Maria: O prezentare succintă din 2 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019:
Cum am ajuns în Tibet am fost întâmpinați de Tsewang Lhamo (Teuan Lamo) — nume care înseamnă „Zână de viață lungă”.
Și chiar seamănă cu o zână — e micuță 1,5 m, cu ochi căprui frumoși și luminoși, cu o voce cântată, melodioasă care sună superb și în tibetană și în engleză.
Numele șoferului este Tashi (dar se pronunță DAși) și se pare că va fi șoferul nostru pentru întreaga călătorie. (Până acum am avut vreo patru șoferi, dar numai cu cel din urmă am petrecut ceva mai mult timp). De la gară mergem cu mașina până în partea veche a Lhasei, care este fantastic de aglomerată.
Claxonatul în Asia e ca un limbaj — nu e ca în America unde un claxon înseamnă „DĂ-TE DIN DRUM!” sau „HEI PRIETENE CARE MERGI PE STRADĂ! EU CONDUC O MAȘINĂĂĂĂ!”
Înseamnă „Sunt aici”, „Îmi stai în drum”, „Ai grijă”, „Păzea”, „Dă-te din drum” sau „Hei prietene care mergi pe stradă! Eu conduc o mașinăăăă!”
Mașinilor din Tibet nu le pasă dacă ești turist sau o bătrânică ce cari cumpărături (deși n-am văzut nici o bătrânică să care cumpărături), sau dacă ești un tânăr. Ei vor conduce pe drumul LOR și dacă vrei să mergi și tu pe el…. ei bine, trebuie să fii în stare să te uiți pe unde mergi și dacă vin mașini spre tine (sau ricșe sau motociclete sau biciclete! și astea pot să-ți rupă piciorul). Trebuie să te uiți în amândouă părțile în același timp și să nu-ți fixezi privirea într-un loc — uită-te de jur împrejur— la mașinile care vin spre tine, dar să știi că o mașină poate să vâzâie spre tine dintr-o cu totul altă direcție.
Și dacă mașinile vin și merg în toate direcțiile? Așteaptă până când nu mai merg, altfel s-ar putea să nu mai poți să mergi tu cum trebuie.
Ai traversat? Felicitări! Acum poți să te îndrepți rapid către destinația ta.
Lhasa se laudă cu pisici prin restaurante. Poate că asta a fost partea cea mai faină (sau poate că nu) a restaurantelor — ne plac pisicile. Ne-a plăcut în mod special că nu mieunau (prea mult), dar așteptau răbdătoare (sau nu) să le dai ceva.
Am văzut vreo trei mânăstiri, toate având un număr mare de Buddhas (care fiecare are un înțeles).
Aceste mânăstiri sunt mari sau mici, și toate au călugări și pelerini (care se poartă într-un fel sau altul). Dar cel mai interesant este cum trăiesc tibetanii religia.
Religia este impregnată adânc în viața lor de zi cu zi — până și Tsewang avea mărgele de rugăciune, ca un fel de brățară. Totuși nu le-am văzut până când nu ni le-a arătat. Și deși religia le permează viața, budiștii (n-am văzut decât budiști) nu simt nevoia să-i convertească pe alții la religia lor. Nu-i deranjează să se uite la tine când intri în templele lor. Ei intră, se înclină, își împreunează palmele, aduc ofrandă de unt sau ce mai aduc și apoi se duc la treaba lor. Dacă se roagă, se uită în același timp la toate. E o religie foarte liberă în comparație cu creștinismul, sau cel puțin ce am trăit eu, dar partea cea mai faină …. e că se dovedește un subiect bun de scris. Câțiva oameni de la NaNoWriMo m-au întrebat dacă această călătorie îmi influențează scrisul — adică dacă introduc elemente din ceea ce am văzut, auzit, simțit, mirosit și gustat în romanul meu.
Nu încă… dar înmagazinez toate aceste trăiri într-o bancă ce nu are înregistrări și atunci când am nevoie de o ceremonie pentru înmormântare în Paa’nik, lumea pe care am început să o creez din 4 decembrie 2009, pot să mă inspir din ceremoniile tibetane și să spun că cei din Paa’nik cred că se vor transforma în frunzele copacului lui Dumnezeu, că vor avea câțiva zei care lucrează pentru oamenii care au murit —diferiți de cei care lucrează pentru oamenii vii. Și Paa’nic-anii, pentru că devin frunze, nu mai au nevoie de trup, corpul e învelit într-un giulgiu alb pentru a fi curățat și apoi este trimis în sălbăticie pentru lupi.
Iar asta vine de la faptul că tibetanii cred că ultimul lor dar către lume este trupul lor. Ar putea să pară … păgân, că tibetanii în mod obișnuit își trimit rudele la un cioclu. Și că acest cioclu le va ciopârți rudele în bucățele ce vor fi împrăștiate pe înălțimi pentru vulturi… sau le vor arunca în Râul Galben pentru pești….dar mie mi se pare extraordinar de sofisticat.
Oamenii au evoluat de la părăsirea mortului la îndemâna elementelor naturii la construirea de piramide și tunele și au elaborat ritualuri mortuare foarte complicate pentru a se asigura că trupul va avea „o altă viață”. Și tibetanii, care știu că vor avea un trup în cealaltă viață (nu de alta, dar deja îl au pe ăsta), închid cercul și decid să-și lase trupurile la îndemâna elementelor pentru a hrăni „un nou ciclu al vieții” și să se asigure că animalele îi vor putea mânca cu ușurință. Ceva de care mulți vestici s-ar îndepărta scârbiți (ce zici, ți-ar plăcea să fii mâncat de un vultur?), este perfect normal pentru tibetani.
Și asta e frumos.
Cum am ajuns în Tibet am fost întâmpinați de Tsewang Lhamo (Teuan Lamo) — nume care înseamnă „Zână de viață lungă”.
Și chiar seamănă cu o zână — e micuță 1,5 m, cu ochi căprui frumoși și luminoși, cu o voce cântată, melodioasă care sună superb și în tibetană și în engleză.
Numele șoferului este Tashi (dar se pronunță DAși) și se pare că va fi șoferul nostru pentru întreaga călătorie. (Până acum am avut vreo patru șoferi, dar numai cu cel din urmă am petrecut ceva mai mult timp). De la gară mergem cu mașina până în partea veche a Lhasei, care este fantastic de aglomerată.
Claxonatul în Asia e ca un limbaj — nu e ca în America unde un claxon înseamnă „DĂ-TE DIN DRUM!” sau „HEI PRIETENE CARE MERGI PE STRADĂ! EU CONDUC O MAȘINĂĂĂĂ!”
Înseamnă „Sunt aici”, „Îmi stai în drum”, „Ai grijă”, „Păzea”, „Dă-te din drum” sau „Hei prietene care mergi pe stradă! Eu conduc o mașinăăăă!”
Mașinilor din Tibet nu le pasă dacă ești turist sau o bătrânică ce cari cumpărături (deși n-am văzut nici o bătrânică să care cumpărături), sau dacă ești un tânăr. Ei vor conduce pe drumul LOR și dacă vrei să mergi și tu pe el…. ei bine, trebuie să fii în stare să te uiți pe unde mergi și dacă vin mașini spre tine (sau ricșe sau motociclete sau biciclete! și astea pot să-ți rupă piciorul). Trebuie să te uiți în amândouă părțile în același timp și să nu-ți fixezi privirea într-un loc — uită-te de jur împrejur— la mașinile care vin spre tine, dar să știi că o mașină poate să vâzâie spre tine dintr-o cu totul altă direcție.
Și dacă mașinile vin și merg în toate direcțiile? Așteaptă până când nu mai merg, altfel s-ar putea să nu mai poți să mergi tu cum trebuie.
Ai traversat? Felicitări! Acum poți să te îndrepți rapid către destinația ta.
Lhasa se laudă cu pisici prin restaurante. Poate că asta a fost partea cea mai faină (sau poate că nu) a restaurantelor — ne plac pisicile. Ne-a plăcut în mod special că nu mieunau (prea mult), dar așteptau răbdătoare (sau nu) să le dai ceva.
Am văzut vreo trei mânăstiri, toate având un număr mare de Buddhas (care fiecare are un înțeles).
Aceste mânăstiri sunt mari sau mici, și toate au călugări și pelerini (care se poartă într-un fel sau altul). Dar cel mai interesant este cum trăiesc tibetanii religia.
Religia este impregnată adânc în viața lor de zi cu zi — până și Tsewang avea mărgele de rugăciune, ca un fel de brățară. Totuși nu le-am văzut până când nu ni le-a arătat. Și deși religia le permează viața, budiștii (n-am văzut decât budiști) nu simt nevoia să-i convertească pe alții la religia lor. Nu-i deranjează să se uite la tine când intri în templele lor. Ei intră, se înclină, își împreunează palmele, aduc ofrandă de unt sau ce mai aduc și apoi se duc la treaba lor. Dacă se roagă, se uită în același timp la toate. E o religie foarte liberă în comparație cu creștinismul, sau cel puțin ce am trăit eu, dar partea cea mai faină …. e că se dovedește un subiect bun de scris. Câțiva oameni de la NaNoWriMo m-au întrebat dacă această călătorie îmi influențează scrisul — adică dacă introduc elemente din ceea ce am văzut, auzit, simțit, mirosit și gustat în romanul meu.
Nu încă… dar înmagazinez toate aceste trăiri într-o bancă ce nu are înregistrări și atunci când am nevoie de o ceremonie pentru înmormântare în Paa’nik, lumea pe care am început să o creez din 4 decembrie 2009, pot să mă inspir din ceremoniile tibetane și să spun că cei din Paa’nik cred că se vor transforma în frunzele copacului lui Dumnezeu, că vor avea câțiva zei care lucrează pentru oamenii care au murit —diferiți de cei care lucrează pentru oamenii vii. Și Paa’nic-anii, pentru că devin frunze, nu mai au nevoie de trup, corpul e învelit într-un giulgiu alb pentru a fi curățat și apoi este trimis în sălbăticie pentru lupi.
Iar asta vine de la faptul că tibetanii cred că ultimul lor dar către lume este trupul lor. Ar putea să pară … păgân, că tibetanii în mod obișnuit își trimit rudele la un cioclu. Și că acest cioclu le va ciopârți rudele în bucățele ce vor fi împrăștiate pe înălțimi pentru vulturi… sau le vor arunca în Râul Galben pentru pești….dar mie mi se pare extraordinar de sofisticat.
Oamenii au evoluat de la părăsirea mortului la îndemâna elementelor naturii la construirea de piramide și tunele și au elaborat ritualuri mortuare foarte complicate pentru a se asigura că trupul va avea „o altă viață”. Și tibetanii, care știu că vor avea un trup în cealaltă viață (nu de alta, dar deja îl au pe ăsta), închid cercul și decid să-și lase trupurile la îndemâna elementelor pentru a hrăni „un nou ciclu al vieții” și să se asigure că animalele îi vor putea mânca cu ușurință. Ceva de care mulți vestici s-ar îndepărta scârbiți (ce zici, ți-ar plăcea să fii mâncat de un vultur?), este perfect normal pentru tibetani.
Și asta e frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu