 25 km (creat prin unde secundare) care s-a erodat în timp, și unul interior, de 5 km, făcut din pietre care se găsesc ascunse sub pământ la 3 km. Conform oamenilor de știință Homo Sapiens Sapiens a apărut pe scenă aproximativ cu un milion de ani în urmă. Întrebare: de unde au aborigenii această poveste? Eu nu știu răspunsul, dar dacă te interesează, cred că poți să găsești unul acceptabil.

Suntem în mijlocul craterului pe un deal pietros.

Drumul se unduiește când la stânga, când la dreapta, deși nu e nici un obstacol evident. Îi întreb pe copii dacă știu ei răspunsul. Maria consideră că e un loc sfânt, probabil legat de Visare, Ioan nu știe, iar Ileana crede că probabil nu știau în ce direcție voiau să meargă!

Ajungem la cheile Redbank și urmăm patul uscat al apei. Știi, atunci când plouă aici e apă din belșug, un râu învolburat, chiar dacă numai pentru câteva zile. Dar acum totul e liniștit, mergem pe nisip până la cele câteva iazuri și ne uităm la pești.

 Dacă ne-am fi pregătit cu costume de baie și am fi avut mai mult timp și mai multă energie, am fi înotat printre pietre, ne-am fi cățărat pe partea cealaltă și am fi explorat cheile. Dar nu suntem, așa că trebuie să îi credem pe cuvânt că sunt locuri mai frumoase decât pietre roșii peste cele albe.

E târziu și trebuie să ajungem la camping în Ormiston. După ce ridicăm cortul, gătim și mâncăm, avem ceva timp să ne relaxăm.

Lecție de geologie: stratul de sus al stâncii a fost împăturit peste cel de dedesubt, se poate vedea marginea unde s-au întâlnit.

 Este aniversarea noastră. Nu simțim cei 22 de ani, vedem doar un drum cu majoritatea momentelor fericite și câteva mai grele, care ne-au modelat și ne-au adus aici. Noi doi suntem unul, copiii sunt parte din noi și în același timp, ființe separate. Cum stăm noi și ne amintim, vedem pentru prima oară împreună o stea căzătoare, cum apare, arzând galbenă-portocalie, cu o coadă de scântei, pierind din centru și topindu-se pe cerul bleumarin. Cel mai frumos cadou!

Crucea Sudului seamănă cu un romb cu o stea micuță în interior.

Ne mutăm mai departe, spre Alice Springs, printre două creste de munte paralele. N-am mai văzut niciodată munți de felul ăsta. Trecem de gropile de ocru, către prăpastia lui Stanley, un spațiu cu lățimea de 9 metri între pereți înalți de 80, dar ajunși la parcare, ne dăm seama că nu avem timp să mergem până acolo și să ne întoarcem, pentru că trebuie să predăm mașina la ora 3.

Alice Springs arată ca un oraș de frontieră revărsat. Sunt ceva clădiri etajate prin centru, dar restul sunt case.

La apartament am spălat toate, dar toate lucrurile, inclusiv încălțămintea care avea un miros ofensiv. Ne-am cuibărit pentru două zile uitându-ne la televizor, mâncând și stând pe internet. E timpul să punem cheltuielile în computer și să păstrăm balanța financiară.

Ne mutăm din nou, în altă rulotă, mai modernă de data asta și care arată mai bine, dar aproape fără nici un spațiu de depozitare și cu gândaci (cum vom descoperi ceva mai târziu). Trecem de tropicul Capricornului. Deși pentru copii nu are nici o semnificație, această linie imaginară este la fel de importantă pentru noi ca și Ecuatorul sau Cercul Arctic; e un hotar.  

Vremea ar trebui să fie diferită, la fel și vegetația, dar încă suntem aproape de Centrul Roșu. Ultima redută e întruchipată de Karlu Karlu sau Mărgelele Diavolilor (Devils Marbles), bolovani cocoțați unii peste alții în mijlocul pustietății.

Avem dovada și explicația științifică despre formarea lor, crăpături, eroziune și condensare, care le face să se cojească rotund, dar îmi place mai mult povestea locului, despre oamenii din Visare, care încă mai locuiesc aici, în peșterile de sub pietre, oameni buni și ascunși, dar care te pot înnebuni și preschimba în unul de-ai lor. S-a întâmplat mai demult cu un copil, iar bătrânii au făcut o ceremonie mare și au cântat pământul și pietrele ca să lase copilul să se întoarcă. Acum cântecul e pierdut, nu mai au cântec cu care să aducă copiii înapoi...

Luna și bolovani scorțoși!

Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm mai mult pe lângă bolovanii ăștia și să citesc mai multe povești, dar drumul ne cheamă. 

Lăsăm în urma noastră, pe stânga, mijlocul Australiei...

și un câine dingo.