De-a v-ați ascunselea

Adânc înrădăcinată în noi este dorința de a fi speciali, de a fi deosebiți de restul lumii și, în pofida aparențelor altruiste, ne bucurăm când ne simțim diferiți. Am fi putut să fim ca restul celor 3 miliioane de oameni care vizitează anual Taj Mahal-ul și să avem poze din toate unghiurile, dar nu... pentru că palatul era învăluit în ceață.

Proprietarul hotelului ne-a spus de cu seară, cum să vă duceți la 6:30 dimineața, e ceață, uite toți turiștii de la mine din hotel, și nu am decât turiști străini, se duc mai târziu. Dar e ziua Mariei și ei îi place să se scoale dimineața și să se bucure de fiecare minut din ea, și-n plus nu ne plac mulțimile, vrem să ne bucurăm de monument în spațiu  și liniște. Majoritatea turiștilor vin din Delhi în timpul zilei, văd apusul la Taj și seara sunt înapoi la hotelul lor, dar noi nu vrem să fim ca majoritatea. 

Așa că ne sculăm la 5:30, înghițim ceva la botul calului și ne întâlnim cu șoferul de taxi la 6. Mergem printr-o ceață groasă de nu vedem drumul, noroc cu felinarele aprinse care ne conduc precum firul Ariadnei (sau deluminatorul lui Dumbledore).

 Suntem salutați din laterale de către indieni care-și dezmorțesc oasele. Bănuiesc că sunt vânzătorii sau ghizii ce ne vor asalta mai târziu. Ghișeul de bilete nu s-a deschis încă dar este activitate: se mătură, se leagă turbane, se pun șaluri în jurul umerilor. Sunt două ghișee, unul pentru indieni, împărțit și el în două cu o balustradă înaltă pentru doamne și domni, și altul pentru străini. La ora asta doar ultimii stau la coadă. E un frig umed care te pătrunde oricâte straturi de haine ai avea. După ce ne cumpărăm biletele ne colectăm papucii de unică folosință și ne așezăm la coada următoare, de intrat în palat. De fapt și aici este segregație și sunt patru cozi, femei indiene, femei străine, bărbați indieni și deținători de bilete de valoare mare (asta pentru că străinii plătesc 750 de rupii față de 20). După ce trecem de controlul corporal, ajungem într-o piață unde sunt mai mulți oameni, au intrat pe celelalte porți.

Poarta în spatele căreia se ascunde Taj Mahalul abia se întrevede și suntem lângă ea! 

 

Admir candelabrul intricat și continui să merg. Portalul încadrează o atmosferă albă.

 Ne grăbim prin grădină spre clădirea în sine, ne punem papucii de unică folosință peste pantofi și urcăm scările de lemn construite peste cele de marmură. Suntem față în față cu Taj Mahal. 

 Intrăm în mausoleu. E cald... Lumina se filtrează prin două rânduri de jali (ferestre din piatră perforată) și prin ferestrele de sub cupolă, la care se adaugă cea rece fluorescentă din lampa alambicată de deasupra mormintelor. Pe deasupra capetelor noastre zboară porumbei și se aud țipetele puilor. Nu știm în care direcție să ne uităm mai întâi. Gărdulețul care înconjoară centrul e ocupat de un grup de turiști care se uită la poarta făcută dintr-o singură bucată de marmură, pe care sunt încrustate pietre prețioase în formă de flori. 

 Ne dăm într-o parte privind la dantela sculptată și urmărim dulceața arabescurilor. Vâna centrală înflorește și se bifurcă în ovaluri delicate. Privirea îi simte netezimea. E atâta dragoste ... nu poate să-ți iasă ceva atât de frumos fără să iubești marmura și munca pe care o ai. Cu greu îmi desprind ochii să mă uit mai departe. 

Dăm roată și ajungem în fața porții: în centru mormântul ei, Mumtaz și lângă, al lui, Shah Jahan, puțin mai mare și mai înalt, dar amândouă învelite în acel model alb cu flori roșii, galbene, cu frunze verzi și scaieți negri. Observ că al lui e puțin ridicat în laterală, ceea ce înseamnă că podeau cu stele de marmură albă separate de lamele negre este curbată pentru ca apa să se poată scurge! 

Ieșim din partea centrală și o ocolim printre jali-uri. Lumina cețoasă se strecoară și încălzește bazoreliefurile florale. 

 Prea repede se termină și ne trezim afară. Așteptăm...poate se ridică...Încercăm să fotografiem versetele din Coran scrise cu negru pe marmura lată de un metru; 

 fotografiem detalii, un măturător...

Frigul umed ne biruie și intrăm din nou. Calm...revedere...ating pereții de marmură și pietre prețioase și le simt căldura...

E timpul să plecăm. Deși am găsit Taj Mel-ul în ascunzătoarea lui (așa cum pronunță indienii), nu l-am văzut bine.

Ne grăbim spre mașină și plecăm spre Ttimad-ud-Daulah. Este mormântul bunicilor lui Mumtaz și se numește...Baby Taj. Așa cum castelul Fointanbleu a fost precursorul Versaille-ului, așa această clădire a inspirat Taj Mahal. O clădire mică, multicoloră, pe o platformă pătrată, înconjurată de fântâni.

 O bijuterie care adăpostește morminte de marmură portocalie. Mă simt fericită, îmi vine să țopăi și să bat din palme.  În interior arcadele sunt pictate cu albastru și auriu.

 Privirea îmi fuge pe zidurile cu flori de piatră galbenă, neagră, roșie, albă, și cea numită verde, dar care are adâncimi turcoaz sidefii. Cu ochii minții văd mâinile care au tăiat, șlefuit, sculptat, lipit și finisat toate amănuntele...atâta muncă... 

Și pentru că suntem în apropierea râului Yamuna ne ducem pe malul lui să vedem Taj Mahalul. Trecem pe lângă Mehtab Bagh, o grădină recent amenajată ca să protejeze monumentul de vântul cu nisip. O cămilă cu harnașamentul turistic își mănâncă prânzul.  Un loc cu mai multe temple mici. Corturi militare, râul și...ca printr-un voal, Taj-ul. O față-i e în soare, alta în umbră. Oricât am încerca, nu-l putem vedea mai bine. Ne facem poze, când din spatele nostru auzim behăit și clinchet de clopoței: o indiancă și câțiva copii veneau cu o turmă de capre să le pască pe malul apei.

Mai departe, spre fortul Agra. Akbar și-a avut curtea aici cât a construit Fathepur Sikri și recunoaștem locuri din filmul Jodha Akbar. În curte un bătrân însoțit de familie ne întreabă dacă suntem din Teheran și aflând că nu, ne spune că toate astea au fost făcute de iranieni. El este din Teheran, dar locuiește la Londra. Mândria națională!

Ca de obicei mergem fără ghid prin curți și ne oprim să citim inscripțiile puse de Institutul Arheologic Indian. Aflăm despre o succesiune de șahi care și-au uzurpat tatăl, despre cei care l-au construit și îmbunătățit, despre sistemul de colectare a apei din râul  Yamuna cu roata de apă a lui Arhimede. Din peste o sută de clădiri, doar 38 au scăpat vicisititudinilor timpului și militarilor britanici. Simetria, alternanța marmură, piatră roșie, repetiția elementelor...Nu se compară cu ceea ce am văzut până acum, dar ai un sentiment de ordine, de ierarhie. Și în final găsim și partea din fort unde și-a petrecut ultimii ani din viață Shah Jahan, întemnițat de fiul său Aurangzeb. Îi urmărim privirea peste râu... dar Taj-ul s-a ascuns din nou în falduri de ceață.

Dar știi ce? Dacă putem să vedem domurile Moscheei Perlă din fort, înseamnă că putem vedea și Taj Mahalul de lângă poarta de sud! Domnul Juned ne-a așteptat cuminte la mașină și străbatem din nou Agra printre piețe, ricșe și vaci. Nu e nimeni la coadă la bilete, nimeni la coada de intrare pentru străini și ne bucurăm că statul indian ne oferă privilegiul de a fi deosebiți: Coada pentru bărbați indieni este dublată pe ea însăși...Înarmate cu biletele noastre de mare valoare trecem de controlul corporal și îi așteptăm pe băieți... care nu mai vin. 

Primim dovada de cât de bună este securitatea monumentului: nu vor să-l lase pe Mihai cu lanterna! Citisem că marmura este translucentă și de dimineață chiar verificasem.

Până și un ghid ne-a rugat să i-o împrumutăm ca să le arate clienților, dar asta nu l-a impresionat pe soldat. N-aveam voie! (dar se vedeau foarte frumos agatele și marmura așa luminate parcă din interior). Iar acum la a doua vizită a trebuit să le promită că nu o va folosi. Nu mai am răbdare să-i aștept să-și scoată o piatră din pantof, mă grăbesc să-mi iau locul în mijlocul porții pentru fotografia turistică.

Zece, douăzeci, treizeci, suta! Cine nu e gata-l iau cu lopata!

Mă prind și ei din urmă și ne așezăm să facem poze la concurență cu ceilalți. Lumina e perfectă, a căpătat o nuanță de roz. Chiar dacă acum putem vedea grădinile, nu le acordăm nici o atenție, n-avem ochi decât pentru Taj. Ne amestecăm cu ceilalți pe platforma centrală a fântânii și facem fotografii clasice. Un indian cu cămașa albastră și dhotti se oferă să ne facă poze ca familie: ne poziționează, ne așează, stați în picioare, stați jos, îi atenționează pe ceilaltți să nu ne intre în poză, se ascunde în arcada de sub scară pentru un unghi mai bun. Ce mai, omul își știe meseria! Bunătatea lui este răsplătită cu 100 rupii. 

După câteva poze cu sărituri, îi las să-și vadă de treaba lor și mă duc să profit de apus pentru poze. Îmi dau seama că mi-am uitat papucii și merg în șosete. Ajung lângă clădire și o privesc doar prin lentilă... aici e un unghi interesant... să prind și soarele prin chioșc...o panoramă de râu...Pe treptele unui minaret stau câțiva indieni care mă urmăresc cu privirea...ciudați turiștii ăștia, vin, fac poze, dar nu se opresc să se bucure... Încerc să prind și vârful de bronz cu semilună, dar pentru asta trebuie să mă întind pe jos; îmi așez pantofii cu tălpile lipite față-n-față pe podea și-n timp ce fotografiez, îi aud comentând, bănuiesc aprobator față de gestul meu (moscheea, mormântul sunt locuri sfinte și  trebuie să urmăm exemplul lui Moise, să ne descălțăm).

Ha, ha, haaa până la urmă tot te-am găsit și te-am fotografiat! Dar m-am bucurat prea repede, pentru că bateria aparatului este descărcată...oooooh și câte poze aș fi putut să fac! Cine râde la urmă...dar nu, nu mă dau bătută, închid și deschid aparatul, zgudui bateria și reușesc să mai scot câteva fotografii, dar până la urmă trebuie să mă opresc. Fără aparat, văd oamenii, nu atât de mulți câți mi-am închipuit că vor fi. Un tată își fotografiază cei patru copii care se cațără pe platformă, iar mama zâmbește obosită și bucuroasă. Le văd tălpițele goale și le urmez exemplul. Marmura e răcoroasă și imperfectă, ușor denivelată, ca și cum s-ar fi tocit mai mult în unele locuri. Mă uit spre locurile care azi dimineață erau pierdute în ceață; se văd, puțin mai clar, puțin mai colorate, și se continuă cu altele. Un monument simbolic, simplu și totuși atât de detaliat... al cui e meritul? Al celui care l-a comandat și l-a plătit? Și l-a plătit el, sau prada din războaie? Al celui care l-a conceput? Al celor care l-au construit? Al celei care l-a inspirat? Acum n-are nici o importanță, toți sunt pe lumea cealaltă.

Îi dau roată încercând să îndes în mine cât mai mult... tot sunt soldați care dirijează traficul, străinii intră direct, indienii stau la coadă... atât de lungă că nu i se vede capătul. Îmi pun întrebarea dacă vreau să intru din nou și refuz, nu vreau să-mi schimb imaginile cu marmură în spațiu și fâlfâit de porumbei... trebuie că e foarte aglomerat...și dintr-o dată mă luminez... de-aia era caldă marmura azi dimineață, de la cei care au respirat și pășit cu o zi înainte.

Îmi regăsesc familia și pornim spre ieșire. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat posibilitatea să venim și să vedem ceea ce nu ne-am închipuit și că am putut să o facem de ziua Mariei. Platforma porții de sud este aproape goală, câțiva turiști și indieni.  Soarele a apus dar tot mai e lumina aceea roșiatecă. Îi cântăm Mariei La Mulți Ani. În spatele nostru pare că aerul s-a întărit în forme bine definite.

Ne luăm rămas bun și plecăm. Tajul s-a tupilat din nou în spatele porții și nu cred c-am să-l mai caut vreodată, să-l scot din ascunzătoare...

Cină, bagaj, culcat devreme, la 5:30 ne sculăm să plecăm la gară...Nu pot să adorm, în fața ochilor mi se perindă toate clădirile, toate luminile, toate pozele nefăcute....hi,hi, hi, până la urmă tot eu am câștigat.