Al optulea continent

Mihai: Al optulea continent din 29 iunie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Dacă poți să crezi, unii oameni nu știu unde este Madagascar. Mulți oameni nu știu că este cu adevărat special și nimeni nu știe de-adevăratelea cât de special este. Există zone izolate în care nici un om de știință nu a ajuns încăși ei cred că mai au o mulțime de specii nedescoperite. Madagascar s-a despărțit de colțul Africii de est acum 160 milioane de ani și, ceva care mie îmi place foarte mult, cam acum 80 de milioane de ani, partea estică a Madagascarului s-a separat pentru a deveni….viitoarea India. Izolată, insula și-a urmat propria evoluție și în consecință 70% din plante și 90% din animale sunt endemice. În Madagascar se află 5% din speciile cunoscute omului. Sunt 71 de specii de lemur, ceva mamifere similare cu maimuțele, dar totuși diferite, ceva verișori îndepărtați de ai noștri. Oamenii au ajuns aici acum 2000 de ani și au reușit să-și îndeplinească cota obișnuită de distrugeri, dar încă mai e loc de distrus. Au venit din diferite colțuri ale oceanului Indian și au fuzionat într-o cultură unică. Cea mai apropiată înrudire cu limba locală se află pe insula Borneo. Pentru toate motivele menționate mai sus Madagascar este deseori considerat cel de-al optulea continent, o lume în sine care nu seamănă cu nimic altceva de pe acest pământ. Ioan a vrut să vină aici, probabil inspirat de filmul de desene animate, dar a și studiat și s-a pregătit pentru acest segment. Am fost cu toții de acord și am considerat că aceasta este o parte importantă a călătoriei noastre.

E Adevărat?

Suntem într-o mașină antică și de demult, mergând încet dintr-o parte în alta a drumului, pe părțile lui bune, aproape oprind ca să trecem peste gropi. Singura lumină, venind de la farurile noastre, cade peste copacii noduroși. Aerul e greu cu un miros dulce. 

Tenga sua în Madagascar! Bun venit!

Zborul a fost unul din cele mai plăcute, cu scaune largi și spațiu la picioare, o mâncare gustoasă (cu băuturi la alegere: bere, vin sau martini) și stewardese care zâmbeau cu sinceritate. Suntem în această parte a lumii din vina lui Ioan și a mea. El nu mai știe de ce și-a dorit să vină aici, poate din cauza filmelor de desene animate cu Madagascar, dar știu că eu voiam să văd această comoară de floră și faună.

Am început în Hellville (Elviil, numit după un general). Drumul principal este asfaltat, dar cele care iradiază din el sunt de pământ galben.

Oameni mergând la înmormântare.

Din camera noastră putem vedea un golf, oameni descărcând bărci înnămolite în nisip, cărând cu spinare scânduri pe sute de metri, câteva curți cu rațe măcănitoare, o stradă de pământ pe care copiii se joacă zgomotoși. Adaugă la asta cutcurigitul la fiecare oră, de la diferiți cocoși, cu diferite intensități, împrăștiați prin oraș și poate că poți să-ți faci o idee.

Hervais (Ervee) este șoferul și ghidul nostru. Cu Renault 4 al lui, făcut prin 1970, ne-a condus prin diferite părți ale insulei Nosy Be (Nozi Be), străduindu-se să-și îmbunătățească engleza, iar noi, franceza. Când el exclama U-bip-bip, noi trebuia să răspundem Uu-aa, și o făceam cu bucurie, de câteva ori pe zi.

Într-un Renault 4

Prima excursie a fost la rezerva Lokobe, pornită acum aprope 15 ani prin eforturile unui singur om, Jean Robert, ghidul nostru. A trebuit să mergem cu mașina aproape o oră, oprindu-ne din când în când să ne uităm la cameleonii agățați de crengi pe marginea drumului. Ăsta de aici e un mascul, știm după culoarea lui verde (femelele sunt roz cu negru). I-am admirat desenele de pe piele, labele, atât de potrivite pentru prins crengile, mersul lui egiptean, mișcându-se în față și în spate pentru a-și păcăli adversarii, coada perfect îmbârligată. Era frustrant să încerc să-i fac o poză, pentru că nu se uita cu amândoi ochii la mine în același timp.

Apoi ne-am urcat în pirogi ca să traversăm un golf și am vâslit încă o oră, sub soarele fierbinte al amiezii.

 După o pauză scurtă, ni s-au arătat diferitele tipuri de mangrove, fruct lung, fruct rotund. Copiii malgași îl transformă pe cel rotund în roată, înhamă un crab la ea și fac concursuri pe plajă!

Jucându-se cu bărci făcute din lemn și pânze din pungi de plastic.

Întreaga familie pescuiește: doi țin cearșaful, iar restul sperie peștii să intre în el.

Ca să ajungem în pădure, a trebuit să traversăm satul. Casele sunt făcute din araci de lemn și frunze de palmier. Tocul ușii e acoperit cu perdea brodată. Jean ne-a cerut să nu vorbim în pădure, am putea să speriem animalele sau el nu le-ar putea auzi. I-am călcat pe urme, oprindu-ne când se oprea, ascultând zgomotele necunoscute ale junglei, amestecate cu cântece din sat și vocile altor turiști (se pare că alți ghizi nu impun regula tăcerii).

Primul nostru lemur dormea în scorbura unui copac. Pufos, cu blană maro, cu mâini ca de om, și-a deschis ochii uriași ce păreau să spună „De ce mă treziți? Sper să nu-mi faceți nici un rău.” Vom mai vedea și alții, tot dormind, sau dintr-o altă specie, diurnă, curioși să se uite la noi.

Drumul prin junglă e ca o lecție de viață. Trebuie să ai răbdare (să mergi ore întregi ca să găsești ceva animale), să ai o condiție fizică bună (ca să poți să mergi în sus și-n jos pe cărare, să te ferești de creanga, să te târăști prin locuri înguste), să fi tăcut (ca să nu sperii porumbelul albastru),

 să te uiți pe unde calci (ori ai să strivești cameleonul micuț),



 să mergi încet (ori n-ai să observi bufnița care doarme în tufiș sau cum alunecă un șarpe boa pe creangă), 

 să respecți mediul și să fii pregătit că toate eforturile tale au fost în van (câteodată nu vezi nici un animal).

Cât am fost noi plecați s-a pregătit un adevărat festin cu pește la grătar, frigărui cu garizi și altele cu carne, crab și salate: de morcovi și papaia, avocado, salată verde cu roșii. Desert: fructe. 



Mâncăm până ne săturăm și în timp ce ne facem digestia, Jean Robert ne explică ce am văzut. Începe prin a cânta imnul malgaș (iar noi a trebuit să ținem linia melodică) traducându-ne cuvintele (dar le-am uitat). Ne-a spus ce înseamnă culorile din steag: albul reprezintă oamenii, verdele bogăția naturii, roșul culoarea regală (acum au președinte). Ne povestește despre 71 specii de lemur, grupate în cinci familii, unde pot fi găsite și tot așa. Le spune numele științific, chiar și pe cel al plantelor. E evident că e pasionat de ceea ce face. Ne răspunde la întrebările despre oameni. Viața lor nu e ușoară. Natura le dă majoritatea lucrurilor de care au nevoie, dar au foarte puțini bani lichizi și dacă recolta nu e bună, suferă de foame. 

Sub mâna și unealta lui Jean este o linie albă în diagonală: este un jet de sevă ce țâșnește dintr-o gaură făcută în palmier. Dacă o bei, e dulce și sățioasă, dacă te speli cu ea o să curețe inclusiv rășina, din frunze se poate face acoperiș, din cozile lor ziduri, uși, garduri.

Acesta este Palmierul Călătorului.

Școala e gratis numai pentru clasele 1-4 iar acum profesorii sunt în grevă de două luni de zile pentru salarii mai mari ( singurele salarii mărite sunt ale militarilor și ale polițiștilor, chiar și doctorii au făcut grevă). Aflând despre călătoria noastră, Jean ne întreabă despre școala copiiilor. „Tu ești școala pe ziua de azi!” îi răspunde Mihai. Și ei nu sunt singurii care au învățat ceva: am aflat că piperul este o viță și are nevoie să se sprijine pe un copac, pentru a da o recoltă bună. Sunt mai multe soiuri de piper în funcție de cum sunt tratate boabele după recoltare: alb, negru, verde. Piperul roșu vine de la o altă plantă.

Liană de piper cu fructe

Suindu-ne înapoi în pirogă, îmi deschid toate canalele și absorb tot ce pot: fâșâitul pirogii peste apă, plescăitul ritmic al vâslelor, soarele dintr-o parte, păsările, cerul, țârâitul insectelor, copiii jucându-se, degetele de la picioare în apa ce se acumulează încet pe fund, lemnul albit, mirosul tuturor...ca să umplu cămara amintirilor pentru mai târziu, când o să am nevoie.

Douăzeci și șase iunie este ziua națională a Madagascarului. Toată lumea este îmbrăcată cu cele mai bune haine. Petrecerea a început de cu seară, cu cântece și dansuri. În ziua asta fanfara cântă în timp ce școlile (elementare, private, musulmane și tot așa), jandarmii și alte instituții participă în paradă. Drumul e căptușit cu oameni așezați pe patru sau cinci rânduri, toți fericiți și mândri, ținându-și copiii cât mai sus ca să vadă bine. 

Steagul malgaș (colțul din dreapta sus) este pe fiecare casă.

E prea multă căldură pentru noi. Ne retragem la hotel și după-amiază, când se redeschid drumurile, ne mutăm pe plaja Andilana.

Am închiriat un apartament care are obloane în loc de ferestre și are un spațiu de vreo 15 cm între pereți și acoperiș. Fiecare pat are mousticaire (plasă de țânțari) care se mișcă cu briza. În timpul nopții putem să auzim valurile, schimbându-și sunetul după flux și reflux, și un animal care se mișcă prin cameră și caută în gunoi. Mâncăm prânzul pe plajă, bucătărie franțuzească sub palmieri și cu tălpile pe nisip. Și o plajă aproape pustie...

Dar după două zile trebuie să ne întoarcem în Hellvile, să vizităm o distilerie de parfumuri. Pe această insulă sunt mulți copaci ylang-ylang (ilang-ilang), aduși din Filipine în 1903. Dacă sunt lăsați în pace pot să crească până la 30 de metri, dar aici, când au trei ani, le taie vârful de creștere. Asta face crengile să se lase în jos. De ce? E mai ușor pentru cules. Florile lor au un parfum deosebit.

  Femeile, înarmate cu lămpi și saci încep să le culeagă de la ora 3 dimineața (soarele afectează negativ parfumul). Când au terminat de cules (cel târziu la 10) aduc sacii la distilerie, unde sunt cântăriți. Aici este umplută o cisternă cu flori, o sigilează, iar printr-o țeavă de alambic intră vapori de apă. Când se condensează, apa duce cu ea și uleiurile esențiale și se acumulează într-un cilindru sigilat mai mic. Uleiul stă la suprafață, apa este recirculată. 500 kg de flori cu 300 l de apă fac 12 l de esență. Câțiva mililitri costă 10$. În hală se găseau mașinile vechi, făcute din cupru în Franța. Acum folosesc unele mai noi din oțel.

Recoltă de ylang-ylang și turiști.

Deasupra pâlniei roșii este un cilindru. În interior e o bandă albă: esența de ylang-ylang.

Recoltă de piper

După această vizită am fost tratați cu sucuri naturale și fructe. Am încercat și nuca de cola, cea care se găsește în formula din Pepsi sau Coca-Cola. Era amară și nu am simțit nici un efect stimulant. Cu banane în buzunare ne-am dus în pădure să hrănim lemurii. Emanuel, ghidul nostru, a început să îi cheme: maki-maki și să grohăie precum purceii. Foarte repede au venit patru lemuri Sifaka interesați de bananele noastre. Se țineau de o creangă și se aplecau să culeagă bucățile, atingându-ne sau lingându-ne mâinile (se simțea ca o limbă de pisică). Cum stăteam pe vârfuri, unul din ei m-a prins de mână și m-a stabilizat, apoi și-a luat banana. Mâna lui se simțea sigură și puternică, totuși moale și caldă, și atât de micuță! Era minunat să fim acolo și să putem interacționa în felul acesta, dar în același timp mă întrebam: e corect oare? N-ar trebui să îi atingem, am putea să îi îmbolnăvim, n-ar trebui să îi hrănim, le schimbăm comportamentul. Dar era așa de bine...

În apropiere erau cuștile altor lemuri și o pisică sălbatică (aceasta e persecutată pentru că atunci când atacă, sare la ochi). Ghidul ne-a spus că lemurii sunt ținuți trei luni, apoi eliberați, iar locul lor luat de alții. Nimeni nu se gândește la schimbarea habitatului, sau la teritorii, sau la animale. Doar la turist și la satisfacția lui (și implicit la banii lui). Cu o singură oprire poate să vadă diferite feluri de lemuri (inclusiv frații lui King Julien din filmul Madagascar, lemurul cu coadă inelată, ce sunt ținuți pe o insulă pentru că le e frică de apă), 

Trag un pui de somn.

cameleoni (ținuți doar pentru 3 săptămâni; cât am fost noi acolo o femelă a săpat o groapă ca să-și depună ouăle, 4-6 pe groapă, la intervale de câteva zile, care vor cloci în 50-60 de zile, puii vor avea toți același sex, primul care iese din groapă e cel mai puternic, ceilalți îl urmează după două trei zile), o broască țestoasă uriașă, Napoleon, care își serba cea dea două suta zi de naștere (are o ciobitură în carapace, pentru că după independență un hotelier a vrut să îl împuște ca să poată să-și pună carapacea în holul hotelului!), pe lângă porci sălbatici, crocodili și șerpi.

Lui Napoleon îi plăcea să fie mângâiat pe spatele gâtului.

Tot acolo era și o miniatură de grădină botanică, cu copaci nativi mici, ca și niște bonzai și plante care arătau ca pietrele. Malgașii le țin pe lângă casă pentru că au apă depozitată în ele (dar dacă fac niște coarne apa devine otrăvitoare). 

Atât de multe lucruri noi în doar câteva zile. Pare un vis... e adevărat?

Parcul Național Kruger

Mihai: Parcul Național Kruger din 24 iunie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Am fost forțați de către programul liniilor aeriene să ne fragmentăm călătoria din Africa de Sud în două părți, întâi o săptămână, înaintea zborului spre Madagascar și apoi o a doua bucată, de patru săptămâni, după ce ne-am întors. Prima săptămână a fost dedicată unei călătorii spre est la Parcul Național Kruger, giuvaerul Africii de Sud și „unul din cele mai bune safari“ din toată Africa.

Noi6 în jurul lumii

Pe veci pururi va rămâne un mister al acestei călătorii: cine și când a

O Grădină Zoologică Diferită

N-am mai văzut niciodată o grădină zoologică ca și asta. E total diferită de celelalte, de la început până la sfârșit. În general sunt scumpe, dar asta le bate pe toate cu aproape 100 $ pe zi.

Când te duci la zoo, primești o hartă (în America) și poți vedea unde sunt animalele pe care vrei să le vezi. Nu, aici nu! Dacă vrei o hartă, trebuie să ți-o cumperi. Pe ea sunt trecute: două feluri de drumuri (asfaltate și neasfaltate), porți (care se închid la ora 5:30 fix), zone pentru picnic și campinguri (pentru că poți să și dormi aici dacă vrei). Dar nu este nici un semn care să îți spună unde sunt diferitele animale. Aici trebuie să le GĂSIM! Animalele sunt libere să se plimbe pe unde vor, noi suntem cei care trebuie să stăm închiși în mașină.

Într-un fel e ușor, trebuie doar să conducem și să fim atenți la orice mișcare. Dar la 50 km/h toate lucrurile se mișcă! Ce-a fost asta? Oprește mașina! Ooooooh, impala... Uită-te la ea, ce drăguță e cu ochii ăia mari și uite, are niște dungi negre pe față, și urechile...tivite cu negru și ai văzut, are o haină în trei culori și ai văzut ce coarne are cerbul ăla, au aproape aceeași curbură ca și dungile de pe șolduri, și au manșete negre deasupra copitelor, și îi vezi pe ăia doi cum se ling pe gât, făcând cu schimbul.

Mai conducem puțin și văd un bolovan mare, gri, pe marginea drumului și mă gândesc ce nelalocul lui este, pentru că toate celelealte pietre de aici sunt roșii, și praful e roșu, și chiar când trecem pe lângă el, îmi dau seama: BIVOL! Pune în marșarier și oprește la o distanță la care să fim în siguranță. Detaliile vin unul câte unul, pe măsură ce entuziasmul nostru scade: cât de mare e, cum paște, grosimea coarnelor lui, un semn al vârstei înaintate, blana lui înnămolită. Pe partea cealaltă a drumului mai este un alt bivol, într-o lumină mai bună. E timpul pozelor: ”Pot să am aparatul foto?”, ” Vreau și eu să fac o poză...”

E iarnă acum în emisfera sudică așa că soarele, în drumul lui pe cer, ne intră în ochi. Strângem din ochi și continuăm să ne uităm. Și ne uităm... și ne mai uităm...

Ai văzut ceva?

alte impala... tufișuri... zebre... Zebre! Și din nou ooooo și aaaaaa uitându-ne la dungile lor, la mânji. „Ai văzut mânzul ăla, ce mic e?” ”Ai văzut ce drăguț e și uite traversează strada după mama lui” Celelalte zebre se mișcă prin-mprejur, doi masculi se luptă în mijlocul unui nor de praf, program obișnuit.

Nu, nu suntem în Bush Gardens sau în Împărăția Animalelor de la Disney (parcuri cu animale din Statele Unite). Acolo au garduri ca să separe animalele și ca să le vezi trebuie să treci prin multe porți. Suntem în Parcul Național Kruger din Africa de Sud. Animalele de aici urmează regulile sălbăticiei, având locul lor ciclul vieții. Am văzut unul din capete, sub formă de carcasă, acoperit de vulturi, pui după penajul lor maro, semn că toți ceilalți își avuseseră deja partea lor: leii, care au făcut prada, hienele, vulturii adulți.

Prima girafă ne-a luat prin surprindere. Părea că s-a materializat din aer, culorile roșii și galbene ale frunzelor uscate vibrând în pete geometrice. Ne-a studiat pe sub genele lui lungi și considerându-ne inofensivi, a continuat să mănânce frunze de salcâm. Era bătrân, știam asta după petele mai închise la culoare și după coarnele albite (când se luptă masculii, li se jupoaie catifeaua de pe coarne). Femelele stau grupate împreună cu puii lor. Una dintre ele e ascunsă în tufișuri, i se vede doar capul plutind.

Trecem pe un pod lung și aici putem să oprim și să ne dăm jos din mașină, după linia galbenă; se consideră că suntem în siguranță și că avem timp să ne ascundem în mașină dacă vine spre noi vreun pericol. Sub noi o vale largă și un râu leneș. Și un hipopotam! Rotunjimea sa pășește cu grijă spre apă. În curând este scufundat aproape de tot, i se mai vede doar capul. Mai târziu vom vedea cirezi de 12 sau 16, ca niște bolovani mov rotunjiți, zăcând pe nisip cap la coadă.

În mijlocul râului pe un banc de nisip e o turmă de hipopotami.

Ne îndreptăm spre tabăra Punda Maria și pe stânga vedem un elefant tânăr. Arată uriaș, comparat cu un elefant indian, dar colții lui nu sunt încă suficient de lungi. Își flutură urechile și culege iarbă cu trompa. Îl admirăm de la distanță și vorbim în șoaptă: nu vrem să-l surescităm.

Tabăra, înconjurată de un gard de sârmă, este în spatele unei porți cu două ceasuri sub formă de bufniță (una arată ora la care se deschide poarta, cealaltă la care se închide). Este o stație de benzină, într-o clădire este restaurant, magazin și recepție și apoi câteva case cu acoperiș de paie. Camerele sunt simple și cu aere condiționate care și încălzesc (în timpul nopții sunt aproape de 5 C, iar ziua de 30 C). 

Ne culcăm devreme, având în vedere că dimineața trebuie să ne sculăm la 5 ca să mergem la ruinele Thulamela. Suntem norocoși să avem drept ghid pe unul din rangerii care le-au descoperit în 1983 și a lucrat 18 luni la restaurarea lor. 

Ne urcăm într-un autobuz etajat de 15 locuri și conducem pentru aproape o oră prin lumina rece a dimineții, fără să vedem vreun animal major. Pe bord este o pușcă. Rangerul care ne păzește mai are una, iar la centură are șase gloanțe. Ajungem la Thulamela și ni se face instructajul: trebuie să ne mișcăm în grup, pe cărare, vorbim în șoaptă și dacă vrem să ne oprim, din orice motiv, trebuie doar să spunem. Rangerii merg înaintea noastră să se uite după urme sau după orice semn de feline. Găsesc doar excremente cu o mulțime de păr (pentru că ele mănâncă și blana) vechi de vreo șapte zile, așa că e în regulă, putem să mergem.

Învățând despre ruinele Thulamela

Ioan a vrut să se cațere în baobab, rangerul se temea de pui de leopard ascunși prin scorburile lui.

În vârful dealului, nu se vede prea bine, e un zid uscat de pietre (construit fără mortar) încercuind zonele de locuit ale regelui și reginei. În afara lui erau locuințele a vreo 500 de oameni care cultivau mei, alune, pepeni și dovleci. Acum terenul era acoperit cu tufișșuri și baobabi uriași. Dacă aveau o problemă, se duceau la fratele regelui, care locuia într-o casă rotundă. 

Casa fratelui regelui.

Baobabi

Dacă el nu putea să o rezolve, se duceau la rege. Dar nu puteau să-l vadă pe rege, așa că aveau audiență într-o colibă specială împărțită în jumătate de un zid: de o parte era supusul care își prezenta problema, de partea cealaltă regele asculta, se sfătuia cu sfetnica lui (regina) și ea comunica decizia. Să fii rege însemna să fii singur și izolat. Titlul regelui era Crocodil, pentru că în stomacul lui purta o piatră luată de la un crocodil (ei le înghit ca să se scufunde, spre deosebire de rege care o făcea ca să ia asupra sa curajul și puterea crocodilului). La sfârșitul vieții trebuia să o vomite, pentru ca succesorul lui să o poată înghiți la rândul său. Regele inspira un respect și o frică deosebită, încât nici numele nu i-l spuneau, ci porecla Khotsi (Colți) sau, dacă murea, ”Bălțile s-au uscat”.

Monoliți în mijlocul curții și incluși în perete.

Când am intrat în fortăreață am putut vedea „sala de nașteri”, unde monoliți erau cuprinși în structură, pentru că aveau puterea să îndepărteze răul. Aici casele sunt construite pe o fundație rotundă de piatră din pământ, paie și balegă (le face impermeabile) și acoperite cu paie. În coliba reginei, îngropat sub vatră, au găsit scheletul unei regine (avea mărgele de aur) înalte (1,73 m) și care a murit de cauze naturale cam la 45 sau 60 de ani. A fost îngropată acolo pentru ca cinstea și respectul cuvenit ei să se transmită și asupra următoarei regine.

Moara de mână.

Acum, dealul ăsta e la confluența a două popoare, Vhavenda și Mashangaan (Mașangan) și amândouă spuneau că această structură Zimbabwe este a lor. Ghici cine a câștigat? Le-au spus arheologilor unde trebuie să sape ca să găsească mormântul regelui (conform tradițiilor de îngropare) și în felul acesta ruinele sunt câștigate de Vhavenda. Regele ăsta a fost omorât (avea o gaură în spinare) și îngropat în altă parte, apoi, urmând tradiția, a fost reîngropat aici cu 900 de mărgele de aur și un clopot dublu de fier (adus din Ghana; obișnuiau să-l bată înainte să iasă la plimbare, pentru ca lumea să se poată ascunde și să nu îi vadă fața).

Mormântul lui Khosi

Acesta este un loc important, nu numai pentru că a fost descoperit și excavat cu control arheologic, sau pentru că dă informații despre oamenii care au locuit aici în jurul anilor 1400 AD (purificau aur aluvional, făceau schimb cu chinezii fildeș pe vase), dar și pentru confirmarea istorică a oamenilor Vhavenda și pentru acest puzzle uriaș al cunoștințelor umane.

Mărgică din coajă de ou de struț.

În timp ce ne întorceam ghidul ne-a arătat diferite specii de animale cum ar fi nyala sau dassie de piatră.

Nyalla

Dassie de piatră

Ne mai petrecem o noapte în tabăra Letaba unde vedem un documentar despre termite și vizităm muzeul elefanților, un hol mare plin de oase și de date despre elefanți, cum au fost folosiți de-a lungul timpului (în 1991 au cărat cutiile cu voturi în zonele greu accesibile din India) sau că sunt stângaci sau dreptaci (își folosesc preferențial un colț).

Vedem și poza unei mașini pe care a călcat-o în picioare o mamă elefant pentru că și-a apărat puiul (turistul s-a dat jos din mașină ca să facă o poză mai bună). 

Cum ieșim din parc suntem hotărâți să vedem un leu sau ceva similar. Nu ne mai oprim de loc pentru impala, zebre, girafe. Doar conducem și supraveghem.

Deci, ai văzut ceva?

Noi credem că era un dik-dik o antilopă de 38 cm înălțime.

Wildebeast

Femela de struț

Hornbil galben mâncând termite.

  Dar ne oprim pe podul lung și ieșim să fotografiem o cireadă de elefanți cu puii ei. Se îndreaptă pe nisip spre apă. Conducătoarea se agită, trâmbițează, bate din picioare apoi schimbă ruta. E prea departe ca să vedem prin lentila aparatului, dar am descoperit mai târziu pe computer că era un crocodil uriaș care le bloca drumul.

Crocodilul e în stânga jos.

Sperând să vedem o pisică mare o luăm pe un drum neasfaltat și ne hurducăm pe el. Nimic. Ne dor ochii și mie mi-e greață de la această mișcare repetitivă a ochilor: fixează o țintă, urmărește-o și repetat. Dar cum dăm o curbă, chiar acolo era o zibetă mirosindu-și mâncarea, uitându-se la noi să vadă dacă reprezentăm vreun pericol, apoi a traversat drumul și a dispărut în desiș. Eram așa de fericiți, așa de.. așa de.. nici măcar n-aveam cuvinte. Maria a spus cel mai bine: ” Sunt fericită că am văzut o zibetă pentru că au tururi ca să vezi lei, dar nu pentru animale de rang mai mic.”

Așa că ne luăm la revedere de la parc, doar pentru un timp, pentru că suntem hotărâți să ne întoarcem. Poarta de ieșire este în 2 km.... și prin fața mașinii, calm traversează un leopard cu ochi albaștrii. Se uită în ochii lui Mihai și trecând prin iarba înaltă, dispare în josul dealului. 

Uite așa se sărbătorește solstițiul de iarnă în emisfera sudică!

Un baobab mare.