duminică, 11 decembrie 2011

Nepal pe zile

Mihai: Nepal pe zile din 11 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

„Nu-i înțeleg pe toți oamenii ăștia, din Germania, din Thailanda, din România…Din America, Japonia, România, ce găsesc ei la Nepal? Eu nu înțeleg de ce vin aici!“ mi-a spus șoferul de taxi. Ne întoarcem de la ambasada Thailandei și probabil că eu sunt primul român pe care l-a dus acolo. Mi-a arătat noua ambasadă americană, o construcție absurd de mare și ca un bunker care ar fi putut adăposti jumătate din Nepal, dar care de fapt are scopul de a ține Nepalul la distanță. Mi-a mai arătat și alte ambasade precum și palatul fiului fostului rege. Teoretic regele, acum detronat, trăiește într-un apartament de două camere, dar de la diferiți oameni aflu că de fapt este un afacerist foarte bogat și că de fapt țara are nevoie de negoțul lui, că are o locuință de vară și una de iarnă, iar acum șoferul îmi arată casa prințului păzită de armată și protejată de ziduri uriașe. N-am avut posibilitatea să-i explic de ce vin oamenii în Nepal, dar l-am ascultat cum se plângea de politicienii lor și l-am asigurat că sunt la fel de răi în toată lumea, cu siguranță în România și America. Există și posibilitatea ca politicienii lor, cu doar cinci ani de democrație, să fie mai buni ca ai noștri, începători, jucători de divizii inferioare.

I-aș fi explicat că oamenii vin în Nepal pentru că aici sunt unele din cele mai importante relicve istorice din lume, cel mai înalt lanț muntos, câteva culturi interesante și o junglă tropicală nemaipomenită. Dar probabil că știe toate astea.

Când am părăsit China am trecut peste podul Prieteniei. Ileana a vrut să facă o poză, dar mai eram încă pe partea chineză și cineva ne-a oprit. Doi soldați chinezi stăteau la jumătatea podului, nici un soldat nepalez să îi contracareze, o mulțime amoebă pedestră pe acest mic și dărăpănat pod. Când am citit despre el mi-am imaginat o construcție fantastică, dar nu seamănă a nimic. Am intrat în Nepal. Am citit impresiile Mariei Javins (http://www.mariesworldtour.com) despre călătorie și nu voiam să pierd oficiul de imigrație. E acolo, puțin mai jos pe drum, după câteva case. Suntem în mod clar într-o altă țară, amestecul de oameni e diferit, dar în special este ceva diferit în aer. E libertatea. Este lipsa de atitudine militaristă, oamenii zâmbesc diferit, își poartă capul pe umeri în mod diferit.

Am mers câteva ore pe cel mai prost drum pe care l-am văzut vreodată, ei îl numesc autostradă și o legătură vitală pentru Nepal. Evident nu atât de importantă precum cele cu India, dar este totuși singurul drum spre China. În unele secțiuni au loc alunecări de teren în timpul sezonului ploios, ca urmare îl refac în fiecare an. La un moment dat vedeam drumul pe care mergeam, iar deasupra și dedesubtul lui vedeam rămășițele anilor trecuți. Ocazionalele gropi de pe drumurile chinezești s-au transformat în ocazionalele rămășite de asfalt. Eram într-un microbuz prăpădit și Ioan era chinuit că șoferul conducea prea repede. De fapt mai mult se oprea, așteptând să treacă camioanele de pe contrasens și uneori accelera la 30-40 km/h pentru zece-douăzeci de secunde. Ne-am oprit la un moment dat să vedem niște săritori cu bungee și altă dată la ceva restaurant. Peisajul era magnific, munții, râul jos în vale, vegetația. Pe partea autostrăzii, oameni și construcții oribile, poate casele lor. Încet și sigur drumul a devenit mai bun, casele mai mari și mai drăguțe, am trecut de câteva sătucuri, apoi am intrat în Valea Kathmandu. Am trecut prin Bhaktapur, va trebui să ne întoarcem cândva aici. Erau câteva benzi pe sens, din când în când câte un ofițer de poliție dirijând traficul. Am ajuns în camera de hotel după mai mult de cinci ore pentru 111 km. Sunt atât de multe imagini din această călătorie, dar una cu siguranță îmi va rămâne: o tânără spălând vase într-o baltă pe marginea drumului, camioane de 5-10 tone trecând pe lângă ea, vasele ei ocupând o bucățică de drum și noi stând în mașină uitându-ne la ea, pentru că nu era loc să se circule în ambele sensuri.

Am avut o discuție foarte interesantă cu copii despre lumile diferite, Nepal fiind prima țară de lumea a treia și diferența cu China, o țară de lumea a doua, sau cu Japonia. Ioan a acceptat până la urmă că microbuzul nostru hârbuit este un transport de lux.


Călătorie prin Nepal, o pauză la marginea drumului
Kathmandu are o alură specială în ochii călătorilor. Se pare că în anii ’60 era o destinație majoră pentru hippy, o lume unde totul era permis. Lucrurile s-au schimbat semnificativ de atunci, acum este un cartier turistic, Thamel, cu nenumărate hotele și aproape 2500 de magazine! Ghidul meu menționează riscurile și pericolele din Kathmandu, și pe lângă ele, mă avertizează că pot să greșesc și să stau prea mult în Thamel și să pierd adevăratul Kathmandu. Hotelul nostru era puțin peste buget, dar am avut „o cameră de familie“, de fapt erau trei camere conectate cu două băi. Am ales-o pentru că obosisem să avem copiii într-o cameră separată de hotel, așa cum s-a întâmplat în ultima lună în China. A fost plăcut să fim cu toții împreună. Hotelul era la un capăt al Thamel-ului, puțin mai liniștit, dar tot aglomerat și plin de viață. Avea un restaurant italian la parter și am mâncat acolo de mai multe ori. Am stat cu totul nouă nopți, întâi patru apoi cinci.

Aveam lucruri de rezolvat, să ne facem  vaccinurile și să primim viza de Thailanda, să ne odihnim și să mai facem ceva școală. În prima zi ne-am făcut mare parte din vaccinuri, am cheltuit 475$, dar am primit exact aceleași injecții, aceeași pregătire, aceeași companie care ar fi costat 4000$ în SUA. Astea sunt adevăratele prețuri pentru cinci oameni, nu sunt estimări. Am verificat, am sunat, știm. Pur și simplu am intrat și eram gata într-o oră.

A doua zi, urmând ghidul de Lonely Planet, am încercat să-mi duc familia la locul cel mai important, Piața Durbar. N-am reușit. Maria nu voia să meargă, a trebuit să depunem efort să o convingem să vină, dar de fapt a fost strada din Kathmandu cea care ne-a pus capac. Trebuia să mergem un kilometru și jumătate, în mod normal ne-ar fi luat 15 minute la pas întins, dar după două ore noi eram abia la jumătatea drumului. Ne-am hotărât să ne întoarcem, deja văzusem nenumărate temple și altare, ferești și balcoane, uși și piețe.

Prima încercare la Kathmandu

Un templu, doar un templu, oamenii vând covoare pe treptele lui
Se pare că aproape fiecare casă are ceva istoric, un mic Ganesh, o altă statuie mică, citeam, ne uitam, încercam să nu fim călcați de vreo mașinărie în timp ce făceam asta și apoi înaintam prin această mulțime nebună. N-am putut. A doua zi nici măcar nu ne-am mișcat (eu m-am dus la ambasada tailandeză de unul singur) și apoi ne-am dus la Parcul Național Chitwan.

Pe vremuri era teren de vânătoare, acum este Monument al Umanității, recunoscut pentru rinoceri și tigri, precum și nenumărate alte mamifere, șerpi și puzderie de păsări. Este o junglă tropicală chiar la baza Himalayei și cunoscută și pentru călătoriile pe elefanți.

Ne-am bucurat de timpul petrecut acolo. Ileana Ruxandra a scris despre prima zi, eu puțin despre cea de-a doua. Per total a fost o experiență plăcută, în ciuda celor două zile petrecute pe autobuz. A fost plăcut să ieșim din oraș.
Prima seară în Chitwan. Apus
Sapana Lodge, barul
Spunând la revedere
Decolare de pe spinarea rinocerului

Blocați de o demonstrație la reîntoarcerea în Kathmandu

Reîntorși în Kathmandu eram determinați să ne ducem în Piața Durbar. Mai întâi a trebuit să ne facem al doilea rând de vaccinuri, 175$ (comparat cu 1500$ în America). A doua zi am luat un taxi, 150 rupii, sau aproape 2 $ și am ajuns foarte repede. Maria a scris despre Kumari aici. Ileana Ruxandra  va scrie de asemenea despre asta aici.

Am învățat amândoi o lecție valoroasă. Eram amândoi obosiți de a citi descrierile templelor din carte, așa că am urmat recomandarea și am luat un ghid local. Ghidul era simpatic, ne-a arătat poze cu băiatul lui de șase ani și cu soția, vorbea bine engleză și părea sincer interesat să ne facă să înțelegem lucrurile de bază despre religia și tradițiile lor. L-am plătit mai mult decât ceruse inițial, apoi l-am invitat la prânz la un restaurant pe care el sau alți nepalezi nu și-l pot permite. Era chiar lângă fostul palat regal, pe terasă, cu o vedere foarte frumoasă. Voiam să aflăm mai multă informație, lucruri specifice despre viața lor, politică și istorie. Am aflat că la câțiva ani după referendumul în care au decis să schimbe monarhia cu o republică, acum 65% din oameni îl vroiau înapoi pe „bunul rege“. Mare surpriză. Bineînțeles dacă m-ar fi întrebat pe mine le-aș fi spus că republica nu este o formă de guvernământ viabilă. Am vorbit puțin și despre alte lucruri pe care le avem de văzut și am hotărât să mergem cu el la templul maimuțelor. Ne-am suit cu toții într-o micuță Suzuki Maruti, șapte oameni într-o mașină făcută pentru patru. L-am plătit în plus, am crezut că suntem generoși și el era nefericit, voia dublu. A primit puțin mai mult decât am vrut să îi dau și toată afacerea ne-a lăsat un gust amar. Ar fi trebuit să ne oprim după prima excursie, am învățat că este important să știi când să spui „destul“.

Dar trebuie să recunosc că și-a făcut treaba bine arătându-ne Piața Durbar, care de fapt este făcută din trei piețe pătrate cu palate, toate Monument al Umanității și foarte plăcute la vedere.

Intrare în templul Kumari, Kathmandu 
Una din piețele din piața Durbar, Kathmandu

Palatul Regal, Turnul de observație al regelui, Kathmandu

Vedere spre Kathmandu din templul maimuței

Swayambhunath, un templu, turiști, vânzători și maimuțe
Poa' să fie amuzante uneori

Copiilor le-a plăcut Swayambhunath (templul maimuțelor) și faptul că am văzut-o în aceeași zi a eliberat după-amiaza de vineri pentru o altă ambasadă și mai multă școală. Ioan a fost să se tundă pentru prima oară în viața lui la un frizer profesionist și era uimit și încântat, voia să le arate tuturor, l-a oprit până și pe portarul de la hotel și i-a spus și chelnerului la restaurant!

În ultima zi ne-am dus până la Piața Patan Durbar. Au fost cândva trei regate rivale, Kathmandu, Patan și Bhaktapur, toate cu regele lor și palatul lui regal și piața regală, în fața palatului (Piața Durbar). Regele Patan „era foarte, foarte bun“, se ducea în turnul de observație să se uite la oamenii lui și dacă nu vedea fum ieșind din coșul unei case însemna că nu aveau nimic ce să gătească pentru cină. Așa că le trimitea mâncare sau îi aducea la palat ca să împartă cina! Alte câteva temple, un alt ghid, o experiență plăcută și ne-a plăcut mai mult decât cea din Kathmandu.  O surpriză plăcută a fost Muzeul Patan, aranjat cu ajutorul guvernului austriac într-o parte restaurată a palatului regal. Mic, plăcut, liniștit, cu exponate deosebite de artă veche nepaleză și o foarte bună descriere în limba engleză. O bijuterie.

Piața Patan Durbar






Piața Patan Durbar
Încercând să atrag atenția maimuței cu puteri speciale. Templul Aurit
Am avut 13 zile în Nepal. La un moment dat am vrut să mergem până la Pokhara, dar ne-am decis să lăsăm lucrurile simple și programul mai relaxat. Dar ne-a ajuns de Nepal acum. Ne-am plăcut multe lucruri, dar am fost introduși și în lumea nebună, haotică, murdară și săracă a unei metropole asiatice. Au aceste valori culturale deosebite într-o stare de mizerie oripilantă, dar se pare că acum lucrurile sunt mult mai bine decât erau acum 30-40 de ani. Orice țară care ar avea astfel de temple de 700 de ani sau statui pe marginea drumului, ar face ceva să le pună în valoare și să le protejeze, dar în Nepal au atât de multe, încât probabil că au obosit de ele. Știu că noi sigur am obosit.

Pentru că în această perioadă a anului este secetă, Kathmandu avea de două ori pe zi curentul oprit și toate hotelurile, restaurantele și majoritatea afacerilor aveau panouri solare sau circuite alternative. Toate camerele aveau întrerupătoare multiple și puteam să avem lumină, dar nu și curent la priză. Gunoiul era o altă poveste, se pare că din cauza religiei oamenii nu acceptă un coș de gunoi în fața casei, dar n-au nici o problemă să-l arunce pe stradă și camioanele de gunoi să-l arunce în râu. Este o experiență unică să vezi cum conduc oamenii în Nepal, dar și un bun exemplu de adaptare din partea noastră. Trebuie să ai încredere în șofer și să crezi că totul se va sfârși cu bine. După câteva ore în mașină, două autobuze veneau spre noi ocupând tot drumul iar eu nu am avut nici o reacție! Nici una!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu