Maria: Lucrurile care sunt diferite

Maria: Lucrurile care sunt diferite din 9 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Sunt câteva lucruri pe care le facem, dar nu în mod obișnuit — lucruri pe care nu am fi avut voie să le facem acasă.

Este o chestie interesantă — o iei la picior pentru un an și dintr-o dată faci tot felul de lucruri pe care nu aveai voie să le faci pentru că părinții s-ar fi uitat la tine cu neîncredere și ar fi spus un „nu“ categoric, sau ceea ce ni se părea important, acum nu ni se mai pare.

Numărul unu: Nutella.

Nutella, când aveam cinci ani era cea mai bună ciocolată din lume (încă mai este). Era o tratație rară, pentru că Nutella folosea grăsimi hidrogenate (sau parțial hidrogenate) — ceva pe care mama noastră îl restricționa. Foarte mult.

Pe măsură ce am crescut Nutella a devenit „cadou de ziua de naștere“. Totuși era destul de rar să putem să o întrebăm pe Mama — „fii atentă, din moment ce vine ziua lui Ioan…. am putea să avem Nutella?“

Și răspunsul era „da, cred că da“. Dar… și asta e ceva la care mă gândesc acum… nu ne-am gândit niciodată să cerem direct, pentru că probabil dacă am fi făcut-o, probabil că ar fi spus da. Dar nu despre asta vorbim.

Vorbim despre…. suntem în Kathmandu și mâncăm o cină de sandwichuri — de care mâncăm de fiecare dată acasă — ceva pâine, brânză, carne (inclusiv pește) și un cuțit. Și ne facem sandwichurile și nu trebuie să ne mai gândim dacă comandăm ravioli sau penne, pui tandoori sau sandwich cu brânză la grătar. Și e ca-n paradis.

Dar… în timp ce mâncăm (și e ora șapte seara —suficient de aproape de ora nouă, ora noastră de culcare), Tata ne sugerează să lăsăm o bucată de pâine pentru Nutella.

Ca să înțelegi, ne-am dus la cumpărături în Kathmandu, am găsit un borcan de Nutella și l-am ridicat în aer cu întrebarea „Da?“ Mama s-a uitat la el cu dubiu „Cât costă?“ (costul e important). Am turuit un număr. „N-ai cu ce să o mănânci“ a spus Mama (pe vremurile în care mâncam, o întindeam pe pâine sau pe alte lucruri). „O mâncăm cu degetele“. Am cântărit situația și apoi am zâmbit cu gura până la urechi. „Super!“ am zis eu. Ioan întreabă „Ce?“ „Cumpărăm Nutella“. Ultima oară când am avut Nutella era la tabără. În august. Și asta a fost pentru că o fată a adus un borcan, iar fetele din cabină îl treceau de la una la alta luând fiecare cu degetele. Și înainte de asta cred că a fost ziua lui Ioan de 11 ani. Dar nu sunt sigură.

Acela a fost primul borcan de Nutella din săptămâna asta. Acum suntem la al treilea. Mâncăm cu lingura, luând una sau două de fiecare dată (ceea ce înseamnă cinci sau zece linguri pline…ceea ce nu explică cum abia am început borcanul și acum este terminat — cu siguranță eu nu iau borcanul în miezul zilei. Și totuși se pare că restul lumii o face.

Mai citește încă o dată. Linguri pline cu nutella. Nutella goală. Nimic altceva, nici măcar în apropiere. ȘIIIIII … e ora șapte seara. O oră la care și sucul de portocale ar fi fost criticat… și părinții noștri mănâncă împreună cu noi, ceea ce este la fel de nemaipomenit ca și a mânca nutella la șapte seara.

(Este ora opt seara a doua zi… și mâncăm nutella)

Numărul doi: uită de televizor.

E adevărat.

Când am ajuns la hotelul ăsta am intrat și ne-am trântit lucrurile pe oriunde s-ar fi putut pune, ne-am băgat computerele în priză și am început să facem ceea ce facem noi de obicei.

Când am plecat din hotel ca să mergem la Chitwan, după patru zile de locuit în „apartament“, Tata s-a uitat în camera pe care am împărțit-o cu Ileana și a spus „O! Și voi două aveți un televizor“. „Da? Unde?“ M-am uitat în cameră și am fost surprinsă să văd că era adevărat. „Super!“ am spus și mi-am luat rucsacul pe umăr.

Acum sunt două posibilități, una care îmi place mai mult decât cealaltă (cred că poți să ghicești care): 1) Că am devenit atât de obsedați de laptop și iPod touch că nu mai observăm televizoarele. 2) Că ne uităm la televizor atât de rar încât nu îl mai băgăm în seamă.

Ar mai fi și o a treia opțiune, că suntem prea leneși ca să mai butonăm televizorul căutând ceva care să ne placă, așa că îl ignorăm.

Cinstit vorbind cred că cea de-a treia opțiune este cea mai realistă.

Numărul trei: mâncăm la restaurantul italian de patru din cinci dăți.

Locuim deasupra unui restaurant încântător, cu nepalezi foarte drăguți, care ne zâmbesc cu bucurie de câte ori intrăm.

Se numește Alchemy și servește mâncare italiană. Mâncare italiană FOARTE BUNĂ.

Unul din motivele pentru care mâncăm atât de des la Alchemy este pentru că mâncare nepaleză, indiană, chinezească și tibetană este de cele mai multe ori iute, ceva care nouă nu ne place.

(Acasă dieta noastră se compune din mâncăruri precum următoarele: salată, pui gătit la cuptor, poate porc dacă avem noroc, orez, spaghete, adică mâncare simplă, ușor de gătit în vreo 30 de minute, sau deseori 20.

ȘI DE ASEMENEA… pentru că este italian… știm aproape totul din ceea ce este pe meniu și dacă ne place sau nu. Are ciuperci? E cu semnul întrebării. Hamsii? Cu siguranță nu. Slănină? Poate… Spaghete cu sos de roșii? Da.

Dacă este nepaleză… trebuie să ne dăm seama dacă o să ne placă fasole neagră sau un curry de linte, sau dacă o să ne facă să plângem de cât de iute este (apropo, e bun). În China trebuie să ne uităm la poze cu foarte mare atenție și să încercăm să ne dăm seama dacă o să fie atât de iute încât să nu putem să o mâncăm.

În Japonia… a trebuit să învățăm să evitem orice care ar putea să arate că ar avea pește.

În Tibet… ei, tibetanii sunt cunoscuți ca fiind buni bucătari. Am găsit niște restaurante drăguțe, dar cred că aveau bucătari nepalezi, iar nu tibetani. Îmi aduc aminte cum că Tsewang a spus ceva despre diferența dintre un bucătar nepalez și unul tibetan, dar sunt obosită și nu-mi aduc aminte.

Un alt motiv pentru care mâncăm la Alchemy este….iaurtul.

Alchemy are un iaurt organic FOARTE BUN — neîndulcit și e doar iaurt alb simplu pe care poți să-l găsești și la Walmart…doar de un milion de ori mai bun. E ușor dulce și ușor acrișor în același timp și ca să fiu cinstită, nu e niciodată îndeajuns. De asemenea … e foarte bun pentru stomac! Ce poate fi mai bine?

Numărul patru: școală doar pentru două ore pe zi

Da… e ceva nemaipomenit. Bineînțeles, asta înseamnă că nu am avut vacanță de vară pentru trei ani înainte și că am lucrat ca niște salahori de când am început să plănuim această călătorie… dar…chiar așa? Sunt doar două ore de școală pe zi. E ridicol. E nemaipomenit. E un paradis.

Ne trezim dimineața, lâncezim până pe la opt sau nouă, apoi mergem la etaj și mâncăm… și pe la 9 sau 10 începem să lucrăm pentru școală pentru două sau patru ore (eu fac de obicei patru, nu știu de ce), apoi mergem și vizităm și când ne întoarcem mai lucrăm puțin.

E minunat să poți să te duci pe site-ul Khan Academy, să faci câteva probleme, apoi să schimbi la GIMP și să desenezi câteva linii înainte să schimbi din nou pe matematică.

M-am blocat totuși la problemele de rate. Eram aproape de sfârșit când am scris din greșeală trei în loc de patru și m-a dat înapoi jumătate de bară.

E neplăcut. Dar… cel puțin o să știu problemele despre rate pe dinafară de acum înainte! Mă îndoiesc că o să mai am vreodată probleme cu acele formule. Khan Academy e drăguță din acest punct de vedere.

Numărul cinci: nu am muză și nu am motivație.

Ăsta de fapt e un bonus, pentru că așa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată acasă…dar Muza mea e pe undeva… nu sunt sigură pe unde. Se pare că s-a hotărât să mă abandoneze.

Asta e nasol… din moment ce am cel puțin patru proiecte (nu în ordinea importanței — TOATE sunt importante!) trebuie să lucrez pentru a-mi îndeplini norma de 4500 cuvinte pe zi (nu mi-am mai îndeplinit cam de mult norma… și încep să mă îngrijorez de abilitatea mea de a prinde din urmă până la sfârșitul anului).

Feuda Sângelui are nevoie de vreo 10 000 de cuvinte pentru a fi terminată. După aceea trebuie să o încarc pe WeBook și am să stau departe de ea pentru vreo șase luni. Apoi am să mă gândesc dacă merită să lucrez mai mult la ea. Aceste ultime zece mii de cuvinte înseamnă că trebuie să aduc la bun sfârșit lucrurile — ceea ce înseamnă să recitesc și să verific ce propoziții am terminat și ce nu. Înseamnă să muncesc. Și nu prea am chef să muncesc acum.

Schimbul NaNo… partea în care plănuiesc un roman pentru altcineva până la data de 19 decembrie, nici asta nu merge prea bine. Muza e plecată și asta înseamnă că orice interes pe care l-aș putea avea pentru proiect este egal cu zero. Și totuși am de făcut fișele personajelor și trebuie să-mi dau seama cum arată casa personajului principal… și toate astea în zece zile. Stau și mă întreb la ce mă gândeam când am fost de acord să fac un Schimb NaNo.

Blogul. Cred că am rămas în urmă cu o postare la Noi6 și trebuie să trebuie să încarc câteva provocări la întrecere pe un alt blog, și trebuie să-mi dau seama despre ce vreau să scriu în următoarea postare pe blog. E greu, vezi și tu! Cât poți să citești despre călătoria noastră cu elefantul prin Chitwan sau despre soldații de teracotă pe care i-am văzut în China? În final ajungi să te întrebi dacă Dascălii se pot gândi și la alte lucruri în afara celor pe care le-au văzut. Adică am fost, am făcut și am dres, am fotografiat. CE ALTCEVA MAI E DE SPUS? e punctul meu de vedere privitor la aventurile noastre. Așa că eu caut în mod constant ceva care să dea un pic de personalitate trăirilor mele.

Riddle Rose. În noiembrie mi-a venit ideea, spre necazul meu de atunci, de a repovesti Frumoasa și Bestia, inclusiv cu ghicitori și o bestie ce-și schimbă înfățișarea (care devine coșmarul tuturor, cumva ca și boggart-ul lui JK Rowling,, dar diferit). Asta n-a fost bine pentru că m-a distras aproape în totalitate de la Feuda Sângelui. Dar acum mi-a ajuns până-n gât de ea și am lucrat din greu la toate, așa că am început Riddle Rose pe care l-am postat pe WeBook și i-am rugat pe câțiva prieteni să citească. Până acum le place titlul, subiectul și cum am scris. Cu excepția titlului, chiar că nu înțeleg de ce mă laudă.

Așa că, cu toate aceste proiecte vrednice de atenție și de care eram foarte interesată când le-am început, acum că Muza e plecată toate par cumva incolore, cu excepția lui Riddle Rose, pe care suficienți oameni l-au lăudat încât m-au determinat și pe mine să-l scriu. Adică… dacă lumea mă admiră, aș putea foarte bine și să mă mobilizez să fac acel ceva, nu? (ca să nu mai zic că Ioan stă pe lângă mine în timp ce lucrez la computer întrebându-mă când o să încarc și capitolul al treilea).

Dar din fericire această muncă asiduă s-a dovedit de ajutor în timpul lui NaNoWriMo (munceam din greu la Feuda Sângelui — ceea ce dovedește că trebuie că am ceva versiune de autocontrol) și o să continui tot așa până când se întoarce Muza înapoi.

Alte știri înseamnă că trebuie să citesc 13 cărți până la sfârșitul lui decembrie, inclusiv 85% din Middlemarch de George Eliot și 50% din Steve Jobs, ca să ajung la ceea ce mi-am propus pe acest an și să primesc o emblemă strălucitoare pe contul meu de GoodReads (îmi plac emblemele). Alte cărți de pe listă includ Northanger Abbey (Mănăstirea Northanger), Limba lui Adam, Sense and Sensibility (Rațiune și simțire) și câteva din cărțile cu zâne ale lui Andrew Lang. Nu înțeleg de ce citesc Jane Austin când îmi trebuie cantitate, dar n-am citit niciodată Northanger Abbey și ultima dată când am citit S&S aveam doisprezece ani, așa că am să o citesc și poate chiar și Lady Susan. În 2012 am să mă reîntorc la Persuasion (Persuasiune) și să o recitesc doar de drag. Îmi place Persuasion…e mai…matură.

Și pentru că aș putea să vorbesc la nesfârșit despre toate cărțile minunate pe care le-am citit sau urmează să le citesc, am să mă opresc aici și să adaug că îmi place ABBA și toate cântecele lor.

Poate că voi scrie într-un blogpost separat despre cărți?

Numărul total de cuvinte pentru  MilHalfy Challenge: 283,157/1,600,000 (17.70%)