sâmbătă, 18 februarie 2017

Roșii porți și țestoase gri


De ce e Kyoto atât de special?

Vechea capitală este plină de istorie și legendă….
În ciuda faptului că a fost bombardată din plin în timpul celui de-al doilea război mondial mai are o mulțime de clădiri vechi…
Oamenii sunt încurajați și răsplătiți să se îmbrace în chimono-ul tradițional (autobuzele și templele oferă rată redusă) …
Este un amestec armonios de vechi și nou…
Are temple și grădini…o mulțime de temple și grădini…



joi, 2 februarie 2017

Cocorul alb de Himeji

Dimineața începe diferit pentru fiecare dintre noi: Mihai se duce la Muzeul de Artă al Prefecturii Hiroshima ca să vadă “Visul lui Venus” de Dali, Ioan face analiză matematică, iar eu gospodărie și bagaj. La ora 11 ne suim în tren și nici nu ne dăm seama când ajungem la Himeji. Ne ia o grămadă de timp să găsim o cutie cu plată pentru a ne lăsa bagajele. La gară sunt ocupate toate, dar găsim la stația de autobuz.

Hidrant ascuns în trotuar.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Miyajima



Una din cele Trei Priveliști ale Japoniei.

Acolo ne ducem astăzi.

Se numește Itsukujima sau Miyajima. Insula cea Strictă sau Insula Altarelor. Cea Strictă pentru că nu este îngăduită nașterea sau moartea pe insulă, pentru a o păstra pură. Chiar și astăzi femeile care se apropie de termenul nașterii sau oamenii care sunt în preajma morții se duc pe insula mare. Nu am găsit nici o indicație pentru accidentele mortale. Îmi aduce aminte de Delos, Grecia. A Altarelor, din pricina nenumăratelor altare, ascunse de pădure.

În timp ce Ioan își face școala, Mihai pune la cale transportul: întâi luăm un tren, apoi un feribot (gratis pentru permisul JR). De asemenea cumpără de mâncare și are grijă de noi. 




Faimoasa torii (poartă) se ițește prin ceață, separând secularul de cele sfinte. Făcută din trunchiuri de lemn de camfor (stâlpii principali) și de cedru (cei patru stâlpi de susținere) poarta își anunță prin forma ei afiliația cu secta Shingon a budismului. Citind pamfletele publicitare aflăm că stâlpul cel mai de sus al porții este de fapt scobit și umplut cu șapte tone de pietre cât pumnul, făcând ca poarta să se stabilizeze prin propria greutate. Nu înțeleg de ce insistă să numească această culoare vermilion când e clar că e portocaliu toată ziua.




Ieșim din fluxul de turiști pentru o zonă fotogenică. Până la intrarea pe teritoriul templului reușim să evităm căprioarele domesticate (unele aveau coarnele tăiate), dar nu și mirosul urinii lor. Clădite pe stâlpi de lemn afundați în mâl, podurile acoperite ne conduc în zig-zag spre altar ( pe care îl putem admira de la distanță) și spre faimoasa priveliște a torii (porții).





De aici mergem la Trezorerie, unde se află îngrămădite o mulțime de lucruri declarate de către guvern ca fiind Comoara Națională și Obiecte Culturale Importante. Puținele informații pe care le avem le extragem din ghid: printre toate obiectele acumulate acolo ar trebui să ne uităm după niște sutre iluminate din secolul al XII-lea. Este clar că nu le putem aprecia, pentru noi sunt doar niște mâzgălituri, nu înțelegem scrierea japoneză. Mai este un evantai de mână cu cinci spițe de lemn lăcuit negru cu o pânză de mătase albă pe care un împărat a scris ceva. O pictură cu niște gheișe. Semnul de la torii, cam de un metru și jumătate, cel pe care l-au folosit la poarta veche, cea de dinaintea acesteia care a fost construită în 1874. Nu ne-au dat voie să fotografiem.

O pauză în fluxul turiștilor.

Încolțit de o căprioară flămândă și mofturoasă.


Ne urcăm pe muntele Misen, Muntele Sfânt, ca să vizităm Templul Daishoo-in, cel mai important de pe insulă. De la început ne simțim ca și cum am fi într-o poveste: peste tot statui ale unor personaje pe care le-am văzut în filmele lui Miyazaki. 






Apoi vizităm și ne simțim ca în Tibet: roțile cu sutra (în interiorul lor se găsesc sutra Hannyakyo, pe care dacă le atingi o să ai noroc) mandala de nisip (făcută de călugări tibetani). 




Undeva este o clădire dedicată lui Fudo Myoo, fie o incarnație, fie un trimis al lui Buddha Cosmic, care are o față fioroasă, pentru a-și arăta hotărârea de a-i face pe oameni să urmeze învățăturile budiste (sabia și frânghia au același rol). Este înconjurat de o mie de statutete micuțe de Fudo, ce au fost donate de credincioși. În fiecare zi la ora 10 dimineața are loc ritualul Goma, în care sunt arse plăcuțe de lemn pe care au fost scrise rugăciuni. În timp ce băieții fotografiază îl observ pe călugărul care cu multă răbdare ștampilează plăcuțele, cu un prosop absoarbe excesul de cerneală și pune produsul finit în cutie spre vânzare.





Șapte zeități ale Bunei Sorți sunt localizate într-un altar octoonal la care putem ajunge traversând un poduleț peste un lăcșor. Urmând exemplul altor vizitatori, Ioan vrea să lovească dragonul cu o monedă. Nu reușește, dar e fericit oricum, pentru că a încercat.

Dragonul este ultima statuetă în stânga jos.




Mergem spre alte altare, trecând printre statui de Jizo Bosatsu, cei care se supun unui antrenament riguros și ascetic pentru a ajunge la iluminare, dar care au jurat să nu atingă acest nivel până când toate iadurile nu vor fi golite. Ei sunt cei care îi protejează pe copiii care au murit înaintea părinților lor. Copiii au nevoie să fie protejați de Jizo pentru că altfel demonii îi vor face să care pietre pe malul Râului Morților pentru o veșnicie. Ei nu pot să-l treacă pentru că nu au trăit suficient de mult ca să acumuleze fapte bune și i-au mai și supărat pe părinții lor murind. Iar Jizo îi ascund sub mantiile lor și-i lasă să asculte mantre. De aceea părinții au grijă în această lume de Jizo Bosatsu și le îmbracă statuile cu căciulițe și babețici roșii.








Kobo Daishi, fondatorul sectei Shingon în secolul al IX-lea, are un altar special. Sub el se află o peșteră slab iluminată de către candelele electrice în care se află imaginile celor optzecișiopt de temple aflate pe ruta de pelerinaj de pe insula Shikoku (aflată în apropiere, toate fiind înființate de Kobo Daishi). Oamenii fac acest pelerinaj pentru diverse motive, călătorind pe jos aproximativ 1200 km în 30-60 de zile. Dar dacă cineva e presat de timp poate să vină la această peșteră și să primească aceleași binecuvântări.





Ne îndreptăm spre telefericul care ne va duce pe muntele Misen, cel mai înalt de pe insulă, 535 m deasupra nivelului mării. Tehnic vorbind nu este un munte, dar aspectul general și forma neobișnuită a pietrelor îi dau dreptul să primească acest titlu. Trecem prin parcul Momijidani (momiji înseamnă arțar și au mai multe specii, unii cu frunze foarte mici) ne suim într-o cabină micuță până la jumătatea muntelui în stația Kayatani, unde schimbăm pe o telecabină susținută doar de un cablu sprijinit între punctele de plecare și de oprire. 


Putem să intrăm doar după ce ferestrele și scaunele au fost șterse cu dezinfectant.



Ca să ajungem la templul Misen Hondo mai trebuie să urcăm încă jumătate de oră. Eram cât pe ce să calc pe un mamushi, un șarpe mic și negru, veninos, cu o pată mică galbenă în spatele urechilor și care era mai mult mort decât viu de frică de traficul intens și imprevizibil pe care trebuia să-l traverseze.




Templul Misen păstrează Kiezo no hi, flacăra eternă cea care a fost aprinsă de Kobo Daishi acum 1200 de ani când a meditat pe munte și a făcut ceremonia Goma pentru o sută de zile. Nu a fost niciodată stinsă.






Urcăm mai departe, spre observator, pentru a privi și noi una din cele trei priveliști ale Japoniei, trecând printr-un tunel făcut de o piatră uriașă, pe lângă o corabie de piatră sub a cărei etravă se găseau o mulțime de Jiso Bosatsu.




În sfârșit ajungem sus de unde avem o priveliște de jur-împrejur, cețoasă, dar tot foarte frumoasă.







Ți-a plăcut ziua noastră? 

Acum că e flux, hai să mergem să le vedem din nou în lumina apusului…