Tibet

Tași delec Tibet!

Bună Tibet!

Primele impresii

Pe peronul gării sunt o mulțime de militari purtând la gât eșarfe albe. Ieșim din gară și fac câteva poze. În fața mea Mihai s-a întâlnit cu ghida noastră și văd că le pune și lor eșarfe. Vreau să le fac poză, dar imediat în fața mea se bagă un soldat care-mi vorbește. Realizez că îmi interzice să fac fotografii, ceea ce mi se pare aiurea pentru că în poza mea nu s-ar fi văzut nici măcar un colțișor de uniformă (pe lângă faptul că el era ultimul soldat dintr-un șir lung pe drumul de ieșire din gară). Facem cunoștință cu Tsewang Lhamo (care înseamnă Viață Lungă și Zână, se pronunță Teuan Lamo). Ne spune că aceste eșarfe se numesc kata și reprezintă inima curată cu care suntem primiți în Tibet. Mă uit pe fereastră și nu mi se pare ceva deosebit: un oraș plat, chinezesc, cu oameni puțini. Apoi intrăm în Lhasa adevărată, tibetană, Lhasa veche, unde sunt o mulțime de oameni, atât de diferiți de chinezi, cu clădiri lipite una de alta, cu o bandă lată neagră în jurul ferestrelor, cu perdeluțe colorate ca un fel de streașină deasupra ușilor și ferestrelor.

Stăm la hotelul Yak în camere cu încălzire, ale căror ferestre dau spre stradă. Putem să vedem în amândouă direcțiile cuștile cu militari, cinci în interior și unul afară. Au căști, scuturi transparente, batoane și arme. La mijlocul distanței sunt gardienii, îmbrăcați în uniforme ca de polițiști. Pe aceeași  fereastră putem vedea apusul de soare peste munți.

Rău de altitudine

În facultate am învățat despre acest subiect sau mai degrabă despre adaptarea la altitudine. Am crescut la nivelul mării. Cum te simți la altitudinea de 3500m? Inițial totul pare normal, doar că nu ai energie. Să urci un etaj? Îți trebuie cinci minute, la sfârșitul cărora ai senzația că-ți dai duhul și că indiferent cât de adânc respiri, parcă tot n-ai aer. La 4500m, chiar după 9 zile de adaptare, te scoli noaptea din somn pentru că simți că te sufoci. Medicamentul cel mai bun ar fi un ceai de coca, dar nu se găsește, așa că ne mulțumim să bem apă cel puțin 3l pe zi. Asta implică să te trezești de câteva ori pe noapte ca să mergi la baie.

Si acum în ordine aleatorie ceea ce am observat:

Religie

În Lhasa sunt oameni în pelerinaj. Poate începe undeva foarte departe, la capătul Tibetului. De ce? Pentru păcatele din această viață și din cele anterioare. Cu mărgelele de rugăciune pe mână, cu protectoare pentru genunchi și vârfurile pantofilor, cu niște șipci de lemn sau de metal în mâini urmează să facă plecăciuni cu fața la pământ până în Lhasa, la templul Jokhang. În picioare fiind își împreună mâinile și le ridică ca un salut în dreptul frunții, al feței și al pieptului, apoi fac un pas, se sprijină și alunecă pe mâini, până ajung cu fața la pământ și atunci își duc pe laterală mâinile deasupra capului. Dacă ar fi în fața templului în acest moment ar muta una din cele 108 mărgici de rugăciune. Se ridică, sprijinindu-se din nou pe șipcile de lemn, fac un nou pas și din nou salutul, din nou prosternarea, în tot acest timp spunând cuvintele de rugăciune: Om Ma Ni Pe Me Un (Om Ma Ne Pad Me Hung) Când ajung în apropierea orașului trebuie să-l înconjoare (partea veche, tibetană), în sensul acelor de ceas, abia apoi pot să intre și să se îndrepte spre templu. Îl vor înconjura și pe acesta, apoi se vor prosterna de nenumărate ori în fața templului și-și vor aduce darul de miros (crenguțe de ienupăr pe care le vor pune pe foc în niște cuptoare de lut vopsite in alb din afara templului). Iar dimineața, vor intra în templu și se vor închina în fiecare capelă, aproape la fiecare centimetru de frescă și la fiecare statuie, vor atinge toate veșmintele, își vor aduce darul lor de unt, pe care îl vor pune cu lingura din pungi speciale, sau îl vor turna din termos, topit, în vasele mari cu fitiluri aprinse în fața diferiților Buda (al Trecutului, al Prezentului, al Viitorului, al Compasiunii, al Longevității, al Înțelepciunii, al Medicinei, al Științei, etc). La fiecare altar lasă niște bani. 

Alții fac kora, merg de jur-împrejurul templului ținând în mâna dreaptă roata de rugăciune și în mâna stângă mărgelele, din care mută câte una după ce termină de spus cuvintele de rugăciune Om Ma Ni Pe Me Un. Aceleași cuvinte se regăsesc întru-n sul tipărit de mână, rulat și sigilat de către călugărițe în rotițele de rugăciune, toate fiind învârtite în sens orar. Rugăciunea lor este pentru toți: pentru zei (Om), semizei (Ma), oameni (Ni) animale (Pad) fantomele flămânde (Me) și ființele vii din iad (Hung). Este permanentă, pentru că se află pe stegulețele de rugăciune pe care le atârnă în bătaia vântului; de câte ori  se mișcă, e ca și cum ar spune ei cuvintele.

Sunt atât de absorbiți în rugăciune încât pare că numai corpurile lor se mișcă, sufletele  fiind cu rugăciunea. Stăteam în fața templului Jokhang încercând să fac fotografii și-i vedeam cum ocoleau obstacolele cu privirile duse.

Mai sunt și alte mânăstiri unde se duc în pelerinaj, învârtind roțile mari de rugăciune (așezate în șiruri lungi pe lângă zid, sau pe munte). Se închină unor imagini ale lui Buda care au apărut pe pietre, iar oamenii doar au pictat pe deasupra, ca să se vadă mai bine.

Puținii călugări care mai sunt în mânăstiri (ajung acolo în urma unui proces îndelungat de aprobări din partea guvernului chinez, care limitează numărul) își petrec timpul rugându-se în grup de trei ori pe zi în sala principală, golind vasele de untul solidificat și punându-l în saci (tibetanii iau acest unt ,,sfințit,, și-l folosesc acasă), măturând și strângând boabele de orz pe care credincioșii le presară pe lângă statui pentru a avea o recoltă bogată, strângând banii dăruiți și punându-i în cutii cu lacăt (vor fi luați de guvernul chinez, la fel ca și cei proveniți din vânzarea biletelor de intrare) tipărind scripturile (cuvinte spuse de anteriorii Dalai Lama, Panchen Lama, Gamen Lama), cosând noi veșminte pentru Buda și scripturi, făcând mandala din nisip colorat și dezbătând scripturile (Mânăstirea Sera).

Călugărul cel tânăr le învață de unul singur, apoi când se întâlnește cu ceilalți, trebuie să le răspundă la întrebări. Cel care răspunde stă așezat pe o pernă în curte. Cel care întreabă este în picioare: ține mărgelele în mâna dreaptă și începe să pună întrebarea, apoi spre sfârșit, alunecă întregul șirag pe mâna stângă până la umăr, ridică piciorul stâng și mâna dreaptă, punctând semnul întrebării cu un pocnit din palme și un bătut din picior. Asta este pentru a-i face atenți pe cei din iad. Dacă răspunsul învățăcelului este corect, îi va ajuta pe cei în suferință.

Sunt multe locurile sfinte: casele și peșterile în care au locuit sau s-au rugat diferiții Lama, înălțimile, cele patru lacuri cu apă sărată și toate sunt prilej de kora, indiferent că ia o oră, o zi, o săptămână (lacul Yamdrok).

Tibetanii își sărbătoresc ziua de naștere de Anul Nou ( e un calendar lunar). Copilul se naște și își primește numele de la parohul mânăstirii sau de la un Lama, nume care poate fi diferit de cel al părinților. Tinerii care se hotărăsc să întemeieze o familie trăiesc împreună și abia după ce se naște primul copil se vor face ceremoniile religioase de căsătorie și botezul copilului (din păcate și la ei rata divorțului este mare, din cauza căsătoriilor aranjate sau a modernizării). Bătrânii peste 80 de ani pot să poarte veșminte albe sau cusut pe haine luna și soarele (un cerc așezat pe un corn orizontal). Atunci când mor se pot face trei feluri de îngropare: prin foc, prin apă sau prin aer. Prima este ușor de înțeles, corpul este ars. Pentru ultimele două este ideea întoarcerii în natură a corpului, dând celor vii: peștilor și vulturilor. 

Viața la oraș

Pe strada principală sunt multe magazine, unul lângă altul: aici ai croitorie de haine tradiționale, lângă un restaurant, lângă care este o farmacie, apoi o măcelărie cu carnea de yak pe tejghea. Pe străzile laterale sunt tarabe cu fructe (mere și mandarine), lână, haine, bijuterii, încălțăminte, mâncare. Din loc în loc auzi muzică tibetană. Lumea se mișcă în toate direcțiile.

 Majoritatea femeilor sunt îmbrăcate în costum tradițional: o fustă de culoare închisă lungă până în pământ, în față cu un șort vărgat cu trei registre verticale, iar sus o haină la baza gâtului care se închide pe dreapta căptușită cu blană. Pe cap pot purta basma sau cele moderne pălărie cu boruri late (tot ele poartă și tocuri). toate au părul lung împletit în două cozi sau strâns în coc jos.

Femeile din Amdo (o regiune a Tibetului) au părul în multe codițe mici pe care le împletesc la capete împreună și le prind cu o bijuterie. Pe cap, în jurul urechilor și pe brâu își poartă lucrurile de preț: turcoaze, agate mari cât pietrele, uneori încrustate în plăci de argint. Bărbații din Amdo căsătoriți au părul lung împletit cu un șnur (negru sau roșu aprins) care se termină cu un ciucure și pe care îl învârt în jurul capului și-și potrivesc ciucurele pe partea stângă a feței. Au o haină lungă până în pământ, legată la brâu cu o eșarfă, cu mâneci lungi (cea de iarnă e căptușită cu blană de miel, cea de vară are două fețe) și o poartă cu mâneca dreaptă scoasă și lăsată pe spate. Am văzut un bătrân ducând un bebeluș în haină! Copiii sunt cărați în spate, legați cu fașă peste pieptul mamei, înveliți în pături, ca să nu înghețe. Când se închină la templu, se apleacă și într-o parte, ca să atingă și copilul cu fruntea obiectele sfinte. Copiii mai măricei, urmează exemplul părinților, sunt foarte cuminți și ascultători, au același respect pentru religie, așteaptă ca adultul să le acorde atenție, să îi ia de mână. Ținutul de mână se extinde la toate vârstele și sexele.

Printre toate fețele smede, apare din când în când fața albă și rotundă a unui chinez, de cele mai multe ori cu o expresie arogantă, și chiar mai rar de european (e iarnă și sunt puțini turiști). Foarte frecvente sunt fețele de militari (chinezi tineri, unii abia au prima mustață mijită, privesc în toate părțile și caută sămânța răzvrătirii) de polițiști și de USLA (unități specializate de luptă antiteroristă, mai maturi, având și femei în rândul lor). Ultimii se amestecă printre pelerini, se bagă printre cei care se prosternează în fața templului, se adresează cu dispreț femeilor, deși soțul lor este prezent, interzicându-le staționarea. Numai prezența lor și se crează tensiune!

Traficul este continuu, fluid, ricșele își sună clopoțelul de bicicletă ca să-ți atragă atenția că sunt libere, mașinile întorc în mijlocul intersecției, motocicletele se strecoară, iar mașina de gunoi are melodie, când o aud, oamenii vin cu sacoșele, cutiile, gălețile de gunoi și le golesc din mers.

Viața la țară

Casele lor sunt din piatră sau chirpici, dreptunghiulare și au etaj. Jos stau animalele, și cu ființa lor vor încălzi locuința oamenilor de deasupra. În mijlocul casei este o vatră sau o sobă, având în apropiere vasele pentru gătit. Pe margine sunt bănci acoperite cu covoare, care noaptea au rol de pat. În fața lor sunt mese joase de lemn vopsit și lăcuit cu modele florale sau religioase, având rol și de dulăpioare. La ferestrele cu un geam este o ramă de lemn vopsit în mai multe culori și perdele în culori tari. Tavanul este acoperit cu țesături, sau covorașe de pânză.

 Curtea este înconjurată de un zid înalt pe care stau la uscat turte de balegă amestecate cu paie. Sunt de calități diferite: de yak, de vacă, de oaie sau capră. Odată uscate se desprind singure și apoi sunt depozitate ordonat pe marginea de sus. Sunt un combustibil eficient, doar că se consumă foarte repede. 

Ciobanii merg și torc lâna spălată și împletită ca un colac pe care îl țin pe încheietura mâinii. Fusul are o cruce în partea de jos în jurul căreia se va face ghemul de lână toarsă. Femeile se mișcă dintr-un sat în altul tricotând. Greutățile se cară într-un coș care se sprijină de-a latul umerilor cu o fâșie. Transportul poate fi căruța trasă de cal sau măgar, călare, dar majoritatea au motociclete sau un tractoraș care trage o remorcă.

Spre deosebire de cei din orașele mai mari, copiii de la țară fac școala cu familia sau cu călugării. Învață să scrie și să citească prin cântece și repetiție. Eram în Vechiul Tingri și ne îndreptam spre han, când am auzit o voce de copil cântând. M-am uitat să văd de unde vine vocea și la fereastra fără geamuri a unei case era o fetiță care profita de ultimele raze ale soarelui ca să cânte urmărind un text. Lângă, mama ei țesea.

Ca de obicei, admir inventivitatea oamenilor de a se descurca cu puțin. Calul își primește grăunțele într-o minge de baschet. Rufele se spală iarna într-un cauciuc căruia  i s-a lipit pe o față o cameră veche de cauciuc.

Mâncarea tradițională

Ceai cu unt

Se face ceai negru, se pune sare și unt, se amestecă bine ca să se facă emulsie, apoi se mai toarnă apă sau ceai și se servește. Cum ai luat o înghițitură, cum ți se completează. 

Țampa (tsampa)

Se ia făină de orz integrală într-un castron, se pune puțin zahăr și puțin ceai cu unt, apoi se amestecă cu arătătorul în sensul acelor de ceas, până se absoarbe tot ceaiul. Ținând policarul sprijinit de marginea castronului se frământă cu cele patru degete până se face un bulz mare, numit bac. Din el se rupe câte un dumicat pe care il mai frămânți puțin, cât să păstreze urma degetelor și se pune în gură. 

 Se poate mânca și ca o ciorbă, în ceaiul cu unt punându-se puțină făină. Este foarte hrănitoare și sățioasă.

Vin de orz (chang)

Se servește în ulciorașe cu gâtul înalt la temperatura camerei. Înainte de a bea tibetanii își înmoaie degetul mijlociu în pahar și, lipindu-l de police, stropesc de trei ori pentru Dharma, Sakya (?) și Buda. E un vin ușor și parfumat, puțin dulceag.

Lhassi

O băutură făcută din iaurt, amestecat sau nu cu un fruct (banană, măr, piersică), puțin zahăr și apă. E foarte bun!

Ce mi-a plăcut

Mi-a plăcut de Tsewang. O tânără de 26 de ani, cu talent pentru limbi (pe lângă engleză înțelege punjabi, nepali, chineză- pe care se va duce să o studieze în mod oficial după plecarea noastră). Ne-a rugat de la bun început să o considerăm ca un fel de rudă, să nu pregetăm să îi cerem ajutorul sau să o întrebăm orice(și a adăugat, pentru că așa e regula, cu excepția politicii). Asta nu a împiedicat-o să răspundă la întrebarea Mariei, totuși aici ce țară e? cu Tibet, să ne avertizeze că nu avem voie să facem fotografii soldaților, pentru că riscăm să ne confiște memory stick și să ne spună că sunt semne de răzvrătire în estul Lhasei. S-a apropiat foarte mult de copii, în special de Maria, cu care a stat mai mult de vorbă, s-a jucat cu ei, i-a făcut lui Ioan tort de ziua lui. Majoritatea informațiilor pe care le-am scris mai sus le-am aflat de la ea (și încă multe altele, legate de religie, dar care nu-și au locul aici). Tu-ci-cie Tsewang! Mulțumesc Tsewang!

Mi-a plăcut mâncarea tradițională, felul de a fi al tibetanilor, calm, chibzuit, răbdător.

Dar poate cel mai mult mi-a plăcut drumul prin Tibet. Peisajele erau ca de carte poștală. Răsărit de soare în trecătoarea Pang-la la 5050m, lacul Yamdrok turcoaz, înălțimile cu steagurile lor de rugăciune, cătunele cu cei câțiva oameni.

Drumul spre Everest e presărat cu cel puțin 5 puncte de control și pe dealuri e scris cu pietre Zhong Guo (China). Dar după ce treci de ele și ajungi să te sui pe movilița cu placa Tabăra de la baza Everestului, 5200m și vezi zăpada spulberându-se pe vârful lui te năpădesc gândurile: de recunoștință, ne-a ajutat Dumnezeu; de bucurie, am ajuns; de ușurare, am supraviețuit altitudinii și frigului; de uimire cât de frumos poate să fie; de mândrie, am adus o bucățică de România.

Plecăm pe un alt drum, un peisaj marțian: cât vezi cu ochii bolovani albi presărați prin nisip și undeva pierdut un pârâu învolburat cu marginile înghețate. Ieșim din albie și începem să urcăm și să coborâm cum ne duce drumul. O turmă de capre sălbatice o ia la goană. Mai încolo un uliu zboară deasupra unei cirezi de yaci. Ne depărtăm de câteva ore de vârful cel mai înalt din lume și totuși încă îl mai vedem la apusul soarelui.

Ne oprim pentru o ultimă poză și ne luăm la revedere.

Ka li shu Tibet! Am plecat Tibet!

Ka li pei! Eu rămân.