Mihai: Voi cum sunteți? din 7 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Suntem destul de bine. Suntem pe drum de 52 de zile și ni se pare normal să călătorim tot timpul.
Principalul factor negativ este că ni se pare că nu avem suficient timp pentru orice ne interesează. Nu avem suficient timp să citim despre locurile pe care le vizităm, nu avem timp să ne jucăm, să vedem un film sau să facem ceva. Nu e suficient timp la computer, ca să procesăm fotografiile sau să scriem în blog. Nu avem de loc timp să vedem videourile pe care le filmăm, sau să facem un scurt film de familie. Ileana Ruxandra s-a uitat într-o zi câteva minute la televiziunea chinezească. Și eu am trecut rapid de pe un canal pe celălalt ieri seară. În Japonia ne-am uitat câteva minute în Tokyo, nici măcar o dată în Kyoto. În Kathmandu unde am stat într-un apartament cu trei camere, aveam două televizoare, dintre care unul la noi în cameră foarte bun să-mi țină prosopul ca să se usuce. L-am observat pe al doilea chiar înainte să plecăm. I-am spus Mariei: „Ați avut televizor în cameră!“ iar ea mi-a răspuns „Da? Unde?“ Era chiar la picioarele patului ei în toate cele cinci zile! Am început să ne jucăm cărți de două ori, dar n-am avut timp să și terminăm jocul.
Avem ceva documentare și filme salvate pe computer, dar ne-am uitat doar două seri. Am citit câteva din sutele de cărți păstrate pe kindle sau nook. Copiii au început călătoria cu o vacanță, dar acum își reiau școala și asta le va lua și mai mult din timpul lor prețios.
Dar, timpul pe care l-am avut l-am folosit cu înțelepciune: am dormit când am avut un pat sau un loc în autobuz sau tren, am vizitat locuri, ne-am uitat pe fereastră sau am vorbit cu oamenii care erau treji. Foarte des o masă durează câteva ore, până găsim un loc acceptabil, până comandăm, până ne aduce mâncarea. Vorbim unii cu ceilalți, luăm decizii împreună. Cred că lucrăm bine ca echipă, deși nu reușim să-i convingem pe copii să ne ajute cu organizarea activităților zilnice.
Astă seară la cină mi-am întrebat familia cum ne descurcăm. Cu toții cred că ne descurcăm bine, nu au nici o sugestie pentru a ne îmbunătăți, lui Ioan și Mariei le e dor de prieteni un pic, iar Ioan crede că 15 luni durează foarte mult pentru a călători.
Avem prea mult bagaj, unele lucruri doar „în caz că“, altele ce-și așteaptă rândul să fie folosite într-un moment specific al călătoriei (aparatul foto subacvatic, transformatorul de priză de folosit în mașină). La un moment dat ne-am gândit să scăpăm de unul din bagajele mari, apoi ne-am răzgândit, păstrăm bagajul dar scăpăm de niște lucruri. Vom elimina hainele de iarnă, o haină de persoană, asta sigur va conta, dar poate Ileana Ruxandra va avea ocazia să scrie despre asta.
Suntem destul de bine. Suntem pe drum de 52 de zile și ni se pare normal să călătorim tot timpul.
Principalul factor negativ este că ni se pare că nu avem suficient timp pentru orice ne interesează. Nu avem suficient timp să citim despre locurile pe care le vizităm, nu avem timp să ne jucăm, să vedem un film sau să facem ceva. Nu e suficient timp la computer, ca să procesăm fotografiile sau să scriem în blog. Nu avem de loc timp să vedem videourile pe care le filmăm, sau să facem un scurt film de familie. Ileana Ruxandra s-a uitat într-o zi câteva minute la televiziunea chinezească. Și eu am trecut rapid de pe un canal pe celălalt ieri seară. În Japonia ne-am uitat câteva minute în Tokyo, nici măcar o dată în Kyoto. În Kathmandu unde am stat într-un apartament cu trei camere, aveam două televizoare, dintre care unul la noi în cameră foarte bun să-mi țină prosopul ca să se usuce. L-am observat pe al doilea chiar înainte să plecăm. I-am spus Mariei: „Ați avut televizor în cameră!“ iar ea mi-a răspuns „Da? Unde?“ Era chiar la picioarele patului ei în toate cele cinci zile! Am început să ne jucăm cărți de două ori, dar n-am avut timp să și terminăm jocul.
Avem ceva documentare și filme salvate pe computer, dar ne-am uitat doar două seri. Am citit câteva din sutele de cărți păstrate pe kindle sau nook. Copiii au început călătoria cu o vacanță, dar acum își reiau școala și asta le va lua și mai mult din timpul lor prețios.
Astă seară la cină mi-am întrebat familia cum ne descurcăm. Cu toții cred că ne descurcăm bine, nu au nici o sugestie pentru a ne îmbunătăți, lui Ioan și Mariei le e dor de prieteni un pic, iar Ioan crede că 15 luni durează foarte mult pentru a călători.
Avem prea mult bagaj, unele lucruri doar „în caz că“, altele ce-și așteaptă rândul să fie folosite într-un moment specific al călătoriei (aparatul foto subacvatic, transformatorul de priză de folosit în mașină). La un moment dat ne-am gândit să scăpăm de unul din bagajele mari, apoi ne-am răzgândit, păstrăm bagajul dar scăpăm de niște lucruri. Vom elimina hainele de iarnă, o haină de persoană, asta sigur va conta, dar poate Ileana Ruxandra va avea ocazia să scrie despre asta.
Sunt atât de multe lucruri pozitive încât voi menționa doar unul: am aflat că pot să mănânc orice. N-am mâncat niciodată mâncare iute: într-o zi în restaurantul Anatoilia, Maria și cu mine ne-am hotărât să împărțim „pui tandoori“. Ei nu i-a plăcut, prea iute. Până la urmă am ajuns să-l mănânc eu pe tot, era super-iute, dar era bun. Ca să reușesc să înghit acea carne iute nu aveam pâine sau altceva, așa că pentru a-mi răcori cerul gurii am sfârșit prin a mânca ceapa crudă.
Așa că, din nou, noi suntem bine, voi cum sunteți?
Așa că, din nou, noi suntem bine, voi cum sunteți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu