Mihai: India, Prim Stop Cadru din 14 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Nu este sărăcia atâtor mulți oameni ce-și trăiesc viața pe marginea drumului. Nu este praful, mizeria, zgomotul, omul care zace în mijlocul trotuarului și concurează cu doi câini pentru niște resturi de mâncare. Ceea ce nu pricep este așa zisa ființă indiană civilizată, fie bărbat, fie femeie, îmbrăcată în haine frumoase, ce-și duce copii să viziteze un loc istoric, cum ar fi Fortul Roșu, și după ce pleacă aruncă biletul de intrare pe jos. Nu „a căzut pe jos din greșeală“ ci rupt în opt sau șaisprezece bucăți și aruncat cu bună știință, chiar în fața simbolului independenței țării lor.
Se opresc pe stradă și-și cumpără mâncare apoi aruncă farfuria pe pământ, chiar sub picioarele lor. Nu doar farfuria făcută dintr-o frunză, dar chiar și cele de metal. Doamna cu mașina nouă ultimul răcnet ieșind din magazinul de modă aruncând pe fereastră etichetele de la hainele noi abia cumpărate. Lucruri de-astea mărunte nu pot să le pricep, deci cum aș putea să mă gândesc să înțeleg praful din Delhi? Chiar dacă este trotuar aleg să merg pe marginea drumului, la distanță de ziduri, sunt urme de urină, dar nu ăsta e pericolul. Pericolul e de a călca în excremente umane sau și mai rău, de a călca pe o mână sau un picior al unei ființe ce trăiește pe acel trotuar. Sunt mai în siguranță pe marginea drumului, cu toate ricșele, bicicletele, tuk-tuk-urile și mașinile venind din toate direcțiile.
Sunt foarte impresionat de calitatea drumurilor indiene până acum. Sunt impresionat de trafic, pare mult mai puțin congestionat decât cel din Nepal, și în anumite momente ale zilei poți să mergi o bucată destul de lungă chiar repede, poate să și găsești un scaun în autobuz. Locuim chiar lângă șoseaua de centură, habar n-am cât de veche e, dar pare a fi o adevărată realizare, cu ajutorul ei locurile din Delhi și împrejurimi devin ușor accesibile. Ar fi trebuit să verific mai bine locația apartamentului nostru, reclama fiind că este la cinci minute cu mașina de diferite obiective, ceea ce înseamnă că nu are acces la metrou. Se pare că acesta este singura realizare a orașului Delhi din acest secol - vor continua să-l dezvolte și extindă. Odată am ieșit din metrou undeva unde aveau un muzeu micuț și am putut să înțelegem mai bine ce realizare deosebită este. Ce este atât de unic la metroul din Delhi? Este singurul din lume care folosește șine late și șine standard în același timp! Și cât de frumos au explicat, a fost o decizie politică de a folosi șinele late, în ciuda faptului că 90% din metrourile lumii folosesc standard. Apoi câțiva ani mai târziu un alt guvern, o altă decizie politică, au hotărât că următoarele secțiuni vor fi standard…
Altfel, în primele zile aici am avut impresia că nu s-a mai construit nimic nou în ultimii 50 de ani. Totul e ponosit, murdar, șubrezit, pare că se dărâmă dacă strănuți mai tare. Totul e acoperit de un strat gros de praf, totul, peste tot. Complexul comercial de lângă apartamentul nostru este funcțional dar arată ca o scenă apocaliptică dintr-un film științifico-fantastic, cele de genul orașelor la câțiva ani după o explozie nucleară. După câteva zile și zeci de kilometri cu autobuzul, am văzut ici și colo construcții noi, nu ceva ieșit din comun, dar arătând ca o clădire. Pe strada principală (ce groapă de gunoi!) am găsit un McDonalds. Am fost foarte fericiți să mâncăm înghețată și chiar mai târziu ne-am întors pentru cină. Primul McDonalds care nu avea toaletă! Toată lumea știe că în SUA McDonalds sunt restaurantele cele mai ieftine și mai murdare, dar în străinătate ele sunt de lux sau nivel mediu și întotdeauna poți să găsești o toaletă. Nu însă în Delhi. Acesta avea o găleată în față ca să te speli pe mâini. Dar avea televizor cu ecran plat (și era destul de curat și avea mâncare bună).
Ne-am găsit apartamentul pe Airbnb, unul „de lux“ cu trei dormitoare. Pe lângă problema cu locația, eram chiar lângă centură și demolau clădirea le lângă noi. Oamenii lucrau acolo în continuu, într-o noapte era și un escavator ce încărca cu moloz o coadă lungă de camioane. Am avut foarte mult praf și foarte mult zgomot. Proprietarul a fost foarte drăguț și de ajutor, un matematician la pensie și poet publicat. Când copiii au văzut pentru prima oară apartamentul le-a căzut fața, nu mai văzuseră în viața lor ceva atât de luxos. Noi nu eram la fel de încântați, dar ne-a plăcut și nouă.
Bucătăria era veche și am avut probleme cu aparatura electrocasnică, apa era doar din când în când și noaptea era frig. Internetul mergea doar când voia, lăsând doar unele din sculele noastre să se conecteze la întâmplare. Conecția la internet era esențială pentru a avea acces la Google Maps și de a ne găsi transportul public prin oraș. O altă reclamă a apartamentului nostru? Chiar lângă magazinul Big Apple. Magazinul ăsta e mai mic chiar decât sufrageria acestui apartament, e cel mai groaznic magazin general pe care l-am văzut, dar după ce am bătut cu piciorul ore întregi cartierul, acum știu: este singurul magazin. Sunt sute și sute de magazinașe pe străzile ce ne înconjoară, dar nici unul din ele nu e mai bun, nici unul nu are mâncare comestibilă, scuze. Poate că aș putea să le spun să taie un pui, dar uitându-mă la igiena magazinului, am renunțat. În speranța că voi uita ceea ce am văzut, am să sar peste amănunte despre cum se păstra carnea sau mâncarea acolo. Bineînțeles că îmi aduc aminte din facultatea de medicină, am avut și un curs ce se numea „igiena alimentației“, așa că probabil știu prea mult. De asemenea am citit de curând și o carte intitulată „How to shit around the world“, care în ciuda titlului, este o carte despre igienă și despre cum să rămâi sănătos în timp ce călătorești. Așa că da, știu un pic prea mult.
Pe străini îi taxează 250 de rupii la un monument, aproximativ 5$. Nu prea mult, dar fii atent: este de 25 de ori mai mult decât plătește un indian. În Nepal prețul pentru străini era de 4-5 ori mai mare (2,5$ față de 50 de cenți). Aici este de 25 de ori mai mare. Cineva ar putea argumenta că străinii își pot permite, și că indienii merită să vadă și să se bucure de comorile țării lor. Dar asta ridică două aspecte interesante. Primul este că guvernul Indiei dă mesajul „Străinii au bani, hai să-i jefuim“ și dintr-o dată peste tot, de la o banană până la biletul de autobuz, la taxi, sau haine într-un bazar, prețul este umflat de 3-4 ori. Indienii simt că au acest drept, guvernul lor spune așa. Străinul nu crede pe nimeni și în nimic, nici n-ar trebui, dar cel puțin în cazul meu îmi ia toată bucuria sau interesul de a interacționa cu un localnic. Cel de-al doilea aspect este că probabil indienii nu apreciază ceea ce au sau văd. Când plătești 10 rupii (20 cenți) să vizitezi Fortul Roșu, atâta valoare pun și ei pe el, așa că își aruncă biletele și mizeria pe pământ.
Cum se presupune că am putea să ajungem să comunicăm cu indienii? Nu trebuie să avem încredere în nimeni sau în nimic din ceea ce spune cineva. Te opresc pe stradă „Bună ziua domnule, de unde sunteți?“ și se presupune ca noi să îi ignorăm complet și să mergem mai departe. Oamenii ți se bagă în față, vor să-ți vândă ceva, șoferii de taxi vor să te ducă undeva, proprietarii de magazin vor doar să te uiți la lucrurile lor, nu ne cer să cumpărăm, cerșetorii vor „doar 10 rupii“ sau ceva de mâncare și tot așa mai departe. Amândoi ne simțim prost să ignorăm oamenii, uitându-ne prin ei ca și cum n-ar exista, învățându-i și pe copiii noștri să facă la fel. Ne descurcăm destul de bine, dar nu ne place de loc.
Înapoi la guvern. Vizităm acum cea mai mare democrație din lume. Sau cel puțin așa se cheamă. Este o dinastie, un partid care conduce totul, o birocrație de-ți stă mintea-n loc, o societate învechită, un guvern corupt. Își pot permite să aibă arme nucleare și să cheltuiască 10 miliarde de dolari pentru avioane de luptă, dar nu-și permit să curețe străzile și să-și găzduiască cetățenii în niște ghetouri decente. Campaniile anti-corupție și grevele foamei bine publicizate ale cruciatului Anna Hazare (un bătrânel fragil) par să funcționeze și poate chiar să înceapă o schimbare. Guvernul a făcut o comisie care să adreseze corupția, dar parlamentul încă se mai cerată de repartizare în comisie și ce domenii ar trebui protejate de investigații.
Totuși au grijă de locurile culturale și ceea ce am văzut până acum a fost foarte frumos. Unele din aceste monumente ar avea nevoie de un pic de curățenie sau întreținere, dar am văzut și unele lucrări de restaurare și este clar că se face un efort. Am petrecut o săptămână în Delhi și am avut un program plin. Vezi și tu!
Nu este sărăcia atâtor mulți oameni ce-și trăiesc viața pe marginea drumului. Nu este praful, mizeria, zgomotul, omul care zace în mijlocul trotuarului și concurează cu doi câini pentru niște resturi de mâncare. Ceea ce nu pricep este așa zisa ființă indiană civilizată, fie bărbat, fie femeie, îmbrăcată în haine frumoase, ce-și duce copii să viziteze un loc istoric, cum ar fi Fortul Roșu, și după ce pleacă aruncă biletul de intrare pe jos. Nu „a căzut pe jos din greșeală“ ci rupt în opt sau șaisprezece bucăți și aruncat cu bună știință, chiar în fața simbolului independenței țării lor.
Se opresc pe stradă și-și cumpără mâncare apoi aruncă farfuria pe pământ, chiar sub picioarele lor. Nu doar farfuria făcută dintr-o frunză, dar chiar și cele de metal. Doamna cu mașina nouă ultimul răcnet ieșind din magazinul de modă aruncând pe fereastră etichetele de la hainele noi abia cumpărate. Lucruri de-astea mărunte nu pot să le pricep, deci cum aș putea să mă gândesc să înțeleg praful din Delhi? Chiar dacă este trotuar aleg să merg pe marginea drumului, la distanță de ziduri, sunt urme de urină, dar nu ăsta e pericolul. Pericolul e de a călca în excremente umane sau și mai rău, de a călca pe o mână sau un picior al unei ființe ce trăiește pe acel trotuar. Sunt mai în siguranță pe marginea drumului, cu toate ricșele, bicicletele, tuk-tuk-urile și mașinile venind din toate direcțiile.
Sunt foarte impresionat de calitatea drumurilor indiene până acum. Sunt impresionat de trafic, pare mult mai puțin congestionat decât cel din Nepal, și în anumite momente ale zilei poți să mergi o bucată destul de lungă chiar repede, poate să și găsești un scaun în autobuz. Locuim chiar lângă șoseaua de centură, habar n-am cât de veche e, dar pare a fi o adevărată realizare, cu ajutorul ei locurile din Delhi și împrejurimi devin ușor accesibile. Ar fi trebuit să verific mai bine locația apartamentului nostru, reclama fiind că este la cinci minute cu mașina de diferite obiective, ceea ce înseamnă că nu are acces la metrou. Se pare că acesta este singura realizare a orașului Delhi din acest secol - vor continua să-l dezvolte și extindă. Odată am ieșit din metrou undeva unde aveau un muzeu micuț și am putut să înțelegem mai bine ce realizare deosebită este. Ce este atât de unic la metroul din Delhi? Este singurul din lume care folosește șine late și șine standard în același timp! Și cât de frumos au explicat, a fost o decizie politică de a folosi șinele late, în ciuda faptului că 90% din metrourile lumii folosesc standard. Apoi câțiva ani mai târziu un alt guvern, o altă decizie politică, au hotărât că următoarele secțiuni vor fi standard…
Altfel, în primele zile aici am avut impresia că nu s-a mai construit nimic nou în ultimii 50 de ani. Totul e ponosit, murdar, șubrezit, pare că se dărâmă dacă strănuți mai tare. Totul e acoperit de un strat gros de praf, totul, peste tot. Complexul comercial de lângă apartamentul nostru este funcțional dar arată ca o scenă apocaliptică dintr-un film științifico-fantastic, cele de genul orașelor la câțiva ani după o explozie nucleară. După câteva zile și zeci de kilometri cu autobuzul, am văzut ici și colo construcții noi, nu ceva ieșit din comun, dar arătând ca o clădire. Pe strada principală (ce groapă de gunoi!) am găsit un McDonalds. Am fost foarte fericiți să mâncăm înghețată și chiar mai târziu ne-am întors pentru cină. Primul McDonalds care nu avea toaletă! Toată lumea știe că în SUA McDonalds sunt restaurantele cele mai ieftine și mai murdare, dar în străinătate ele sunt de lux sau nivel mediu și întotdeauna poți să găsești o toaletă. Nu însă în Delhi. Acesta avea o găleată în față ca să te speli pe mâini. Dar avea televizor cu ecran plat (și era destul de curat și avea mâncare bună).
Ne-am găsit apartamentul pe Airbnb, unul „de lux“ cu trei dormitoare. Pe lângă problema cu locația, eram chiar lângă centură și demolau clădirea le lângă noi. Oamenii lucrau acolo în continuu, într-o noapte era și un escavator ce încărca cu moloz o coadă lungă de camioane. Am avut foarte mult praf și foarte mult zgomot. Proprietarul a fost foarte drăguț și de ajutor, un matematician la pensie și poet publicat. Când copiii au văzut pentru prima oară apartamentul le-a căzut fața, nu mai văzuseră în viața lor ceva atât de luxos. Noi nu eram la fel de încântați, dar ne-a plăcut și nouă.
 |
| Sufrageria, vedere din sala de mese |
Pe străini îi taxează 250 de rupii la un monument, aproximativ 5$. Nu prea mult, dar fii atent: este de 25 de ori mai mult decât plătește un indian. În Nepal prețul pentru străini era de 4-5 ori mai mare (2,5$ față de 50 de cenți). Aici este de 25 de ori mai mare. Cineva ar putea argumenta că străinii își pot permite, și că indienii merită să vadă și să se bucure de comorile țării lor. Dar asta ridică două aspecte interesante. Primul este că guvernul Indiei dă mesajul „Străinii au bani, hai să-i jefuim“ și dintr-o dată peste tot, de la o banană până la biletul de autobuz, la taxi, sau haine într-un bazar, prețul este umflat de 3-4 ori. Indienii simt că au acest drept, guvernul lor spune așa. Străinul nu crede pe nimeni și în nimic, nici n-ar trebui, dar cel puțin în cazul meu îmi ia toată bucuria sau interesul de a interacționa cu un localnic. Cel de-al doilea aspect este că probabil indienii nu apreciază ceea ce au sau văd. Când plătești 10 rupii (20 cenți) să vizitezi Fortul Roșu, atâta valoare pun și ei pe el, așa că își aruncă biletele și mizeria pe pământ.
Cum se presupune că am putea să ajungem să comunicăm cu indienii? Nu trebuie să avem încredere în nimeni sau în nimic din ceea ce spune cineva. Te opresc pe stradă „Bună ziua domnule, de unde sunteți?“ și se presupune ca noi să îi ignorăm complet și să mergem mai departe. Oamenii ți se bagă în față, vor să-ți vândă ceva, șoferii de taxi vor să te ducă undeva, proprietarii de magazin vor doar să te uiți la lucrurile lor, nu ne cer să cumpărăm, cerșetorii vor „doar 10 rupii“ sau ceva de mâncare și tot așa mai departe. Amândoi ne simțim prost să ignorăm oamenii, uitându-ne prin ei ca și cum n-ar exista, învățându-i și pe copiii noștri să facă la fel. Ne descurcăm destul de bine, dar nu ne place de loc.
Înapoi la guvern. Vizităm acum cea mai mare democrație din lume. Sau cel puțin așa se cheamă. Este o dinastie, un partid care conduce totul, o birocrație de-ți stă mintea-n loc, o societate învechită, un guvern corupt. Își pot permite să aibă arme nucleare și să cheltuiască 10 miliarde de dolari pentru avioane de luptă, dar nu-și permit să curețe străzile și să-și găzduiască cetățenii în niște ghetouri decente. Campaniile anti-corupție și grevele foamei bine publicizate ale cruciatului Anna Hazare (un bătrânel fragil) par să funcționeze și poate chiar să înceapă o schimbare. Guvernul a făcut o comisie care să adreseze corupția, dar parlamentul încă se mai cerată de repartizare în comisie și ce domenii ar trebui protejate de investigații.
 |
| Instalație de securitate |
 |
| Urinal civilizat |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu