Elefanți

Ne terminăm micul dejun în fugă pentru că e timpul să plecăm la elefanți. Ne suim în jeep și conducem pentru câteva minute până la intrarea în Parcul Național Chitwan. Ca să fim cinstitiți suntem doar în zona de tampon. Ne dăm jos și trecem pe lângă câteva tarabe cu sucuri și mâncare și două cu suveniruri. Urmăm cărarea de pământ până la un gard cu scări de lemn. De partea cealaltă... un elefant, pe a cărui spinare se află o saltea de paie și o ramă cubică de lemn. Patru oameni la elefant. Maria se oferă să meargă separat de noi. Suntem instruiți cum să ne așezăm și-mi aleg locul dorit, în spate pe șoldul stâng. Mahutul își îndeamnă animalul și pornim la drum.Întâi încet, alene, ca să ne învățăm cu ritmul. Dang- dang față-stânga, spate-dreapta și de la capăt.

Un moment scurt de pauză. Ne oprim pentru că celălalt elefant din echipă are nevoie să se ușureze. Pornim din nou și constatăm că ne îndreptăm spre râu.

Brusc se schimbă înclinarea: coborâm un mal abrupt! Dacă îi vine vreo idee și ne stropește cu trompa? Din fericire este un elefant bine antrenat și nu face acest lucru. Ajungem cu bine pe malul celălalt. Aici mahutul hotărăște că nu merge suficient de repede și începe să-l  bată cu un băț pe cap, și pentru că e încăpățânat, schimbă cu un ank (instrument de metal cu vârf și cârlig- descris mai bine în "Ank-ul Regelui" in Cartea Junglei de Kipling). Elefantul ascultă, iar nou suntem zgâlțâiți mărunt. Intrăm în așa zisa junglă. Ceața abia se ridică. Auzim păsări și dacă sunt foarte aproape, le și vedem. Vorbim în șoaptă doar strictul necesar, ca să nu speriem eventualele animale sălbatice care n-au reacționat la apropierea elefanților. Sub noi simțim o vibrație abia auzibilă: elefantul vorbește. Comunică prin sunete de joasă frecvență cu ceilalți.

Heeeeeei! strigă mahutul pe limba lui și începe o conversație strigată la distanță cu mahutul celălalt. Până acum am mers împreună, dar pentru că al nostru văzuse niște căprioare, am luat-o pe altă cale. Mai mulți Bambi foarte bine crescuți se uitau la noi de la adăpostul frunzelor.

Mai departe. Încep să ne obosească picioarele. Dacă le lăsăm atârnate, se agață crengi și frunze. Găsesc un fel de băț pe marginea cuștii pe care pot să-mi sprijin talpa.

Dang-dang. Marginea de sus de la cușcă vine în dreptul umerilor. Te face să te simți în siguranță. Dar nu este ergonomică pentru făcut fotografii. Dacă îmi țin mâinile pe desupra ei, îmi amorțesc. Dacă mă sprijin pe umeri și-mi ridic aparatul pe sub bară, doare de atâta zdrăncăneală. Variez pozițiile și e suportabil.

Ne oprim din nou. Mahutul Mariei se dă jos și pleacă în junglă. Oare cât de bine antrenați sunt elefanții ăștia? N-ar putea să plece de unul singur? Păi de-aia stă mahutul nostru, să-l păzească ca să nu-i vină vreo idee!

Plecăm din nou. Pentru un timp apare un al treilea elefant, în spatele nostru. Tufișuri, copaci, tufișuri, copaci. Ce interesant...Fâl-fâl-fâl un vultur micuț cu o șopârlă în ghiare trece prin fața noastră. Dispare și apoi îl revedem așezat în copac. Șopârla era moartă de mult si uscata, iar el privea de jur împrejur, poate găsește ceva de mâncare. 

Acum suntem singuri. Poate o să vedem ceva...Pâș, pâș (în ritm de elefant) intrăm într-un luminiș și....surpriză....ne oprim! Și stăm. Încep să mă îndoiesc de capacitatea mahutului nostru de a găsi animale sălbatice în această zonă. Poate s-a pierdut? Îi așteaptă pe ceilalți să-l scoată din încurcătură?

Stăm cuminți pe elefantul nostru și vedem ceva care se mișcă. Ioan se ridică în picioare  în cușca noastră. O maimuță! Ioan stai jos! Nu, serios, e o maimuță. Copilul are dreptate, o maimuțică se strecoară printre ierburi, se suie până la jumătatea unui arbust, își face nevoile și pleacă mai departe. La scurtă distanță o urmează un pui. 

Hmmm, poate că așteptăm să se adune mai multe maimuțe. Între timp ne-am reunit cu elefantul Mariei. Sigur asta facem, pentru că uite, a mai apărut una la marginea luminișului. Mai stăm puțin și din pădure ies aproape zece elefanți, fiecare cu câte patru turiști și un mahut. Noi eram maimuțele care ne adunam?

Plecăm în grup. Super, acum chiar că nu mai vedem nimic! Toți turiștii sunt tăcuți, mahuții în schimb au limbariță. Țipă de la unii la alții. Reintrăm în pădure și într-un alt luminiș....un rinocer cu puiul lui!

Oooaaau! Brusc turiștii învie, încep să facă poze (noi cel puțin încercam să ne trecem aparatul unul altuia, în funcție de cine avea poziția cea mai bună). Mahuții își îndeamnă elefanții să stea în primul rând, avem timp să ne uităm și cu ochiul liber: puiul stă în spatele mamei, încearcă să mănânce iarbă. Își văd liniștiți de treaba lor și la un moment dat se întorc cu spatele la noi.

Așa arăta scena de-adevăratelea...

Totuși am văzut și noi ceva în plimbarea asta. Grupul de elefanți se separă, fiecare pornind în altă direcție. În liniște totală ne îndreptăm spre o apă stătătoare verde. Mergem pe malul ei și ne oprim. De data asta mahutul nostru simte chemarea naturii. Nici nu se întoarce bine și mai vin doi elefanți. Mahutul nostru se ridică în picioare pe capul elefantului, pășește  pe cel vecin și se așează. Este rândul prietenului și colegului său să se ușureze! Ce bine că turiștii nu au voie, altfel am sta într-un singur loc la coadă la baie!

OK... ne mișcăm. Facem recapitulare: am văzut căprioare pătate, căprioare gri cu un cerb, un vultur, maimuțe, o rinoceriță cu puiul ei... ce altceva mai e de văzut? Locul de debarcare. Ne îndreptăm într-un dang-dang rapid și spontan. Elefantul știe că urmează să mănânce apoi să plece la baie, așa că nu are nevoie de nici un îndemn să se grăbească. Parchează cu spatele... coborâm unul câte unul și ne uităm la elefantul nostru: este o femelă cu pete albe pe urechi și trompă (semn că este destul de în vârstă). O mângâiem: e caldă și  are țepi. Până la urmă trebuie să plecăm, la 11:30 avem de spălat doi elefanți.

Ne îmbrăcăm în costumele de baie lungi, ne punem sandalele Teva special cumpărate pentru acest eveniment și așteptăm agitați. Vine managerul vilelor și ne spune că nu avem nevoie de sandale, iar copiii le abandonează fără regret. Râul este la o distanță de o sută de metri, și se presupune că trebuie să mergem călare pe deșelate pe elefant. Întâi trebuie făcut elefantul să se așeze în locul nisipos special amenajat. Apoi se potrivește scara și ne suim pe el: Ioan, Ileana și eu (Maria va merge pe elefantul ei). Trebuie să ne ținem strâns de mahut ca să nu alunecăm atunci când se ridică în picioare. Nu e greu să stai pe el, doar incomfortabil. Încerc să-mi aduc aminte de la lecțiile de călărie cum să-mi țin picioarele, puțin îndoite și să strâng, asta îmi dă o priză mai bună.

 Intrăm în râu, acolo unde este curentul mai mare și bâldâbâc, dă cu Ileana și cu Ioan în apă (ei nu anticipaseră momentul culcării în apă). Țipete și chirăieli, râsete. Ne spune să ne suim din nou pe spinare elefantului. Mă bucur, mă gândesc că îl mută în altă parte, undeva unde pot să stau în picioare. Bucuria de scurtă durată, îl trage de ureche și-i strigă o comandă din nou și din nou, până când, vrând- nevrând elefantul ne-a stropit cu trompa. O dată, de două ori, de trei ori. Ar fi distractiv dacă i-ar place și elefantului! E un concurs al voințelor, pe elefant nu-l doare că-l trage de ureche și singurele sentimente rănite de țipetele mahutului, sunt ale noastre. Ioan cedează primul și-i spune că e de ajuns. Ne mutăm și din nou dă cu noi în apă. Cu o piatră începem să-i frecăm pielea neagră-maronie. Pe spinare are riduri depigmentate. Pe părțile laterale are mai mult păr, maroniu roșcat.

 Nu durează mult și trebuie să ne suim să plecăm. Ne învață să-l prindem de ambele urechi, să-l apăsăm pe trompă ca să-l obligăm să și-o încârlige în afară și să ne putem sui pe capul lui. Îl mai trage puțin de ureche și de data asta pornește ușor să ne ude și continuă fără încurajare. Încet, cu sentimentul că am făcut ceva deosebit, ne întoarcem la groapa cu nisip de unde am plecat.

După-amiaza avem programata o vizita la centrul de reproducere al elefanților.Ca sa ajungem acolo am fost plimbați cu o canoe lungă făcută dintr-un singur copac (silk cotton tree XXXîn 25 de ani ajunge la dimensiunea bună; din păcate o canoe, cu cea mai bună îngrijire, rezistă doar 10 ani).

Pe bancurile râului Bhuri Rhapti (Bătrânul Râu) am văzut gharial, un crocodil cu botul lung și subțire, crocodili normali, păsări de toate felurile printre care păuni, egrete, chiar și o barză și un kingfisher .

 Centrul consta într-o clădire de dimensiuni mici care adăpostea ghișeul de bilete, camera pentru soldați și camera de informare. În ultima ne-am petrecut vreo 10 minute citind despre istoria parcului, despre elefanți în general (anatomie, reproducere, captivitate), despre dresarea lor. Le trebuiesc trei oameni: unul curăță după ei, altul le pregătește mâncarea și mahutul care îl dresează și conduce. În viața unui elefant (70 ani) există doi sau trei mahuți. La 2 ani începe dresajul. Puiul este separat de mama lui, legat cu picioarele din față de un stâlp, fără apă, până când e suficient de slăbit să asculte și să nu facă rău. Antrenamentul de bază ia o lună și pe parcursul a doi ani vor învăța toate comenzile. Oare n-a studiat nimeni limba elefanților? Reguli de comportament? N-au și ei un fel de om al șoaptelor pentru elefanți, care să se folosească de limbajul corpului și sunete cu frecvență joasă? 

Afară vedem un pui de elefant plimbându-se printre picioarele altuia. Acesta îl împinge cu trompa, ceea ce cauzează un al treilea să-și sune trompa și să-și fluture urechile. Aceasta era mama adevărată! Puiul a venit la ea, a supt puțin și a continuat să se miște liber. 

Am văzut și gemeni, doi băieți de doi ani. Erau cât jumătate de elefant adult și în curând urmau să înceapă antrenamentul...Undeva departe un pui își atingea repetat mama, ca și cum s-ar fi jucat leapșa, iar ea își clătina capul...

de fapt, voia să sugă, dar era prea mare, mai mult era un răsfăț. Până la urmă a primit ceea ce a cerut.