joi, 1 decembrie 2011

Mulțumim, Janet!

Mihai: Mulțumim, Janet! din 30 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Înainte de a pleca în această călătorie câțiva prieteni au vrut să ne dea cadouri „de rămas bun”. Ne-am gândit că ar fi mai potrivit un „fond de distracții”. Era în special pentru copii, pentru mese speciale, călătorii sau zorzoane. Fondul a primit o donație consistentă de la colegii mei de servici, apoi prin darul primit de copii de la Emma. Apoi totul a devenit mărunțiș în comparație cu contribuția bunicilor, atunci când ne-am întâlnit în Beijing, dar asta e altă poveste. Vrem să onorăm aceste daruri, ne vor oferi posibilități de a ne distra mai bine sau de a sărbători și sunt de asemenea și un prilej de a-i pomeni pe prietenii noștri. Dacă vrei să contribui și tu, sus este un link cu „donează”.

Deci am călătorit prin Tibet pentru câteva zile, un drum greu dar totuși o experiență formidabilă. Am mâncat atunci când s-a putut, gustând uneori cu ezitare din cele ce ne erau oferite. De cele mai multe ori am avut noroc, mâncarea era comestibilă. Uneori a fost excepțională, dar nu era ceva ce am fi știut sau ceea ce ne-ar fi plăcut. Suntem de 6-7 săptămâni pe drum (dar cine ține cont?) prin țări străine, cu limbi diferite, cu mâncăruri diferite, diferite ingrediente și mai ales gusturi. La început în Japonia eram foarte entuziasmați și am mâncat unele mâncăruri foarte bune, dar e Japonia, n-am găsit cele mai ieftine locuri și am mai sărit peste mese. Am locuit în două apartamente și am avut ocazia să gătim niște orez, ceea ce a făcut ca totul să fie mai tolerabil. Am avut și frigider și am putut să avem ceva unt, sau brânză și salam. Laptele a fost grozav și am găsit chiar și iaurt.

În China am locuit în camere de hotel. La majoritatea restaurantelor am ales după fotografii, uneori părea că este carne, dar n-aveam nici cea mai vagă idee din ce animal era. Uneori era desert, alteori era ceva necomestibil. Pentru o vreme am bravat. O masă foarte bună a fost cea cu rața Peking și din când în când am mai avut ceva pe gustul nostru. Pentru că Ileana Ruxandra știa cum să spună „orez” am putut să comandăm asta pentru copii și ei erau fericiți. Când ne-am întâlnit cu părinții mei, mama și mătușa mea păstrau de la micul lor dejun, din hotelul de patru stele, cașcaval și unt. După o vreme am obosit și de asta. Am mâncat de câteva ori la KFC, și o dată la Dico’s, copia chineză. Cel puțin aveau un meniu în engleză și știam că mâncăm pui. Ne-am cumpărat gustări de la alimentară. Aveau și supă la pachet, trebuia doar să adăugăm apă fiartă, și de mai multe ori asta a fost mâncarea noastră. Am fost foarte grijulii cu fructele și legumele (folosesc ca îngrășământ deșeuri umane), dar am cumpărat mere și banane. N-am putut să găsesc nici un fel de brânză în China! De două ori am cumpărat crenvuști la conservă, tot timpul biscuiți. La un moment dat, când se simțea mai rău din cauza bolii ei Ileana Ruxandra a declarat că s-a săturat de mâncarea lor chinezească condimentată. Nu mi-a dat nici o explicație despre ce altă alternativă avea, dar după o vreme a fost de acord să înceapă să mănânce câte un pic.

Ajunși în Tibet, având ghida, ea ne-a dus la câteva restaurante și am mâncat bine. Prima dată a fost și prima mâncare gătită din acea săptămână! Ce nu mi-a plăcut la restaurantele din Lhasa era că aveau între 150 și 225 de variante de mâncare, puteam să alegem din diferitele bucătării și de asemenea să ne primim mâncarea în câteva minute! Păreau să aibă totul la îndemână, dar toate restaurantele astea aveau între 5 și 25 de clienți într-o seară. Am fost încântat când mi-au spus că nu au ceea ce voiam: nu aveau cartofi prăjiți!

Călătorind prin Tibet, ghida noastră a oprit la restaurante micuțe pe care le știa și am mâncat bine, nimic special, nu era sezon turistic și poate că eram singurii lor clienți pentru ziua sau săptămâna respectivă. În Shigatse s-a potrivit că am avut un cântar în cameră și Ileana Ruxandra a pierdut un kilogram, Maria poate jumătate (ei nu-i e niciodată foame!) Ileana crede că a pierdut vreo patru. Eu am pierdut 10! Asta e o veste foarte bună, pentru că trebuia de mult timp să slăbesc.

În cea de-a patruzeci și cincea zi a călătoriei noastre am intrat în Nepal, am făcut un drum de cinci ore până la hotel și ne-am cazat. A venit ora cinei și noi eram într-o nouă țară! Unde să mergem? Am ales restaurantul de la parterul hotelului, Alchemy. Părea să aibă mâncare italiană și copiii voiau o pizza. Nu aveam cine știe ce speranțe, poate ne-am și speriat când am văzut prețurile mari și aspectul de înaltă clasă.

Restaurantul Alchimie
Aveau un semnal bun pentru internet și mi-am putut verifica emailul pentru prima oară în câteva zile. Printre altele era un mesaj de la Janet, o fostă colegă de servici și prietenă dragă, dorindu-ne să avem o călătorie frumoasă.

Apoi a venit mâncarea, întâi ceva iaurt absolut incredibil, apoi ravioli pentru Ileana, gnocchi pentru Maria și două pizze personalizate. Iar la sfârșit, după o scurtă așteptare, calzone cu ciuperci pentru mama. Nu ne venea să credem că mâncarea poate avea un gust atât de bun, n-am mâncat niciodată așa de bine în Italia, nu fac mâncare ca asta în America. Tot împărțeam, gustam, râdeam, poate că emoția ne-a adus și lacrimi în ochi… La sfârșit am plătit și pentru că nu aveam decât hârtii mari, ne-au dat banii înapoi, refuzând și un bacșiș, „data viitoare” spuneau. A fost o experiență atât de deosebită încât am decis că se califică pentru „fondul special”. Din moment ce abia primisem mesajul de la Janet, acesta era darul ei. A doua zi ne-am dus din nou pentru mâncare bună și ceva desert. Mulțumim Janet!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu