Nepal

Namaste Nepal!

Mergem pe un drum asfaltat în zig-zag într-o pantă descendentă de unghiuri variabile. Coborâm din atmosfera rarefiată și senină a platoului tibetan spre locul unde se nasc norii. Primul val de umezeală ne răsfață plămânii: cât de ușor este să respiri! Din valea de sub noi se ridică scame albe care se anină în crengile copacilor de pe versantul opus. E din ce în ce mai verde și chiar vedem flori. Ne apropiem de orașul de graniță. Casele cu etaj sunt lipite de stâncă, drumul prea îngust pentru camioane. Amestec de lume și haine. Trecem granița pe jos pe podul Prieteniei. Un pod simplu care unește două lumi total diferite. Pășesc cu dreptul peste linia galbenă: Welcome to Nepal! îmi urează omul care mi-a observat gestul.

Pe partea nepaleză casele sunt în proces de construcție. Sunt înguste și înalte, cu două etaje. Parterul este locul de afaceri, că e ceainărie, magazin sau agenție de turism.

Așteptăm să vină mașina privată care să ne ducă în Kathmandu. Ei rămân în biroul de la graniță, iar Ioan și cu mine plecăm să facem poze pe un drum pieptiș. Urcăm pe coasta dealului încercând să prindem o poză a văii, dar nu reușim. Ajungem în fine într-o zonă ceva mai dreaptă și vedem un sătuc... heeeei, l-am fotografiat de pe partea tibetană! Pare idilic, cu case acoperite cu paie, pârâiașul care curge pe marginea curții, flori roșii, plante verzi...

Apă, este o abundență de apă, curge liber printre pietre, face cascade, este captată în furtune și eliberată în cișmele cu o cârpă peste robinet, ca să nu stropească. Femeile stau pe vine și freacă cu săpun rufele, apoi cu o perie pe cimentul fântânii și le limpezesc. Apa este cărată în găleți pe cobiliță până la locul de construcție, e vărsată pe jos înainte de a mătura...în ce secol suntem?

Ne întâlnim cu Anu, un văr al proprietarului hotelului din Kathmandu, care ne conduce spre minivan. Conduc pe dreapta. Imediat începe să claxoneze, se strecoară pe contrasens printre camioane care transportă bunuri spre și de la graniță. La un moment dat e obligat să aștepte și oprește motorul: din față îi vine o coloană de camioane care merg pe partea bună a drumului (fără groapă). În curba făcută de drum și un pârâiaș o femeie în sari stă ciuci și freacă cu praf și spală vasele în care a gătit prânzul. Ultimul camion ne face semne cu faza mare, nu mai vine nimeni după el, putem să trecem.

Sunt multe semne care ne arată că suntem într-o altă țară. Drumul este tot agățat de munte, dar dacă în Tibet era asfaltat și zonele cu gropi erau anunțate cu pietre mari vopsite în roșu puse în mijlocul drumului, în Nepal e mai mult gropi. Și dacă te uiți în sus, vezi și mormanele de nisip și pietre care au alunecat la ultimele ploi. Iar din loc în loc trecem pe un drum complet nou, vorba Mariei, săpat proaspăt, pentru că cel vechi s-a surpat. Abia acum înțelegem dorința lui Tsewang și a șoferului de a pleca din vale cât mai repede; dacă se întâmplă ceva cu drumul, n-au cum să iasă pentru câteva zile. Claxonatul este diferit, scurt, grăbit, repetat, tit-ti-ti-ti-tiiiiiit, ca să nu mai spun nimic de cele cu melodie. Șoferul accelerează pentru câțiva metri și apoi frânează de ne bagă cu nasul în scaunul din față ca să treacă prin groapă. Oricât ar încerca nu poate să depășească 40 km/h.

 În locurile puțin mai late apare câte un sat, casele apropiate una de alta, majoritatea noi din cărămidă, nefinisate, cele vechi din chirpici, toate cu știuleți de porumb puși la uscat pe grindă. La etajul neterminat se usucă snopii de orez, porumbul dezghiocat sau alte produse agricole. În fața lor, niște șoproane scunde și improvizate adăpostesc o plasă cu buruieni din care ronțăie caprele. Pe stradă este înșirat orezul și trecem cu mașina peste el, pe post de treierat. Puțin mai încolo e vânturat dintr-o tipsie uriașă de o femeie în sari care stă pe vine.

Ieșim din munți, dar continuăm să mergem agățați de deal. Valea ne oferă priveliștea de  pe dealurile opuse. Drumul e mereu pe coama și tot acolo și concentrarea de oameni și case. Scările încep unde este abrupt, în vecinătatea teraselor și lângă ele, apa. Mă uit în continuu pe fereastră și peisajul își păstrează elementele: drum, case, dedesupt terase galbene, maro, verzi, fără nici o pauză. Ca și cele peruviene, sunt mărginite tot cu pietre, dar doar puse unele peste altele, fără o grijă deosebită.

Pe măsură ce ne apropiem de Kathmandu, se aglomerează drumul și depășirile pe contrasens sunt ceva mai rare. Devine aproape continuu claxonul, ca un fel de anunț, mă apropii de curbă, bagă de seamă. Diferența între oraș și sat constă în înălțimea construcțiilor și concentrația mai mare de mașini, oameni și gunoi. O femeie își legăna bebelușul la etajul unui bloc care nu avea pereți, deși parterul era terminat și cu ferestre. Strada există, este asfaltată (și cu gropi, dar mai micuțe), dar trotuarul este inexistent, lumea merge prin praf. Pe margine, proprietarii de magazine se străduiesc cu niște măturici de tătar să-l îndepărteze de pe trepte, dar în câteva minute este înapoi. Marfa este scuturată de câteva ori pe zi de praf cu mâna, cu cârpa, cu mătura. Praful îți intră între dinți și ajungi să înțelegi de ce tot scuipă. De unde vine tot praful ăsta? Pe o rază de 50 m avem cel puțin patru construcții și o demolare.

Ajungem în Tamel, cartierul turistic al Kathmandu-ului. Sunt o mulțime de magazine cu suveniruri, haine și restaurante. Pe cele patru rânduri de uși duble, înguste, care se deschid în exterior, este agățată marfa. Pe scări sunt așezate coșuri, iar printre ele stă proprietarul și eventual câțiva prieteni cu care vorbește. În general sunt tăcuți, dar e suficient să-ți prindă privirea și încep să vorbească... în engleză! Ce ușurare să te poți face înțeles, să poți să ceri o pătură în plus pentru că ți-e frig, să ceri mâncare necondimentată. Majoritatea lumii vorbește engleza, nu numai cei din industria turismului. Lozinca “Educația este apărarea națiunii” face sens.

Încheiem ziua la restaurantul Alchemy de la parterul hotelului, cu specific italian, pentru că suntem rupți de foame, obosiți și n-avem energie să căutăm ceva comestibil din mâncarea nepaleză. Pe parcursul șederii noastre în Kathmandu ne vom întoarce de mai multe ori să mâncăm aici pentru că mâncare este bună, iar personalul prietenos.

Unul din lucrurile pe care le avem de facut în Nepal este să ne vaccinăm împotriva turbării, febrei galbene și febrei tifoide. În State ne-ar fi costat 4000$ toți cinci pe când aici 650. Am cântărit mult timp dacă să ne vaccinăm anitrabic sau nu, și până la urmă a contat că ți se poate întâmpla doar să te lingă pe o mică zgaibă și trebuie să-ți faci cinci injecții, nu trei, din care primele două în termen de 24h. Ce ne facem dacă suntem pe vârf de munte atacați de maimuțe înfometate? Cine ne garantează că ajunși la un spital au imunoglobulina necesară? Celelalte două sunt necesare pentru că avem intenția să mergem în Africa în zone considerate endemice.

Ușă sculptată în lemn tek cu motive budiste.

A fost puțin mai greu să găsim clinica, având în vedere că nu există adrese recongnoscibile și chiar vecinii nu pot să-ți spună clar unde se găsește. Prima mea impresie a fost de dispensar de la țară. Cabinetul avea o masă de consultație antică, un paravan din metal cu perdeluță, cântar pentru bebeluș cu greutăți glisante, pus pe dulap, dar pe pereți erau afișe noi. Oamenii erau foarte drăguți și asistenta a fost foarte atentă să ne arate data de expirarea a vaccinurilor și să ne facă injecțiile.

Am luat imediat remedii homeopatice ca să nu ne doară și să nu fim afectați de toxicitatea lor (Vaccinotoxinum, Arnica C5, Ser de cal C30, iar pentru că a doua zi am fost foarte obosiți și arțăgoși la a doua rundă am adăugat și Drenor Hepatic și Solidago C7). Pentru cei interesați, nu am avut nici o durere la mișcare, doar la atingere, iar Ioan este singurul care a făcut febră la 3 zile după.

„N-avem poze de Nepal!” a exclamat Mihai încercând să găsească ceva de pus pe blog. Știu, și avem mai multe motive pentru asta. Am citit o carte scrisă în 1923 de Percy Brown “Picturesque Nepal”, unde era lăudate două stiluri de arhitectura și cum sunt ele distribuite în țară, în funcție de ce zone au fost cucerite și când. Acum toate clădirile sunt aproximativ la fel: înguste, înalte, înghesuite, dărăpănate/netencuite. Mizerie peste tot, gunoi, saci cu resturi de ciment în mijlocul străzii și moloz.

Templele, atât de albe și libere în pozele lui Brown, sunt ascunse sub praf sau sub mărfuri. Am încercat să facem o plimbare spre Durbar Square (Piața Palatului) citind despre templele pe care le întâlneam. Am renunțat după cinci sute de metri, înecați de avalanșa de informație și de multitudinea oamenilor. Se presupune că ar trebui să fim deschiși la diferențe, mai ales că încercăm să aflăm mai multe despre această cultură, dar e foarte greu să înțelegi religia lor, un amestec de hinduism și budism. În Tibet Tsewang a făcut o treabă foarte bună, ajunsesem să învăț abc-ul budismului, recunoșteam statuile. Aici cu trei zei, care se reîncarnează și au diferite manifestări, plus soțiile, plus copiii, plus demonii, care nu se știe de unde apar...Pot să accept și asta, și simbolurile de fertilitate, dar mi-a pus capac ceea ce am perceput ca lipsă de respect: că sunt puse pe jos, la nivelul câinilor sau din neatenție să calc peste ele. Unele sunt atât de vechi încât sunt sub nivelul asfaltului, iar pasta aceea roșie de binecuvântare adăugată zilnic peste cea de dinainte le dă un aspect murdar.

La a doua încercare am luat un ghid, aproape cum ne-am dat jos din taxi. Ne-a întrebat de unde suntem și la răspunsul nostru, bucuros ne-a arătat că are bani românești. Prakash (pronunțat Pracas) ne-a plimbat prin cele trei piețe povestindu-ne despre palatul nou, care seamănă perfect cu Banca Angliei, de cel vechi, care arăta jalnic, cu fisuri în pereții de cărămidă și ferestrele de lemn de tek strâmbe (în fața lui era un rudiment de schele de lemn, presupun că urmau să-l renoveze), de temple, care al cui e și cum putem să-l recunoaștem după animalul care stă în fața lui (Maria a descris aici), despre hippie care au venit și au găsit o țară fără reguli pentru ce voiau ei să facă și și-au dat frâu liber, despre Kumari, zeița vie (link pe blogul Mariei), despre obiceiuri.

În stânga un templu hindus, iar în dreapta vechiul palat regal.

Curtea interioară a casei zeiței Kumari.

Detaliu al treptei din curtea interioară, casa Kumari.

Fereastră în lemn de tek, detaliu frontal casa Kumari.

Casa zeiței vii Kumari. Banda aurie de pe acoperiș este închipuirea căii către Nirvana.

Aici erau construcțiile descrise de Brown, acele clădiri roșcate, cu ferestre decorative din lemn de tek, care să permită familiei regale să vadă, dar să nu fie văzută, sculptură delicată în lemn, curte interioară simplă. Am urcat treptele templului lui Hari Krișna, doar ca să avem o imagine de ansamblu, dar am văzut aceeași mizerie. Am deschis ușa unui templu hindus unde femeile stăteau pe jos în toate direcțiile și mi s-a spus că se rugau. În alt loc era un zeu cu înfățișare de demon (pictat în culori țipătoare) pe a cărui gură curge bere o dată pe an și bărbații se luptă și calcă în picioare pentru a o bea.

Curte interioară cu temple budist și hindus.

Două temple budiste în jurul cărora este piața.

Templu hindus.

Oriunde te întorci găsești un Ganesh, un lingam sau varianta feminină, o stea în șase colțuri, un Buda. În cuvintele ghidului, nepalezii vor ca primul lucru pe care îl văd, sau fac, într-o zi să aibă legătură cu religia, atunci le va merge bine și din cauza asta fiecare curte interioară a caselor are un mic templu hindus și unul budist. În plus, dacă vrei să atingi nirvana și să nu te mai renaști trebuie să faci karma bună, fapte bune. Dacă dai bani, pentru că îi ai, asta nu se consideră, dar dacă omul care primește e mulțumit, atunci karma e bună. Dacă-i dai bani să meargă la școală și el îi folosește pentru droguri, karma ta e bună și a lui nu. Dacă crezi că aici e Shiva, te ajută, dacă nu crezi, e doar o piatră și tu nu te alegi cu nimic!

Templul Swayambhunath sau templul maimuțelor.

Rugăciune la templu Swayambunath.

Templul Swayambhunath pe care atâția tibetani visează să-l vadă este năpădit de maimuțe, câini, ulii și vânzători. Holul de rugăciune era foarte mic, iar călugării ce se adunau pentru rugăciunea de seară mi-au dat senzația că veniseră la servici. Nimic din atmosfera austeră și de rezistență tăcută din Gyantse. Dar la picioarele noastre era valea Kathmandu.

Piața Palatului Patan

Templu în piața palatului Patan

Un împărat a avut trei fii și ca să nu se certe, când i-a venit sfârșitul a împărțit în trei împărăția, ca fiecare să-și aibă partea lui. Asta nu i-a împiedicat să se lupte după moartea lui. Patan este unul din aceste regate și are o singură piață cu temple, statui, fântână și palat. Era curată și bine îngrijită. Am angajat un alt ghid care ne-a spus mai mult despre rege și familia regală, garuda nepaleză (mijlocul de transport al unui zeu, corp de leu cu aripi) are față de om și nu de pasăre, ca cea indoneziană, iar aceste două chioșcuri sunt de fapt două paturi pe care dormeau oamenii care veneau la oraș din diferite motive (sistemul de hanuri nu era dezvoltat). Templul de aur n-am înțeles ce avea special, decât că preoții de acolo vindecau diferitele dureri ale oamenilor cu ajutorul vibrației unor castroane de alama. Am fost duși la o demonstrație în care am privit cum apa țâșnea în picături de pe margine spre interiorul vasului din cauza vibrației și i-am simțit concentrarea în piept când l-am avut pe cap (ceea ce mi-a produs o durere de cap, pe care ar fi trebuit să mi-o vindece dacă aș fi avut-o la început). Am vizitat și muzeul pornit cu ajutorul austriecilor, cu exponate puține și explicații la obiect (totuși prea multe pentru hard-drive-urile creierelor noastre, așa cum spune Ioan).

Cei câțiva oameni cu care am avut contact în lumea turistică au fost foarte drăguți și îndatoritori. “Trebuie doar să ne spuneți și se face” era răspunsul lor la orice. Dhanyabad, mulțumesc.

Zilele la Chitwan au fost plăcute și binevenite. Am locuit la Sapana Lodge Village, câteva vile, un oficiu și un restaurant pe marginea râului. Pornit cu bani olandezi, proiectul investește o parte din câștig într-o școală locală. În prima seară am avut prilejul să vedem dansurile tradiționale Tharu: de război, de Anul Nou, Thakara—pentru recoltă, Thumara dower (?) —la moartea cuiva, prietenii încearcă să aducă un zâmbet celor îndurerați, băieții îmbrăcându-se în haine de fete, dansul focului și Jilly, pentru nuntă la care am fost și noi invitați să participăm.

De jur împrejur câmpuri de muștar în floare, bivoli, capre, elefanți și satele de Tharu. La origine sunt hinduși care au ajuns să locuiască în junglă și după ce s-a înființat parcul, au fost obligați să trăiască la marginea lui și să învețe o nouă meserie: agricultura. Casele lor sunt din iarba elefantului, un fel de trestie, peste care pun noroi amestecat cu balegă. Le refac în fiecare an, lăsând un loc netencuit pe post de fereastră.

O rogojină pe o ramă de bețe oprește intrarea șerpilor și a șoarecilor. Le împodobesc cu amprentele mâinii drepte ( cea stanga e considerata necurata) înmuiate în diferite culori. Acoperișul e de paie. Femeile care au deja un tatuaj fac mâncarea pe vatră și tocătorul lor este un sistem de două pietre.

Apa e din fântână cu cumpănă sau cu pompă de mână (la ultima am văzut un elefant adăpat: stăpânul muncea la pompă și elefantul cu trompa lipită de țeavă; când se umplea, stăpânul se oprea și elefantul își turna apa în gură). Greutățile le cară pe spate în coșuri susținute de o fâșie pe frunte.


Și aici se construiește cu nemiluita din cauza parcului care aduce turiști. La colț este un magazin general, iar lângă e măcelarul, astăzi are pui, ce bucată din el vrei? Când am vizitat satul am fost înconjurați de copii și aflând cum îi cheamă pe ai noștri au început să le repete numele fără greșeală, în special pe al Ilenei. Găsiseră și ei o distracție înainte de treburile serii.

În Kathmandu femeile poartă sari sau dhaka, acea cămașă lungă până aproape de genunchi și pantaloni. Părul lung în coadă sau coc, bindi și vopseaua roșie pe cărarea părului dacă erau măritate. Bărbații se îmbracă vestic. Vis-a-vis de hotelul nostru era o școală unde copiii cu uniforme stăteau în clase fără uși, cu ferestre fără geamuri, repetând după profesor sau un alt copil care citea din carte de la 10 la 16 cu o pauză de masă. În pauze năvăleau în curtea mică și săreau coarda sau se jucau cu o minge mică. Au liber sâmbăta și două vacanțe de câte zece zile, plus nenumărate sărbători religioase împrăștiate de-a lungul anului. Militarii sunt prezenți peste tot și-ți controlează hârtiile, dar nu se simte nici pe departe ca în China. Au o atitudine relaxată, zâmbesc și-și văd de treabă.

 Rămâi cu bine, Nepal. Namaste!