Maria: Coincidență din 6 ianuarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
În ultima zi în Nepal în timp ce ne grăbeam în sus și-n jos pe trei etaje ca să mâncăm micul dejun, să ne facem bagajele, să le spunem celorlalți că mâncarea e gata…luați Nutella (am menționat oare recenta noastră obsesie cu Nutella?)… etc.
În timp ce-mi ungeam pâinea cu unt și cu gem, Mama vorbea cu o tânără asiatică de vreo 20 de ani despre scris și călătoriile noastre. Mama mă prezintă și vorbim un pic despre cum să scrii postări pe blog (îți spun un secret: a scrie despre călătorii este ceva greu), i-am dat cartea noastră de vizită (suntem atât de cool), am spus la revedere, grăbindu-ne trei etaje în jos să verificăm pe sub paturi, să scuturăm cearșafurile și în general să ne asigurăm că lucruri importante precum linguri de plastic sau aparate de bărbierit nu sunt uitate.
Bineînțeles că ne-am dus la aeroport, ne-am suit în avion… ne-am dus la New Delhi, Agra, Goa… și acum suntem în Mysore la locul de joacă de la muzeul Căilor Ferate, după ce am petrecut aproape o oră uitându-ne la vagoane și locomotive și jucându-ne pe balansoare și pe tobogan și pe rotitoarea cu scaune care ar putea fi interzisă în America din motive de siguranță. (Apropos, azi a fost o zi foarte, foarte relaxantă, o zi productivă cu activități distractive.)
În timp ce ne pregăteam să plecăm și să mergem la piață (apropos, am văzut flori aici! Peste tot! Și am aflat cum se fac bețișoarele parfumate! Și grămăjoare de culoare pudră!) dintr-o dată aud un „Bună!“
Mă întorc și … o văd pe Lindsay (sau Lindsey? N-am reușit să aflu cum se scrie)
Vă rog să observați că ultima oară când ne-am văzut eram în Nepal pe 15 decembrie și nu ne-am plănuit în nici un fel să ne reîntâlnim., dar așa s-a întâmplat, întâlnire la care ne-am gândit puțin (mai ales că nu puteam să vedem unde este Lindsay, ea neavând un blog), dar după care am uitat.
Și dintr-o dată, aici în Mysore (un nume cu adevărat nenorocos pentru vorbitorii de limbă engleză care pronunță Maisoor, si care ar putea însemna „durerea mea“) la locul de joacă de la trenuri, iat-o pe Lindsay! În spatele ei vine o femeie pe care a întâlnit-o în India, care se pare că locuiește în același oraș cu ea! Este jumătate japoneză și jumătate velș, iubește maimuțele, și e fascinată de trenuri. Din nefericire nu ne amintim numele ei, ceea ce ne întristează.
După o lungă discuție despre ce avem de văzut în Hampi (ele se duceau acolo) și în Kerala (noi ne ducem acolo) am realizat că ele trebuiau să se grăbească ca să vadă restul muzeului, iar noi la piață, înainte să se întunece.
După piață am mâncat la Domino’s Pizza (cu măghiran, tort de ciocolată și mouse de caramel)
Câteodată e greu să călătorești, dar în alteori este uimitor de reconfortant. Acasă nu m-aș fi bucurat niciodată de o astfel de zi — cu toții am fi avut agenda noastră.
În ultima zi în Nepal în timp ce ne grăbeam în sus și-n jos pe trei etaje ca să mâncăm micul dejun, să ne facem bagajele, să le spunem celorlalți că mâncarea e gata…luați Nutella (am menționat oare recenta noastră obsesie cu Nutella?)… etc.
În timp ce-mi ungeam pâinea cu unt și cu gem, Mama vorbea cu o tânără asiatică de vreo 20 de ani despre scris și călătoriile noastre. Mama mă prezintă și vorbim un pic despre cum să scrii postări pe blog (îți spun un secret: a scrie despre călătorii este ceva greu), i-am dat cartea noastră de vizită (suntem atât de cool), am spus la revedere, grăbindu-ne trei etaje în jos să verificăm pe sub paturi, să scuturăm cearșafurile și în general să ne asigurăm că lucruri importante precum linguri de plastic sau aparate de bărbierit nu sunt uitate.
Bineînțeles că ne-am dus la aeroport, ne-am suit în avion… ne-am dus la New Delhi, Agra, Goa… și acum suntem în Mysore la locul de joacă de la muzeul Căilor Ferate, după ce am petrecut aproape o oră uitându-ne la vagoane și locomotive și jucându-ne pe balansoare și pe tobogan și pe rotitoarea cu scaune care ar putea fi interzisă în America din motive de siguranță. (Apropos, azi a fost o zi foarte, foarte relaxantă, o zi productivă cu activități distractive.)
În timp ce ne pregăteam să plecăm și să mergem la piață (apropos, am văzut flori aici! Peste tot! Și am aflat cum se fac bețișoarele parfumate! Și grămăjoare de culoare pudră!) dintr-o dată aud un „Bună!“
Mă întorc și … o văd pe Lindsay (sau Lindsey? N-am reușit să aflu cum se scrie)
Vă rog să observați că ultima oară când ne-am văzut eram în Nepal pe 15 decembrie și nu ne-am plănuit în nici un fel să ne reîntâlnim., dar așa s-a întâmplat, întâlnire la care ne-am gândit puțin (mai ales că nu puteam să vedem unde este Lindsay, ea neavând un blog), dar după care am uitat.
Și dintr-o dată, aici în Mysore (un nume cu adevărat nenorocos pentru vorbitorii de limbă engleză care pronunță Maisoor, si care ar putea însemna „durerea mea“) la locul de joacă de la trenuri, iat-o pe Lindsay! În spatele ei vine o femeie pe care a întâlnit-o în India, care se pare că locuiește în același oraș cu ea! Este jumătate japoneză și jumătate velș, iubește maimuțele, și e fascinată de trenuri. Din nefericire nu ne amintim numele ei, ceea ce ne întristează.
După o lungă discuție despre ce avem de văzut în Hampi (ele se duceau acolo) și în Kerala (noi ne ducem acolo) am realizat că ele trebuiau să se grăbească ca să vadă restul muzeului, iar noi la piață, înainte să se întunece.
După piață am mâncat la Domino’s Pizza (cu măghiran, tort de ciocolată și mouse de caramel)
Câteodată e greu să călătorești, dar în alteori este uimitor de reconfortant. Acasă nu m-aș fi bucurat niciodată de o astfel de zi — cu toții am fi avut agenda noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu