Paradis

Mihai: Paradis din 28 februarie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Definiția paradisului. O insulă pierdută prin Tailanda, o căsuță pe o plajă albă cu nisip fin, ape puțin adânci, azurii, cu unde drept valuri, vreo două bărci lungi, vopsite în culori aprinse și ceva palmieri dăruindu-și umbra în boarea vântului. Pe o parte pietre cu recife de corali și peștișori colorați. Dealurile și jungla în spate, blocând orice priveliște, sunet sau gând despre lumea de dinafară. Cald cât să fii tot timpul dezbrăcat. Mâncare bună, fructe tropicale și băuturi reci. Nopți liniștite cu grămezi de stele, înghesuit cu iubirea vieții tale pe un șezlong. Liniște, doar sunetele mării sau poate un fundal liniștit de muzică bună. Un răsărit uluitor și un apus ce-ți ia suflarea. Dacă trebuie doar unul din ele, cine decide, ai opțiunea să alegi sau iei doar ceea ce vine? Și când unele din ingredientele astea lipsesc, unde tragi linia și declari ce este suficient de bun să fie considerat paradis?

Sus pe vârf

Tărâmul Siamului

Sawatdee Ayutthaya

Cu aventuri, (link 1 2 3), sentimente neplăcute și talentul lui Mihai, care a găsit autobuzul corect într-o autogară uriașă, am ajuns în vechea capitală a Tailandei. E o schimbare de planuri, n-am știut că vrem să venim aici, pentru că n-am citit despre locul ăsta. Pe când mai eram încă acasă, Mihai a încercat orice, mai puțin să ne mituiască, să ne facă să aflăm mai multe despre locurile în care am vrea să mergem, dar noi am tot amânat. Eu nu pot să țin minte toate amănuntele și-n plus de asta, nu vreau să citesc despre ceva pentru ca mai târziu să nu ne ducem. Am vrut ca programul nostru să aibă flexibilitate și exact asta facem, nu mai stăm cinci zile în Bangkok, ci trei, iar două le vom sta în Ayutthaya.

Nici nu ne dăm bine jos din autobuz și auzim “Bine ai venit prietene!” Imediat mă pun în gardă, dar nu e decât un șofer de ricșă, care ne întreaba foarte politicos unde vrem să mergem. Și-a oferit serviciile si pentru a doua zi, dacă voiam. E ceva obișnuit în această parte a lumii și s-a adaptat programului nostru când am venit târziu și obosiți. 

Ruinele din Ayutthaya nu m-au impresionat, poate pentru că erau niște clădiri de cărămidă, despuiate de XXX, care încă mai se țineau la grămadă. Din cauza inundațiilor, intrarea era gratis și în unele locuri erau înconjurate cu panglică galbenă. 

Wat Maha That, restul statuii este ascunsă de rădăcini.

 Pământul încă mai zemuia apă. Câteva stupa se înclinau periculos, precum numeroase turnuri din Pisa.

Ayutthaya a continuat să existe, chiar dacă nu a mai fost capitala. Iar acum toate aceste comori arheologice punctează orașul vechi. Contrastul e foarte mare, mai ales când ai un templu budist nou, de un alb imaculat, cu briz-brizuri de sticlă colorată și oglinzi. Arată ca un fel de pagode chinezești modificate, mai înalte, mai înguste, cu colțurile mai curbate. Oamenii intră în ele tot timpul, aprind tămâie, aduc flori de lotus albe și acoperă în aur statuile lui Buda, câte un țol o dată. Își cumpără foițele de aur, aleg un loc, spun o rugăciune, le lipesc și le freacă bine, apoi aruncă hârtiile pe jos. 

Wat Na Phra Men, construit ca și o barcă.

Ziua e caldă și înnăbușitoare. Busolele noastre interioare nu mai funcționează și ne tot învârtim în cerc, vizitând templele într-o altă ordine decât cea hotărâtă. Trebuie că arătau superb în zilele lor. Încă mai impresionează cu așezarea lor, cu arhitectura, cu Buda ai lor decapitați (grație celor din Burma). 

Modelul lui Wat Chaiwatthanaram

Wat Phra Si Sanphet, imaginea lui este pe hârtia de 20 bahți.

Un templu a scăpat furiei cuceritoare și zidurile lui mai sunt încă împodobite cu fresce din viața lui Buda.

Interior  Wat Na Phra Men

În anii 70 autoritățile au observat o creștere a traficului cu aur și mergând pe firul apei, au recuperat doar o parte dintr-un tezaur ascuns în unul din aceste temple. Acum se află expusă la muzeu într-o cameră cu aer condiționat: tablete, elefanți, statuete și o parte din modelul templului. Întrj-o cameră similară puteam să admirăm mai multe stupa făcute din materiale diferite, ce intră una într-alta precum Maruștile, și care adăposteau o rămășiță a lui Buda. Împreună cu alte obiecte delicate, constituiau o altă comoară care să ne bucure ochii.

Muzeul Național Chao Sam Phraya

Hotelul nostru este pe o stradă liniștită. Am văzut câini, anatomia lor fiind completă. N-au un stăpân, ci mai degrabă oamenii au grijă de ei, iar câinii apără teritoriul. Am trăit într-un cartier unde câinii se organizau în haite nocturne, așa că mi-era puțin teamă de ei. Plecând de la hotel, m-am uitat după o cracă sau un băț mai solid și am ascuns-o la colț. Când ne-am întors, am luat-o în mână și nici n-am făcut 10 metri, că imediat am fost observați, s-a dat semnalul și au început să se adune. Ne-ar fi atacat, dar creanga îi ținea la distanță. O fată a ieșit dintr-o curte și a început să arunce cu pietre în ei. O franțuzoaică ne-a felicitat pentru prevedere. Ea fusese victima lor și avea o fustă ruptă ca dovadă.

Bangkok

De la stația de autobuz luăm un taxi până la hotel și rămânem acolo tot restul zilei. Doar spre seară am ieșit să vizităm strada Koh San, cea pe care se presupune că nu trebuie să o pierdem. Erau atât de mulți oameni, mergând în sus și-n jos, stând la bar sau restaurant, sau uitându-se la chioșcurile cu haine, împletindu-și părul. Am găsit un restaurant mai retras, dar nici aici n-am putut să ne bucurăm în liniște de cină din cauza vânzătorilor ambulanți de brățări, nimicuri și mâneci cu tatuaje false.

A trebuit să ne facem ce-a de-a doua rundă de vaccinare pentru hepatita A. Ne-am dus la o clinică unde a fost interesant să vedem în practică birocrația (link Maria).

Wat Pho 

Mihai a vizitat mai mult din orș, dar noi am stat în camerele de hotel, eram prea obosiți. În ultima zi am vizitat repede templul Wat Pho, unde se află cel mai mare Buda culcat din Tailanda, pe lângă o școală de masaj 

Tălpile lui sunt încrustate cu sidef.

și Palatul Regal cu prea multele lui clădiri și temple. Avea chiar modelul lui de Angkor Wat. Atracția aici era Buda de Smarald, o statuie de vreo 70 cm făcută din jad pe care au găsit-o ascunsă în interiorul alteia. Acum este aproape îngropată de decorații într-o pagodă înaltă. Statuile și grădinile au un aer japonez.

Garuda, to safe-guard the temple.

Pe trepte sunt faianțe pictate de mână, ușile sunt încrustate cu sidef, iar pe ziduri decorații din sticlă colorată și oglinzi..

Pentru că ne-am hotărât să mergem la Koh Tao, luăm trenul, vagonul cu aer condiționat. Paturile sunt puse în lungul vagonului, de o parte și de alta și se închid cu perdele albastre pe care sunt cusute cu galben numerele. 

În Chumphon mâncăm micul dejun pe peronul gării, așteptând să se facă ora 6:15 dimineața ca să putem lua autobuzul spre docuri. Vedem primul răsărit de soare în Tailanda în timp ce mergem pe un ponton de șipci inegale și șubrede, pentru a ne sui în feribot.

Catamaranul se mișcă repede și în aproape o oră vedem imaginea tipică: o limbă de nisip cu șezlonguri, între două ape albastre.

Koh Tao e un loc aglomerat, cu două părți: una care a venit pentru distracție, droguri, scufundări și cealaltă parte care le furnizează. Noi am venit pentru scufundări, dar ai să citești aventurile astea în alt post.

Și apoi... plaja, mai precis Plaja Sticlei. Numele îi vine de la felul ăn care au marcat drumul până la ea, cu sticle. E mai ușor să ajungi la ea cu barca, decât pe pământ. E un mic golfuleț care are un hotel și numeroase case pe plajă, pe toată lungimea ei. Sunt patru restaurante, doar unul pare preferatul tuturor, iar chelnerii de aici sunt de pe altă lume. 

Par să fie beți aproape tot timpul, se așează cu tine la masă ca să ia comanda, iar replicile lor nu sunt ale mele favorite “Te văd când o să mă vezi!” “ Aaaa, acum știu cine-mi ești!” Mâncarea este scumpă după standardale tailandeze și nu e cine știe ce. Altceva? Da, turiști. Vin cu taxiurile barcă pentru câteva ore pe o plajă liniștită și pleacă înainte de pusul soarelui. Nu știu ce fac oamenii care locuiesc aici, pentru că sunt foarte puțini la plajă și doar câțiva la bar sau restaurant. 

Scaunul meu și doi oameni pe plăci de surf.

Mă uit la valuri, la nori, la crabi, stând într-un scaun chiar la marginea apei. La ora 7 dimineața sunt doar două persoane, una face yoga,alta aleargă. La ora 9 e deja prea cald și terminând cu bronzatul fac o baie în apa clară și caldă ca o supă, apoi mă retrag pe veranda cabanei. Încerc să prind din urmă blogul, sau pozele, am făcut atât de multe, dar sunt obosită și sunt în vacanță. Copiii au cabana lor, departe de noi, ăi vedem cînd au nevoie de ceva de la noi sau la cină (restul meselor sunt când și dacă ne este foame). Nu e nimic de făcut pe plaja asta și sunt bucuroaosă, este exact ce am nevoie. Dorm cîte 10 ore pe noapte, dar tot sunt obosită. Mă mut din pat pe plajă, de acolo pe scaun și de acolo înapoi în pat. Parcă aș avea straturi-straturi de oboseală, corpul meu recuperându-se în trepte.

Dacă te uiți în jur ai să vezi marea albastră, cu ape calme, nisip alb, palmieri, ceva turiști departe de tine, auzi valurile, păsările, câteodată basul de la muzica de la restaurant. Este ceea ce îmi place (ar fi perfect fără oameni și muzică). E un vis transformat în realitate, să stau pe plajă și să ascult valurile. De ce-ți spun toate astea? Pentru că aveam tot ceea ce-mi dorisem: vacanță pe o plajă retrasă, câțiva oameni, timp să citesc și cărți să fie citite, familia, nici o obligație și eram nefericită. Mă simțeam fără rost, inutilă, nimeni n-avea nevoie de mine, n-aveam niciun plan, și chiar dacă mi-aș fi făcut planuri, s-ar fi schimbat, pentru că așa se întâmplă în călătoria noastră, și n-aveam nici măcar pentru ce să-mi fac planuri, și de ce-mi trebuie planuri? În mediul meu paradisiac am realizat,și acceptat, că tot ceea ce am este astăzi, acum, să mă bucur de ea așa cum este.

Mai am nevoie să-mi reamintesc.

Poți să vezi mai multe curcubee hașurate?

Într-o după-amiază am auzit voci de copii. M-am uitat și erau acolo, trei, jucându-se în valuri. Încrezători în ei, întreaga lume le aparținea. Nu puteam să-mi dau seama care erau părinții lor. Copiii noștri, auzindu-i, și-au părăsit interesele și s-aualăturat lor.. Aflând că suntem români, Meenabedeena a întrebat E ceva romantic în România?. La cină Tintin(8) ll-a întrebat pe fratele lui mai mic, Snowy, Aș putea să am și eu o înghițitură, te rog? Asta era în totală opoziție cu cele două fetițe franțuzoaice care îi tocau mărunt nervii mamei lor sau cu un frate și o soră care îi cereau atenția mamei lor, doar ca să o ignore când le convenea. Cine sunt oamenii ăștia? Sunt familia Mergem oricum, care-i include pe lângă cei mai-nainte menționați și pe Crish, Jill, Sparky, care merge în cărucior, pentru că suferă de XXX și Baby Boy care are doar 10 luni. Vorbind cuei am aflat că sunt din Australia, că fac și ei școala acasă și că profită că mai sunt tineri și copiii lor încă mai vor să călătorească cu ei. Am petrecut câteva zile minunate împreună, povestindu-ne întâmplări. Sper să ne mai întâlnim, cât de curând.

Am stat mai mult decât plănuisem. Am renunțat la o săptămână în Penang, Malaezia, a trebuit să luăm trenul, în loc să zburăm acolo. Pe când așteptam trenul, am dormit pe rând pe bănci de piatră. În jurul sandalelor noastre se plimbă libărci uriașe, iar șobolanii merg la adăostul țevilor de scurgere până la coșurile de gunoi. Nici nu reacționăm, avem doar grijă să nu vină lângă bagajele noastre. Măcar țânțarii ne lasă în pace, nu le place mirosul de ulei de eucalipt. Trenul nostru are întârziere două ore. Se pare că majoritatea trenurilor au. Un grup de tineri așteaptă trenul lor în apropierea noastră. Își spun poveștile lor, cum au plecat pe o lună și au trecut deja trei, cum mamele îi întreabă când se întorc acasă, oare ce-or să zică de tatuajul lor, iar acum că se întorc, de-abia au făcut rost de bani pentru bilet, pe lângă cei pentru bere și țigări.

Tatuajele sunt oriunde te întorci.  Sunt foarte frumoase, un desen îngrijit, cu umbre, pentru toate gusturile: fețe, Buda, linii drepte, dragoni și tot așa. Au grijă cu alunițele, mergând la distanță în jurul lor, sau le includ in design. Dar eu nu înțeleg ce îi face pe oameni să suporte atâta durere ca să aibă un desen înțepat permanent în piele. Pentru oamenii din triburi e ca un cod, le spune celorlalți dintr-o privire despre ei, dacă e șef sau dacă a omorât și câte animale cu propriile mâini. Ce-ar trebui să înțeleg despre oamenii care se tatuează într-o societate vestică?

La revedere Tailanda și korp khun, mulțumesc pentru vacanță.

Maria: Tailanda

Maria: Tailanda din 22 februarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

„Îmi place chiuveta asta!“ exclamă Ioan când se duce la baie în Koh Phangan, Tailanda. Și fără să aștepte vreo reacție sau vreun răspuns continuă „Are o crăpătură uriașă“. Noi n-am băgat-o în seamă prea mult în următoarele zile, dar ea era acolo. Bungaloul era mic, înghesuit și practic ne arăta cât de multe obiecte acumulasem în doar trei săptămâni. Foarte multe. Deși avem fiecare din noi două sau trei tricouri (cred totuși că din familia mea eu am cele mai multe lucruri, ceea ce explică tendința rucsacului meu de a se micșora de câte ori sunt puse obiecte în el), rucsacii noștri sunt super-plini. De unde vin toate lucrurile astea?

Da, Ileana mi-a cumpărat jambiere în Tibet. Aș fi murit fără ele, să fiu cinstită, și încă mai am cartonul cu care au venit, pentru că nu am fost în stare să îi fac o poză ca lumea la „Se potrivește perfect cu picioarele tale frumoase“ sau „ Se mulează pe picioarele tale frumoase“ sau orice scrie acolo. Ideea e că pe pachet scrie că ai picioare frumoase, nu că ai nevoie de jambiere ca picioarele tale să arate frumos. Adică vă rog să observați diferența. Ambalajele americane au tendința spre cel de-al doilea exemplu. Eu îl prefer pe cel tibetan.

De asemenea mi-am cumpărat un punjabi în India. Adică tata mi-a cumpărat, dar eu mi l-am ales. Problema este că e perfect de purtat în zonele calde doar partea de sus, ca o rochie deasupra genunchiului. Dacă e împerecheat cu pantalonii, arată ca ceva pe care l-ai putea purta doar în India. O să rezolv curând și această problemă.

Toate aceste obiecte (jambiere, punjabi partea de sus și cea de jos) sunt de fapt mai voluminoase decât m-am așteptat. Adaugă și mănuși, eșarfă, haine de iarnă și încălțămintea de drum, dintr-o dată ghiozdanul meu se balonează. Devine incredibil de greu. Și deși nu-mi duc cu mine laptopul, pare să fi pus ceva greutate. Crede-mă, hainele sunt mai ușoare atunci când le porți, nu când le cari. Cel puțin greutatea lor este egal distribuită pe mâini, picioare, piept, talie, etc. Ghiozdanul centrează toată această greutate într-un singur loc, pe umeri. Și pe spate, dacă te miști în față. Oricum, cantitatea de obiecte pe care le avem îndesate în trei rucsaci este mic copil pe lângă un dulap oarecare dintr-o casă oarecare. Noi trei avem, poate, zece la sută din ceea ce o persoană oarecare are ca haine? Nu, nu, două zeci. Și totuși spațiul ăsta micuț e plin cu lucruri.

—

Hârtia igienică devine infestată cu furnici. Habar n-avem de unde vin și nu știm sigur cum au reușit să găsească hârtia igienică. Ileana și Ioan au stropit-o cu apă (a trebuit să ne descurcăm fără până când s-a uscat pe seiful nefolosit), eu o mai mut dintr-un loc în altul și omor insectele cu o unghie bine plasată. Nu mă deranjează să înghit ocazional câte o furnică ce s-a strecurat în orezul meu prăjit, dar am tras linia la hârtia igienică. Le vânăm și pentru câteva zile avem o baie neinfestată. Până când, nu se știe cum, iar o găsesc… Probabil că am pierdut un cercetaș într-o zi, pentru că imediat un roi întreg vin peste ea. În fine, e una din acele întâmplări pe care le consemnezi pentru posteritate.

--

Chelnerii aici par să fie fericiți și sunt înclinați să converseze despre toate și orice. Râd frecvent, învârt tăvile, cântă la ghitară sau declamă versurile de la cântecul de la difuzor. Îți spun bună dimineața, întreabă cine a comandat șarlotă de orez, râd și exclamă „acum știu cine ești!“

—

Ne petrecem zilele stând. Relaxându-ne. Citind. Scriind. Desenând. Înotând. Nimic nu ne împinge de la spate să facem ceva. Putem să alegem dacă mâncăm mic dejun, sau prânz, sau amândouă. Nu este nici o obligație să avem „timpul familiei“ cu excepția cinei și a unui joc de cărți după. Ar putea să pară ciudat. O familie, la plajă, practic evitându-se unii pe alții. Dar nu e chiar așa de ciudat. În ultimele patru luni am fost 24 de ore 7 zile pe săptămână împreună.

--

Dacă aș avea doar șase cuvinte să descriu experiența noastră pe insulă ar fi: relaxant, uneori plicticos, amuzant, o ușurare. O ușurare de continua mișcare.

Depășind Frica

Mi-e frică de apă! 

Este o forță a naturii, de neîmblânzit, de necontrolat.

 Nu-mi place să fiu în apă adâncă, să nu ating fundul. Dacă trebuie, o voi face, dar nu ca să mă distrez. E o decizie conștientă. Și-atunci cum se face că m-am înscris la un curs de scufundări SCUBA? O facem împreună, ca familie, profităm că în Tailanda apele sunt calde, 28-30 °C. Sunt foarte multe școli și asta face ca prețurile să fie mici și ai de unde să-ți alegi ce fel de școală vrei. Pentru noi trebuie să fie un grup mic, de fapt doar familia noastră (depășim limita grupului cu o persoană) și acest lucru e posibil la școala New Way Dive. Anna va fi instructoarea noastră și Sarah ne va însoți la scufundări.

Odată luată decizia, ne semnăm viața în mâinile lor și începem partea plicticoasă și absolut necesară: reguli și ce facem în caz că... Trebuie să ne uităm la un DVD, să urmărim pe carte și la sfârșit să dăm un test. La primul capitol suntem plini de energie și bunăvoință, dar spre seară, după o noapte scurtă pe tren și o dimineață pe autobuz și feribot, ochii noștri erau din ce în ce mai mici și nu mai înțelegem nici măcar ce spun. Tragem de noi să facem întrebările, verificăm răspunsurile în grup și ne ducem acasă.

A doua zi suntem foarte doritori să arătăm că ne-am făcut tema, că știm. Anna ne povestește din nou ce am văzut aseară, mai dăm un test, unul pentru fiecare capitol, apoi prânz și la 12 plecăm spre barcă. 

n timp ce mergem spre locul de scufundare, punem în practică ceea ce am învățat. Îți deschizi sacul, asamblezi echipamentul, îl verifici, faci lucrurile în ordine. Anna are foarte multă răbdare cu noi, ne zâmbește și ne încurajează. Ioan e puțin pierdut, echipamentul e cam greu pentru corpul lui de 12 ani, dar primește ajutor.

 Noi suntem ocupați cu propriiile noastre persoane. Costumul mi-e cam strâmt, știu că se va face mai mare în apă, dar acum nu mă simt comfortabil, mă ciupește la subraț. Centura de greutate, cea care mă va ține ancorată în apă și nu plutind spre suprafață, se sprijină dureros pe șoldul meu. BCD-ul (buoyancy control device- aparat de controlat flotarea) o vestă care se umflă și dezumflă la comandă, cu tancul de aer comprimat și reglatorul de respirație cu cele patru tuburi și aparate, atârnă greu pe spate.

Trebuie să fac un control cu coechipierul meu, Mihai, că toate centurile și tuburile sunt la locul lor, așa cum trebuie. Fetele sunt una cu cealaltă, iar Ioan este cu Anna. Teoria e proaspătă în mintea mea, dar tot nu găsesc cu ușurință lucrurile.

După ce am controlat totul de două ori, ne punem labele și măștile, reglatoarele în gură, ne cățărăm pe marginea bărcii și aici mă sugrumă frica: trebuie să pășesc spre apă. Respir adânc, de două ori, mă uit să nu cad peste cineva, îmi țin masca și reglatorul cu mâna și pășesc.

Sunt în apă și sunt în regulă.

Ni se spusese să respirăm prin tubul scurt la suprafață, dar ca să ne obișnuim cu senzația, am schimbat pe aerul din tanc. Până când să fac eu schimbarea, ei s-au depărtat de mine. Încerc să îi prind din urmă, dar nu pot, dintr-un motiv oarecare plutesc spre stânga. Îmi aduc aminte să mă întorc pe spate, se pare că e mai ușor să plutesc așa. Acum mă întorc spre dreapta. E vreun curent, ceva? Nu pare, toți ceilalți înoată drept, dar sunt atât de departe. Încep să înot cu putere, dar nu am de ajuns aer prin reglator, ce mă fac, nu pot să respir pe nas, e în mască, N-AM AER! Nu te panica îmi spune o voce. Camează-te! Oprește-te și te odihnește, vesta ti-e complet umflată, plutești, trage-ți sufletul... Este suficient aer. Așa că asta fac, și atunci când pot să respir normal, o iau încet și încep să ii prind din urmă. Ei deja au ajuns acolo unde trebuie să ne facem exercițiile, într-o apă până la brâu (pentru Ioan e aproape de gât).

Anna are scrise pe o plăcuță toate lucrurile pe care trebuie să le învățăm și le facem unul după altul. Apoi mergem ceva mai adânc, stăm pe fundul mării la 1,82m și se presupune că trebuie să ne inundăm și curățăm masca de apă! Mă uit la copii, îi observ cum fac, îmi reamintesc teoria, încerc să rămân calmă, dar mi-e frică. Anna mă întreabă prin semne dacă sunt OK și-i spun da. Îmi inund masca parțial, doar jumătate de mască este cu apă. Îmi țin ochii închiși, nu-mi place senzația de apă sărată în ochi. Trage aer adânc și suflă prin nas îmi spune vocea și ca prin farmec, apa dispare. Acum trebuie să o inund complet. Suflu, dar mai rămâne apă. Când încerc să respir din nou ca să curăț masca, apa mi se strecoară prin nări, în sinusuri, pe gât în jos și o ia pe partea greșită. Simt nevoia să tușesc, dar nu pot, deja nu mai aveam aer, dacă respir din nou, apa o să meargă pe același drum, nu pot să-mi deschid gura pentru că sunt sub apă, așa că mă împing spre suprafață, îmi smulg masca și încep să tușesc. Anna este imediat lângă mine, îmi umflă vesta și îmi vorbește ca să mă calmez. M-am calmat, pentru că sunt la suprafață, dar mi-e rău. Pe gât îmi vine zeamă din stomac, asta îmi mai trebuia. După câteva minute Anna îmi spune că trebuie să mă întorc. Aș mai sta, dar totuși mă scufund. O voce interioară mă întreabă “Ce faci aici? Asta nu e pentru tine.” Mi-e frig, sunt obosită, dar continui.

Se pare că am terminat aici, dar tot trebuie să înotăm până la barcă și să mai facem niște exerciții. Trebuie să-l trag și împing pe Mihai, ca într-o operațiune de salvare, și apoi să facem schimb. El are probleme cu vesta și a rămas complet fără aer în tanc.

Lângă barcă trebuie să-mi scot labele, să le întind unei persoane deasupra mea și apoi să mă urc pe scară. Totul este mult mai greu, pentru că e ud și eu sunt obosită. Din fericire un om mă prinde de braț și mă ajută să mă ridic, apoi să-mi pun tancul la locul lui, ca să pot să-mi scot tot harnașamentul.

Anna ne reamintește ce trebuie să facem. După ce-mi scot și centura cu greutăți, realizez că sunt felii de ananas proaspăt, banane și prăjituri, din care voi mânca pe rând pentru 10 minute.

Ajungem în port, ne dăm jos din barcă, ne suim în mașină, ajungem la școală și după ce ne curățăm echipamentul de apa sărată, intrăm din nou în clasă. Se presupune că ne uităm la capitolele 4 și 5 și dăm testele. Dar înainte de asta, trebuie să discutăm. “NU MAI VREAU!” Aș putea să spun că am facut cursul Descoperiți SCUBA, nu mi-a plăcut, plătesc un preț mai mic și, important pentru mine, nu mai trebuie să mă întorc! Maria e în aceeași situație cu mine. Nici lui Mihai nu i-a plăcut cine știe ce, dar vrea să continue. Ileana și Ioan au fost încântați de fiecare moment. Mie mi-a ajuns, sunt gata să renunț. Dar chiar atunci Mihai spune că trebuie să ne luptăm cu fricile noastre, că ceea ce am făcut astăzi sunt doar exerciții de care nădăjduim să nu avem niciodată nevoie, să încerc să găsesc frumusețea... Beau niște ceai și mă gândesc la ceea ce a spus. Daaaa, aș putea să o fac, uite ce comfortabilă sunt plutind la suprafață, pot să respir cu reglatorul, e diferit de ce e în mod obișnuit, e adevărat, dar am avut suficient aer. Și au zis că la celelalte scufundări n-o să mai avem așa de multe exerciții și o să vedem și pești... aș putea să încerc... Și redevin părintele responsabil: ce fel de exemplu dau eu copiiilor mei? Dacă respect regulile, viața mea nu e în pericol, sunt supraveheată tot timpul, am tot ajutorul de care am nevoie și vreau să renunț pentru că e ceva care nu-mi place? Am început ceva, pot, și îl voi termina! Nu trebuie să mai repet experiența în viața mea dacă nu vreau, dar cursul o să-l termin.

Suntem patru la unu. Maria s-ar mai lupta, dar o amân: Vorbim mâine dimineață.

Din fericire capitolele sunt mai ușoare, terminăm repede și ne ducem la culcare.

Dimineața nu-mi aduce alte gânduri. Tot vreau să renunț, dar am un exemplu de dat. Maria e forțată de împrejurări să continue. Anna încearcă din răsputeri să ne înveselească, simte că nu participăm, și după câtva timp, începem să ne dăm pe brazdă. La 12 plecăm din nou spre barcă și facem aceleași lucruri: ne pregătim echipamentul, ne verificăm unul pe altul, sărim.

De data asta trebuie să ne scoatem complet vesta și tancul, să stăm pe ele la suprafață, apoi să le punem înapoi pe noi. E greu să-mi găsesc echilibrul, dar până la urmă reușesc să stau în genunchi pe ele și să-mi ridic amândouă mâinile în aer. După asta trebue să coborâm ținându-ne de frânghie până la fund. E prima noastră scufundare în adânc și trebuie să învățăm să ne egalizăm presiunea în urechi. Dacă te scufunzi prea repede fără să egalizezi simți o durere ascuțită în timpane. Ca să-ți treacă trebuie să înghiți în sec, sau să-ți sufli nasul, sau să-ți miști falca. Nu știu cât am stat pe lângă frânghia aia, dar Ioan, Maria și Mihai aveau probleme.

Până la urmă Mihai a trebuit să iasă la suprafață și cu el, noi toți. După ce ne-a văzut în siguranță pe barcă, Anna l-a luat doar pe Mihai și au mai încercat odată.

Au reușit să ajungă la 8 metri, după o coborâre cu încetinitorul. Au spus că s-ar ptuea să aibă o răceală, i-au dat un decongestiv și a mai încercat și a treia oară, stând aproape 20 de minute, dar îl durea încontinuu. Până la urmă Anna i-a spus: “Mihai, o să-ți fac o favoare și-ți curm suferința. Nu te poți scufunda.” Îl dureau atât de tare timpanele, încât de acum înainte nu se va mai plânge de nici o durere, comparând cu asta, toate vor părea o glumă.

M-am simțit păcălită: eu voiam să mă opresc, el voia să continue, el nu poate, eu trebuie! Nu-i drept! Dar... am tras aer adânc în piept și am continuat. Era timpul de cea de-a doua scufundare, nu tot atât de adâncă. Alte exerciții și am văzut și ceva peștișori, dar n-am avut prea mult timp.

Terminăm ziua și ne culcăm foarte devreme, la 8:30 suntem în pat. Ultima zi începe la ora 5:50. Ne ducem până la Punctul Champon pe o mare puțin zbuciumată. Mi-e greață. Echipamentul mai e ud încă de ieri. Patru din noi sărim în apă, ne scufundăm și din nou așteptăm o mulțime, până când Ioan se simte comfortabil.

E o lume deosebită. Deasupra e ca o oglindă unduită.

Sunt conștientă că trebuie să respir. Aud fâsâitul aerului în gura mea. Expir și o mulțime de bășicuțe se răspândesc în jurul feței mele, gâdilându-mă. Și din nou... Le văd cum merg în sus: cea de sus, mare, precum o meduză, cu tentacule lungi din buline mai mici.

Îmi intră apă în gură, așa că îmi încleștez dinții pe bucata de cauciuc, strâng buzele în jurul regulatorului și înghit saliva sărat-amăruie. Nu pot să aud prea multe în afara fâsâitului și a bășicuțelor de aer. Câteodată se aude o ciocănitură metalică repetată scurt, dar nu pot să văd cine o face. Lumina din jurul meu are o culoare albastră-verzuie și aprope că o simți. Nu-mi simt greutatea mea sau a harnașamentului din spate, plutesc în sus și în jos odată cu respirația. Mișcările îmi sunt încetinite de nenumăratele picături de apă sărată ce mă înconjoară. Mă îndrept spre niște corali. Arată ca și la televizor, numai că de data asta e diferit: sunt chiar în fața mea. Aici e un coral creier, de culoarea mierii, uriaș; mai departe este unul care seamănă cu niște coarne de cerb, maro șocolatiu cu vârfurile albe. Ceva mai încolo este o stâncă cu anemone și alte vietăți care își întind dendritele ca să se hrănească, dar se ascund în tuburile lor când simt apa mișcându-se diferit.

 Aricii de mare seamănă cu niște stele negre cu șase ochi albaștri. 

 Un melc de mare se mișcă cu grijă pe ventuzele lui franjurate, alb cu maroniu roșcat. 

Și o mulțime de pești. Unul locuiește în craterul unui coral, altul stă adoăpostit între brațele unei anemone roz.

 Un pește papagal își apără teritoriul. Un banc de baracude arginii, adânc sub mine, se mișcă într-o direcție, apoi se învârte în cercuri, pentru a schimba direcția.

 Îmi dau seama că sunt înconjurată de pești mari, plați și galbeni. Nu pot să îi văd prea bine pentru că de câte ori mă întorc spre ei, și ei se întorc. Mă mișc dintr-un loc într-altul urmând-o pe Anna. A găsit un pește scorpion, arată ca o piatră,

 ceva garizi, un țipar. 

Deși sunt 18 metri de apă deasupra mea, mă simt în siguranță. Mă uit în jurul meu și înțeleg de ce unii oameni fac scufundări și le place. Nu se repetă niciodată, întotdeauna schimbându-se, punându-te la încercare, stimulându-te. Pentru mine este așa! Încerc să memorez fiecare bucățică.

E timpul să ne întoarcem în lumea noastră. Dar înainte de asta trebuie să facem un nou test cu masca inundată și de asemenea să ne-o scoatem complet și să o punem la loc. Ultima oară când am încercat, am avut probleme. Deasupra mea este o fortăreață de apă și eu sunt propriu-mi prizonier: nu pot să mă ridic la suprafață suficient de încet ca să respir, aerul din plămânii mei s-ar expanda prea repede și i-ar rupe. N-am de ales, trebuie să fiu calmă și să-mi spun pas cu pas ce trebuie să fac. "Respiră adânc, închide-ți ochii, suflă aer pe gură, inundă masca, suflă aer pe nas, mai este apă în mască, blochează-ți nasul ca să nu-ți intre apă, respiră din nou din regulator, dă-ți capul pe spate și suflă din nou pe nas, ca să forțezi apa afară, apasă-ți bine masca pe față... Gata!"

 Nu m-am panicat, ce ușurare, am fost calmă și am făcut ceea ce trebuie. După exercițiul ăsta să-mi scot și pun masca înapoi e floare la ureche.

Timpul sub apă a trecut mult prea repede, mai vreau încă să mă uit și să văd, și să simt.  Urcându-mă pe barcă mi-am dat seama că am terminat, am completat cursul! E un amestec de sentimente: de ușurare (nu mai trebuie să o fac), de fericire (a fost minunat) de împlinire.

Ne întoarcem la școală să ne spălăm echipamentul, să ne verificăm testele. DVD-ul cu aventurile noastre sub apă este gata și ne uităm împreună cu Anna, Sarah (a ajutat-o pe Anna), Jim (managerul școlii) și Charlie (omul orchestră care a produs dvd-ul). Am primit certificatele de scufundători în apă liberă și jurnalele de scufundări, felicitări, îmbrățișări și noi fani pe pagina de Facebook.

Suntem fericiți că am terminat. Mihai nu se va mai scufunda niciodată, corpul lui va avea grijă de asta. Este mulțumit că a încercat și mândru de noi. Ioan are certificat de scufundător SCUBA. Și el a avut probleme să-și egalizeze presiunea și suntem mulțumiți că am avut încredere în el și i-am permis să nu facă ultima scufundare. La examenul medical a ieșit un traumatism minor. Poate să-și primească certificatul de apă liberă dacă își face ultima scufundare în termen de un an.

 O să vedem ce o să facem. Sunt mândră de fetele noastre, de sirenele noastre, care s-au descurcat atât de bine la curs și una cu cealaltă (nu e ușor să fii tot timpul împreună). Ileana a lucrat cu ușurință și maturitate. Maria s-a luptat cu dorința de a renunța și a câștigat, în plus a avut rezultatul cel mai bun la test.

Deci, ce e după frică? O altă lume, subacvatică, nouă pentru mine. Una interesantă, care mă face să vreau să aflu mai multe despre ea. O încredere; pot să fac o mulțime de lucruri dacă mă hotărăsc. O liniște: nu am de ce să-mi fie frică. 

Dacă sunt mândră? Da, doar PUȚIN! 

Mai mi-e frică de apă? Da, nu sunt perfectă.