Maria: O zi de naștere din 20 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Ieri s-a văzut diferența dintre mine și sora mea.
Mama ne-a întrebat dacă am vrea să ne trezim devreme și să vedem răsăritul soarelui la Taj Mahal. Deja spusesem „da“, dar Ileana s-a uitat la Mama cu o privire ce spunea clar „Ai înnebunit?“ Și a continuat „tocmai asta e plăcut la zilele de naștere, că poți să dormi cât vrei“
Poate pentru tine“ spune Mama, „dar— tocmai asta e ideea, să te scoli super devreme ca să te bucuri de ele!“
Și m-am trezit devreme. La cinci m-am sculat și am lucrat la o foaie de calcul pentru MilWordy’12, apoi i-am terorizat pe Ileana și Ioan să se trezească la 5:30.
Șoferul care ne-a dus ieri la Fatehpur Sikri ne aștepta afară la 6:15, cincisprezece minute mai târziu eram deja în parcarea de la Taj Mahal. Ca să ajungem acolo a trebuit să mergem pe un drum practic abandonat prin ceață pentru cine știe cât, până când am ajuns la cotitura la dreapta. Din moment ce nu puteam vedea la mai mult de 3 metri în fața noastră, și din moment ce era beznă, nu eram chiar siguri că suntem în locul potrivit până când am văzut un semn MARE pe care scria „Obiecte interzise în Taj Mahal“. Lista include ghiduri de călătorie și pașapoarte.
Am așteptat la ghișeul de bilete până pe la 6:55 ținându-ne degetele încrucișate ca răsăritul să nu se întâmple fără noi. Toată lumea de la coadă părea să tremure. Mie nu-mi era frig, dar mâinile mele erau amorțite.
N-am văzut Taj-ul până când practic nu eram în el. Un element pe care nu-l vezi în fotografii sunt florile sculptate în marmură, sau pietrele prețioase încrustate în pereți. Sau scrierile din Coran pe deasupra ușilor, în acea scriere curgătoare ce seamănă cu absolut nimic altceva decât cu niște mâzgăleli sofisticate.
Pe lângă Taj în sine, obiectivul principal este mausoleul lui Mumtaz Mahal și al soțului ei. În interior fotografiile nu sunt permise — dar asta nu înseamnă nimic — din loc în loc sunt scoase panourile de sticlă de dinafară și oamenii își potrivesc aparatele pentru a fotografia lucrătura complexă ce înconjoară cele două morminte.
Ceața tot nu s-a ridicat până la ora opt și după ce ne-am întâlnit cu o tânără ce fusese în România acum patru ani și vorbea, în cuvintele ei „româna bebelușilor“, am început să vorbim chiar la ieșirea din mausoleu, stând pe o marmură încrustată cu însemne negre și , să fiu cinstită, să perorăm. Heidi și Brandon (prietenul ei) ne-au ascultat foarte drăguți, aproape ca Emma, și a fost o ușurare să întâlnim pe cineva necunoscut care avea timp să asculte. Ne-a fost dor de asta — conversația zilnică cu oameni care nu au văzut exact același lucru pe care l-am văzut și noi.
La ora nouă ne-am întors la mașină ca să mergem înapoi la hotel și să mâncăm micul dejun — mâncasem doar o jumătate de banană și doi biscuiți fiecare, așa că ne era foame.
După micul dejun (omletă și pâine cu unt și gem) ne-am verificat emailurile și am răspuns la urările de ziua de naștere (și am trimis eu unele — La mulți ani Rowan!) apoi la prânz am plecat spre Itimad-ud-Daulah supranumit micul Taj. Deși nu arată de loc precum Taj, Micul Taj este tihnit și delicat și este precursorul Taj Mahalului. A fost construit pentru bunicul lui Mumtaz Mahal, de către fata lui. După vreo oră la Micul Taj ne-am dus la Fortul Roșu.
Acest fort mughal a fost filmat în Jodhaa Akbar (un film istoric superb cu staruri celebre de Bollywood Aishwarya Rai și Hrithik Roshan). Era nemaipomenit să recunoaștem zone din Fortul Roșu ca scene din film — și în timp ce ne uitam la realitate, îmi puteam imagina splendoarea din film, personajele îmbrăcate în haine regale brodate — discutând în sala tronului, mergând prin curte…o trăire deosebită. Lucrarea în piatră atât de complexă, cu flori și fagure de miere și zig-zag-uri și tot felul de alte modele— cumva stai și te întrebi cine are timp și bani pentru a plăti așa ceva.
Era și o moschee la Fortul Roșu, care era complet albă — a trebuit să ne scoatem pantofii să putem intra, dar era absolut superbă cu cerul albastru și marmura albă. A fost frumos de asemenea și că eram aproape singuri în acea moschee. (XXX?)
După Fortul Roșu ne-am întors la Taj Mahal să încercăm să facem și niște fotografii — cu ceața de azi dimineață n-am putut să facem niște fotografii ca lumea nici măcar de aproape, darmite din fața fântânii.
După ce am făcut o mulțime de poze și videouri cu Taj Mahalul ce părea că se dizolvă din nou în ceață și distanță, am mers spre el.
La un moment dat ne-am oprit să încercăm să sărim în fața Tajului, făcând o mulțime de poze, în timp ce Mama s-a dus să mai vadă încă o dată mausoleul, care sunt convinsă că era mult mai aglomerat decât azi dimineață.
Având atât de multe fotografii frumoase și fiind obosiți ne-am îndreptat spre mașină, ignorând vânzătorii de brelocuri cu Taj Mahal, sau conducători de carete trase de cămilă, sau șoferii de tuk-tuk.
La hotel am comandat cina și desert.
Mâncarea a fost delicioasă (ceva care uneori este greu de găsit în lume) și familia mi-a cântat „La mulți ani“ în timp ce toată lumea de la hotel se uita cu mândrie. În loc să suflu în lumânări (băiatul de la hotel ce fusese trimis să le cumpere nu se întorsese încă) am suflat un pupic în camera video.
Dar încă un lucru:
În timp ce așteptam să ne vină mâncarea, am vorbit cu două femei din China și le-am povestit despre călătoria noastră.
"OOAAA!" a exclamat una din ele, acoperindu-și capul cu mâinile „Cincisprezece luni! Asta-i nebunie! Nu-ți lipsesc prietenii? Familia?“
„Câteodată“ am spus zâmbind. „În mod special astăzi“
Mi-aș dori să fiți cu toții aici!
Ieri s-a văzut diferența dintre mine și sora mea.
Mama ne-a întrebat dacă am vrea să ne trezim devreme și să vedem răsăritul soarelui la Taj Mahal. Deja spusesem „da“, dar Ileana s-a uitat la Mama cu o privire ce spunea clar „Ai înnebunit?“ Și a continuat „tocmai asta e plăcut la zilele de naștere, că poți să dormi cât vrei“
Poate pentru tine“ spune Mama, „dar— tocmai asta e ideea, să te scoli super devreme ca să te bucuri de ele!“
Și m-am trezit devreme. La cinci m-am sculat și am lucrat la o foaie de calcul pentru MilWordy’12, apoi i-am terorizat pe Ileana și Ioan să se trezească la 5:30.
Șoferul care ne-a dus ieri la Fatehpur Sikri ne aștepta afară la 6:15, cincisprezece minute mai târziu eram deja în parcarea de la Taj Mahal. Ca să ajungem acolo a trebuit să mergem pe un drum practic abandonat prin ceață pentru cine știe cât, până când am ajuns la cotitura la dreapta. Din moment ce nu puteam vedea la mai mult de 3 metri în fața noastră, și din moment ce era beznă, nu eram chiar siguri că suntem în locul potrivit până când am văzut un semn MARE pe care scria „Obiecte interzise în Taj Mahal“. Lista include ghiduri de călătorie și pașapoarte.
Am așteptat la ghișeul de bilete până pe la 6:55 ținându-ne degetele încrucișate ca răsăritul să nu se întâmple fără noi. Toată lumea de la coadă părea să tremure. Mie nu-mi era frig, dar mâinile mele erau amorțite.
N-am văzut Taj-ul până când practic nu eram în el. Un element pe care nu-l vezi în fotografii sunt florile sculptate în marmură, sau pietrele prețioase încrustate în pereți. Sau scrierile din Coran pe deasupra ușilor, în acea scriere curgătoare ce seamănă cu absolut nimic altceva decât cu niște mâzgăleli sofisticate.
Pe lângă Taj în sine, obiectivul principal este mausoleul lui Mumtaz Mahal și al soțului ei. În interior fotografiile nu sunt permise — dar asta nu înseamnă nimic — din loc în loc sunt scoase panourile de sticlă de dinafară și oamenii își potrivesc aparatele pentru a fotografia lucrătura complexă ce înconjoară cele două morminte.
Ceața tot nu s-a ridicat până la ora opt și după ce ne-am întâlnit cu o tânără ce fusese în România acum patru ani și vorbea, în cuvintele ei „româna bebelușilor“, am început să vorbim chiar la ieșirea din mausoleu, stând pe o marmură încrustată cu însemne negre și , să fiu cinstită, să perorăm. Heidi și Brandon (prietenul ei) ne-au ascultat foarte drăguți, aproape ca Emma, și a fost o ușurare să întâlnim pe cineva necunoscut care avea timp să asculte. Ne-a fost dor de asta — conversația zilnică cu oameni care nu au văzut exact același lucru pe care l-am văzut și noi.
La ora nouă ne-am întors la mașină ca să mergem înapoi la hotel și să mâncăm micul dejun — mâncasem doar o jumătate de banană și doi biscuiți fiecare, așa că ne era foame.
După micul dejun (omletă și pâine cu unt și gem) ne-am verificat emailurile și am răspuns la urările de ziua de naștere (și am trimis eu unele — La mulți ani Rowan!) apoi la prânz am plecat spre Itimad-ud-Daulah supranumit micul Taj. Deși nu arată de loc precum Taj, Micul Taj este tihnit și delicat și este precursorul Taj Mahalului. A fost construit pentru bunicul lui Mumtaz Mahal, de către fata lui. După vreo oră la Micul Taj ne-am dus la Fortul Roșu.
Acest fort mughal a fost filmat în Jodhaa Akbar (un film istoric superb cu staruri celebre de Bollywood Aishwarya Rai și Hrithik Roshan). Era nemaipomenit să recunoaștem zone din Fortul Roșu ca scene din film — și în timp ce ne uitam la realitate, îmi puteam imagina splendoarea din film, personajele îmbrăcate în haine regale brodate — discutând în sala tronului, mergând prin curte…o trăire deosebită. Lucrarea în piatră atât de complexă, cu flori și fagure de miere și zig-zag-uri și tot felul de alte modele— cumva stai și te întrebi cine are timp și bani pentru a plăti așa ceva.
Era și o moschee la Fortul Roșu, care era complet albă — a trebuit să ne scoatem pantofii să putem intra, dar era absolut superbă cu cerul albastru și marmura albă. A fost frumos de asemenea și că eram aproape singuri în acea moschee. (XXX?)
După Fortul Roșu ne-am întors la Taj Mahal să încercăm să facem și niște fotografii — cu ceața de azi dimineață n-am putut să facem niște fotografii ca lumea nici măcar de aproape, darmite din fața fântânii.
După ce am făcut o mulțime de poze și videouri cu Taj Mahalul ce părea că se dizolvă din nou în ceață și distanță, am mers spre el.
La un moment dat ne-am oprit să încercăm să sărim în fața Tajului, făcând o mulțime de poze, în timp ce Mama s-a dus să mai vadă încă o dată mausoleul, care sunt convinsă că era mult mai aglomerat decât azi dimineață.
Având atât de multe fotografii frumoase și fiind obosiți ne-am îndreptat spre mașină, ignorând vânzătorii de brelocuri cu Taj Mahal, sau conducători de carete trase de cămilă, sau șoferii de tuk-tuk.
La hotel am comandat cina și desert.
Mâncarea a fost delicioasă (ceva care uneori este greu de găsit în lume) și familia mi-a cântat „La mulți ani“ în timp ce toată lumea de la hotel se uita cu mândrie. În loc să suflu în lumânări (băiatul de la hotel ce fusese trimis să le cumpere nu se întorsese încă) am suflat un pupic în camera video.
Dar încă un lucru:
În timp ce așteptam să ne vină mâncarea, am vorbit cu două femei din China și le-am povestit despre călătoria noastră.
"OOAAA!" a exclamat una din ele, acoperindu-și capul cu mâinile „Cincisprezece luni! Asta-i nebunie! Nu-ți lipsesc prietenii? Familia?“
„Câteodată“ am spus zâmbind. „În mod special astăzi“
Mi-aș dori să fiți cu toții aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu