Era o poveste chinezească despre un împărat care își dorea să aibă un paravan pe care să fie pictată lupta a doi dragoni, unul roșu iar celălalt galben, dar atât de nemaipomenit, încât să pară că sunt vii. Și-au căutat în toată împărăția un pictor care să poată duce la sfârșit această sarcină. Dar acesta, după ce a ascultat porunca împăratului, a cerut păsuire trei ani. S-a retras în munți, într-o peșteră, unde picta cât era ziua de lungă și când a venit sorocul, a mers la palat. În fața întregii curți, s-a apropiat de paravanul negru cu margine aurie, a luat o pensulă, a înmuiat-o în vopseaua galbenă și a tras o linie. După aceea a luat o altă pensulă și cu vopseau roșie a desenat o altă linie, apoi s-a înclinat respectuos cu capul la pământ în fața împăratului și i-a oferit paravanul. După un scurt moment de neînțelegere, împăratul s-a înfuriat și a poruncit să i se taie capul pictorului, iar paravanul să fie aruncat.
După un timp s-a iscat un război, iar împăratul a trebuit să plece cu oaste multă să-și apere țara. Și așa s-a potrivit, că a reușit să-l pună pe fugă pe dușman. Bucuros foarte de așa succes, a pornit spre casă. Aflând că în apropiere este peștera pictorului a vrut să vadă celelalte încercări ale lui. O vreme l-au cărat slujitorii pe munte, dar de la un moment dat nu s-a mai putut și împăratul a trebuit să urce singur. În gura peșterii înalte era o pictură cât tot peretele. Cei doi dragoni scuipau flăcări, se răsuceau, solzii le scânteiau, dar privirile lor erau stinse. Împăratul s-a mutat la următorul desen, mai în adâncul peșterii, puțin mai mic, dar după ce a privit toate amănuntele și-a dat seama că nici acesta nu era perfect. Și a mers mai departe privind desenele, urmărind lupta dragonilor din ce în ce mai mici și mai schematici, până când a ajuns în fața celor două linii și privindu-le si-a dat seama că în ele erau cuprinse toată forța și lupta pe care o văzuse pe pereții peșterii. Dar era prea târziu pentru pictor, iar paravanul nu a mai fost găsit niciodată.
Ce mi-aș dori de acest Crăciun? Nu-mi tăiați capul încă și citiți cu răbdare rândurile ce se vor concentra în cuvintele:
Să împart și să primesc.
Primele amintiri despre Crăciun sunt legate de curățenie generală. Mama obișnuia să fiarbă oalele, să spele toate rufele, geamurile, perdelele, să bată covoarele, să frece parchetul cu petrosin si apoi să-l dea cu ceară (treaba noastră a copiiilor era să-l lustruim). Toată casa era trecută prin mână.
Când am mai crescut, obișnuiam să-mi petrec vacanțele de iarnă la ferma unchiului în Oltenia. Mă trezeam când porcul era deja sacrificat și aștepta pe un pat de paie să fie pârlit. Mă învârteam în jurul lui cu nerăbdare. Mă duceam să mai aduc paie și le presăram în speranța că va fi gata mai repede. Când se termina de pârlit, turnam apa cu ibricul ca unchiu să poată spăla cu șomoiogul de paie funinginea. Odată spălat, aveam voie să încalec porcul, ca să-l frăgezesc și primeam o bucată de coadă sau de ureche să ronțăi. Scoasă din picioarele lor, se puteau ocupa de tranșarea cărnii. Când reapăream, mă trimiteau după coceni de porumb să-i pună în sobă ca să topească slănina; cu un bețișor mă puneau să întorc mațele pe dos ca să poată fi spălate mai ușor; să torn apă curată, să aduc un vas, să gonesc puii care intrau în bucătărie. Îmi plăcea să amestec și să umplu cârnații. Îl urmăream fascinată pe unchiu Pătruț cum se suia pe scară și-i agăța deasupra vetrei, în coș, să se afume. Cum or să stea acolo fără să cadă? Or să se ardă? Dacă-i fură pisica?
Agitația nu se termina aici. Trebuia coaptă pâinea și colacii. Tanti Rola mă trimetea în pătul să cern făina, apoi o punea în covata prijonită pe două scaune, făcea o maia de drojdie proaspăta (îmi dădea o bucățică mică amestecată cu zahăr) și frământa pâinea. O acoperea cu o mesală și o lăsa la crescut. Între timp pregătea cuptorul făcut din chirpici și spoit cu noroi. Scotea cenușa veche, punea coceni de porumb, le dădea foc. Cât păzeam focul, ea ungea tăvile rotunde cu untură, tăia coca cu cuțitul, o mai frământa puțin și o lăsa să se odihnească pe tavă. La urmă o întindea cât tava, o înțepa cu furculița ca să nu se separe crusta și o spoia cu bulion de casă. Pentru mine făcea un puișor de cocă. Cuptorul între timp era bine încins și cu o furcă spărgea tăciunii, îi împrăștia egal. Tăvile, puse pe pirostrii, erau băgate una câte una cu o furcă cu coada lungă, care la sfârșit priponea tabla în gura cuptorului. Din când în când deschidea cuptorul și verifica să nu se ardă pâinea. Îmi scotea puișorul și mi-l dădea să-l mănânc. Iar când era gata, scotea pâinea, ducea tăvile una câte una în casă, le răsturna pe masă și lăsa așa pâinea ca să nu se-ncruzească, acoperită cu o față de masă curată. Mai târziu venea și o întorcea cum trebuie. Colacii erau simpli, sau împletiți, mari și mici. Erau puși pe sală, lângă mere și nuci și abia după ce venea preotul să-i binecuvinteze, puteam să împărțim colindătorilor.
Din sacul cu amintiri ies acum cele despre ornamente. Împodobitul pomului e partea mea favorită. Întâi pui beculețele, apoi globurile, steaua merge în vârf, celelalte după cum îți place (aveam unele sub formă de pitici, conuri de brad, castraveți, mere, ciuperci, clopoței, aveam și o barză) iar la sfârșit pui beteala. Când eram mici-mici de tot aveam câteodată artificii. Să le aprinzi era o bucurie, să le simți fâsâind în mână era înfricoșător, dacă te arzi?
Colindele au venit mai târziu. Sigur că le-am auzit și le-am cântat, dar ce înseamnă să colinzi am înțeles mare fiind. Darul acesta l-am primit de la familia viitorului meu soț. Veneau din trei orașe, iar în ajunul Crăciunului se adunau în jurul bradului și cântau colindele pe care le auziseră la biserică, sau pe cele abia învățate, sau pe cele din copilăria lor.
Ne-am mutat în Statele Unite și aici sezonul de Crăciun începe imediat după Thanksgiving, adică la sfârșitul lunii noiembrie. În tot acest timp americanii cumpără cadouri, fac vizite, fac prăjituri (un fel de biscuiți dulci), ascultă cântecele tradiționale ale lor până la saturație, iar Crăciunul îl sărbătoresc în pijama desfăcând cadourile apoi mâncând curcan sau o friptură de porc dulce. A doua zi brazii sunt în stradă așteptând să fie luați de gunoieri.
Timpul ne schimbă; câtă bucurie era în sufletul meu când vedeam pachețelele sub brad în copilărie, iar acum ar putea să lipsească și tot să mă bucur. Pentru că acum sărbătoresc venirea Mântuitorului.
Unde pot să găsesc pe cineva care să sărbătorească ca și noi?
Răspunsul: la biserică. Fiecare familie are obiceiurile ei, dar toți sărbătorim trei zile Crăciunul, cu toții ne îmbrăcăm în haine frumoase, de sărbătoare, cântăm colinde, avem sarmale și cozonac (poate cumpărate, poate făcute de noi). Oamenii de la biserică au devenit familia noastră extinsă. și sunt bucuroasă că peste mări și țări, este un ostrov românesc.
Anul acesta suntem pe drum, nu se pune problema nici de familie, nici de brad și beteală, nici de bunătăți culinare, nici măcar de o biserică ortodoxă (greu de găsit pe continentul asiatic).
Și revin la întrebarea ce-mi doresc de Crăciun.
Să împart cu alți oameni bucuria Nașterii Domnului. Hristos se naște, preamăriți-L!
Să le cânt colinde românești și americane.
Să le povestesc obiceiurile nostre.
Să particip împreună cu ei la sărbătoare.
Și prin acestea voi primi și eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu