Maria: Prima săptămână în Beijing, Miercuri, 9 noiembrie, 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Bine ai venit în Beijing!
(Mama și Tata m-au anunțat că ar trebui să spun ceva despre Tokyo aici).
Tokyo a fost foarte frumos și interesant și ne-a plăcut tuturor. Îmi place limba japoneză și metrourile sunt foarte puțin aglomerate și băile lor sunt ingenioase (de-adevăratelea…scaune încălzite cu MUZICĂ?) Am văzut multe locuri în plus față de cele din Kyoto și am mers puțin mai mult și m-am trezit foarte devreme ca să scriu la NaNoWriMo. Nu mai am altceva de spus. Cu excepția faptului că Rareș și Ileana erau foarte drăguți împreună. Totuși, comparat cu Beijing, Tokyo e chiar plictisitor.
Beijing este mult mai interesant prin simplul fapt că NIMENI nu vorbește engleză, că nu sunt tăcuți și că au mâncare picantă (Dar ajungem și acolo).
Călătoria noastră în Beijing a început așa:
Ne-am trezit pe doi noiembrie la…o oră foarte devreme…am luat toate lucrurile pe care nu le împachetasem de cu seară (laptop, iPod, saci de dormit, pijamale) și am plecat cu metroul și/sau trenul la aeroport. Zborul a durat doar patru ore, cred totuși ca a fost întârziat un pic (după care s-au scuzat de trei ori pentru întârziere și cam cinci mulțumiri „pentru răbdare”). Am avut timp doar de un film și jumătate, dar fiecare ne-am ales filme care ne-au plăcut (inclusiv Bunny Drop— un film japonez despre un tânăr care o adoptă pe fata din flori a bunicului lui; și „Prieteni cu beneficii”, care a fost distractiv în unele părți și a fost un motiv foarte bun să nu mă așez să scriu. Și părul lui Justin Timberlake e drăguț).
Odată ajunși la aeroportul din Beijing, Tata ne-a spus că am plecat din una din cele mai civilizate țări din lume (Japonia) și că ar trebui să fim absolut SIGURI că nu lăsăm pe NIMENI să se atingă de bagajele noastre, de noi, sau orice altceva. Pe scurt, să fim pregătiți să dăm una în cap oricui se îndreaptă spre bagajele noastre. Să luăm toate lucrurile din portbagajul taxiului înainte ca Tata să plătească. Să nu punem bagajele pe jos pentru că SIGUR sunt gândaci sau scuipat sau orice, exact acolo unde-ți pui bagajul.
Ca urmare, în aeroport mă uitam în jurul meu și studiam expresiile tuturor să văd cine ar putea să facă vreo mișcare bruscă spre bagajele noastre (asta e puțin cam exagerat).
Am luat un taxi de la aeroport la hotel. Nu știu ce am făcut în taxi timp de o oră, dar cred că am condus, dar nu pot să depun mărturie pentru că eram foarte ocupată să dorm făcută sandwich între Ioan și Mama și Ileana.
Ne-am petrecut vreo jumătate de oră în holul hotelului încercând să înțelegem cât de mult costă camerele noastre și dacă avem o cameră cu trei paturi cu fereastră sau fără. A fost o conversație foarte interesantă având în vedere că Tata spunea „ăăă…hm…ce?” de foarte multe ori și apoi încerca să explice că el a rezervat camere, și doamna drăguță de la recepție spune „asta—fereastră, asta—nu fereastră” (dar cu un accent chinezesc) și apoi spunând „nu problema” și vorbind cu celelalte doamne drăguțe de la recepție în ceva care suna precum gargara, dar care nu era.
Declinarea responsabilității: îmi place cum sună chineza — doar că nu pot să o înțeleg, ceea ce e cam neplăcut — nu știi niciodată despre ce vorbește lumea.
Și ne-am petrecut niște timp la recepție încercând să ne dăm seama dacă putem să plătim în numerar sau cu cartea de credit. Și dacă pentru o noapte sau pentru opt.
Poate că nu a fost jumătate de oră. Poate că au fost doar zece minute. Nu mă dureau așa de tare picioarele ca și cum aș fi stat jumătate de oră.
Când am intrat în camera de hotel ne-am mai petrecut niște timp încercând să ne dăm seama cum putem să ne conectăm la internet. În China este ilegal să te conectezi la Facebook, Twitter sau, cred, orice rețea socială. Inclusiv bloguri. Ceea ce este rău pentru noi, evident, pentru că este important să postăm. Dar am reușit să ocolim blocajele lor printr-o conecție personalizată, așa că iată-ne!
Camera cu trei paturi și fereastă înseamnă că de fapt este o fereastră care ocupă tot zidul. O cameră cu trei paturi fără fereastră înseamnă că este o mică fereastră care privește spre hol. Amândouă au avantaje: camera cu fereastră este relativ liniștită, pe când cea fără fereastră este chiar în mijlocul hotelului: ZGOMOT. Dar camera cu fereastră are încălzire proastă, pe când cea fără fereastră este încălzită.
Dacă tot vorbim de ea, încălzirea în țările asiatice este ceva problematic. Telecomanda pentru unitatea de încălzire ARATĂ normal, dar nu știi pe ce apeși. E un caracter pătrățos cu ceva zmângălituri. Apoi este o diagonală și ceva care seamănă cu un hibrid între Y și X cu două linii orizontale. Ne-am gândit că ăla ar putea fi butonul de pornire și oprire, și acela este SINGURUL buton pe care trebuie să apăsăm… cu excepția butoanelor universale de + și -, care din fericire, ridică sau coboară temperatura.
Până aici se extind cunoștințele noastre în legătură cu încălzirea camerelor în China. N-am fost suficient de curajoși să apăsăm mai multe butoane, de frică să nu murim de cald sau să înghețăm.
Pe la ora 18 am ieșit din camerele noastre pentru a găsi un loc unde să mâncăm, ceea ce îmi permite să vă povestesc marea noastră aventură.
Un lucru interesant despre restaurantele chinezești este că se așteaptă ca tu să știi EXACT ceea ce vrei să mănânci— îți dau meniul și apoi stau lângă tine, uitându-se la tine, până când te decizi ce vrei să mănânci.
Și exact asta nu se petrece suficient de repede cu noi. Noi ne uităm pe meniu de vreo două trei ori, încercând să ne dăm seama dacă vrem poza asta sau poza asta, sau dacă poza asta îmi arată că mâncarea este sau nu iute, sau dulce. În bucătăria chineză comanzi două sau trei feluri principale și folosindu-te de bețișoare, te servești din diferitele castroane. E fantastic — ne plac foarte mult bețișoarele, și asta înseamnă că putem să lăsăm pe platou ardeii pentru unii dintre noi, care la rândul lor îmi vor lăsa ceapa. Și asta mai înseamnă că dacă nu poți să te folosești bine de bețișoare o să pierzi carnea, care este probabil cea mai îndestulătoare.
În prima seară am comandat o salată de varză și ceva felii de vită. Chelnerul perora în chineză și tot arăta la pozele de felii de vită și la varză.
Noi ne uitam la el, pe jumătate râzând de absurditatea situației, pe jumătate încercând să găsim o posibilitate să înțelegem ce spune.
Tipul a încercat din nou, apoi resemnat și-a scos telefonul, părând că vrea să trimită un SMS, în timp ce noi ne benoclam la el. Apoi îi arată Tatei telefonul, care avea scris în engleză traducerea „cald”.
"AAAHH…" spune Mama, „adică vrea să ne spună că ceva e cald”.
Dăm cu toții din cap și zâmbind către chelner, care se uită întrebător la noi.
Tata face semn de ok și zâmbește foaaaaarte larg.
Când a venit cu mâncarea, era rece. Dăm din nou din cap, foarte înțelepți, realizând ceea ce încerca să ne spună chelnerul, și observând că farfuria cu carnea de vită este mult prea mică pentru cinci oameni flămânzi. Așa că luăm din nou meniul și ne uităm de cel puțin trei ori înainte de a arăta spre ceva și dând ferm din cap către chelnerul ce vorbește într-una în chineză.
Ne-au adus o carne foarte iute pe deasupra unor felii de castravete ce păreau că au trecut prin furcile caudine (noi mâncăm extrem de rar mâncare iute). Totuși am reușit să terminăm aproape totul de pe farfurii, am plătit și am plecat pe stradă să găsim carne pe băț (care erau de asemenea fie iuți, fie fără nici un gust). Dar ne-am cumpărat și ceea ce păreau merișoare pe băț…acoperite cu ZAHĂR! Merele erau cumva acre și zahărul dulce și după ce le-am mâncat aveam cu toții degetele lipicioase, dar eram foarte mulțumiți.
Alte aventuri includ uitându-ne la chelneriță ca vițelul la poarta nouă în timp ce ea ne explică ceva, sau încercând să ne dăm seama câți bani trebuie să plătim (și când!), sau încercând să ne dăm seama unde este baia, etc. E o adevărată aventură, și asta doar în domeniul mâncării, care nici măcar nu se compară cu cel al metroului/autobuzului.
Pe scurt sistemul de metrou și autobuz e mult mai groaznic decât jocul de-a sardinele — care spune că o persoană se duce să se ascundă și toți ceilalți pleacă să o caute. Atunci când o găsești, te ascunzi și tu în același loc, înghesuindu-te precum o sardină. În metrou sau în autobuz, dacă nu intri, nu ajungi NICĂIERI.
Lucrurile sunt și mai interesante când tu vrei să rămâi ÎNĂUNTRU și o mulțime de oameni vor să IASĂ, sau când ești la aproape un metru de ieșire și trebuie să împingi vreo douăzeci de oameni ca să poți ieși. E ca și cum ai fi strâns din toate părțile.
Dar asta o să o las pe altă dată. Și-așa postarea asta e suficient de lungă.
Notă: Titlul acestei postări poate indica și o „a doua” săptămână în Beijing. O să vedem câtă viață mai e în mine în următoarele zile (după 14) și s-ar putea să postez și o a doua săptămână în Beijing, sau pur și simplu să sar la Xi’an, adică „postarea din săptămâna a patra” sau “a cincea”.
Bine ai venit în Beijing!
(Mama și Tata m-au anunțat că ar trebui să spun ceva despre Tokyo aici).
Tokyo a fost foarte frumos și interesant și ne-a plăcut tuturor. Îmi place limba japoneză și metrourile sunt foarte puțin aglomerate și băile lor sunt ingenioase (de-adevăratelea…scaune încălzite cu MUZICĂ?) Am văzut multe locuri în plus față de cele din Kyoto și am mers puțin mai mult și m-am trezit foarte devreme ca să scriu la NaNoWriMo. Nu mai am altceva de spus. Cu excepția faptului că Rareș și Ileana erau foarte drăguți împreună. Totuși, comparat cu Beijing, Tokyo e chiar plictisitor.
Beijing este mult mai interesant prin simplul fapt că NIMENI nu vorbește engleză, că nu sunt tăcuți și că au mâncare picantă (Dar ajungem și acolo).
Călătoria noastră în Beijing a început așa:
Ne-am trezit pe doi noiembrie la…o oră foarte devreme…am luat toate lucrurile pe care nu le împachetasem de cu seară (laptop, iPod, saci de dormit, pijamale) și am plecat cu metroul și/sau trenul la aeroport. Zborul a durat doar patru ore, cred totuși ca a fost întârziat un pic (după care s-au scuzat de trei ori pentru întârziere și cam cinci mulțumiri „pentru răbdare”). Am avut timp doar de un film și jumătate, dar fiecare ne-am ales filme care ne-au plăcut (inclusiv Bunny Drop— un film japonez despre un tânăr care o adoptă pe fata din flori a bunicului lui; și „Prieteni cu beneficii”, care a fost distractiv în unele părți și a fost un motiv foarte bun să nu mă așez să scriu. Și părul lui Justin Timberlake e drăguț).
Odată ajunși la aeroportul din Beijing, Tata ne-a spus că am plecat din una din cele mai civilizate țări din lume (Japonia) și că ar trebui să fim absolut SIGURI că nu lăsăm pe NIMENI să se atingă de bagajele noastre, de noi, sau orice altceva. Pe scurt, să fim pregătiți să dăm una în cap oricui se îndreaptă spre bagajele noastre. Să luăm toate lucrurile din portbagajul taxiului înainte ca Tata să plătească. Să nu punem bagajele pe jos pentru că SIGUR sunt gândaci sau scuipat sau orice, exact acolo unde-ți pui bagajul.
Ca urmare, în aeroport mă uitam în jurul meu și studiam expresiile tuturor să văd cine ar putea să facă vreo mișcare bruscă spre bagajele noastre (asta e puțin cam exagerat).
Am luat un taxi de la aeroport la hotel. Nu știu ce am făcut în taxi timp de o oră, dar cred că am condus, dar nu pot să depun mărturie pentru că eram foarte ocupată să dorm făcută sandwich între Ioan și Mama și Ileana.
Ne-am petrecut vreo jumătate de oră în holul hotelului încercând să înțelegem cât de mult costă camerele noastre și dacă avem o cameră cu trei paturi cu fereastră sau fără. A fost o conversație foarte interesantă având în vedere că Tata spunea „ăăă…hm…ce?” de foarte multe ori și apoi încerca să explice că el a rezervat camere, și doamna drăguță de la recepție spune „asta—fereastră, asta—nu fereastră” (dar cu un accent chinezesc) și apoi spunând „nu problema” și vorbind cu celelalte doamne drăguțe de la recepție în ceva care suna precum gargara, dar care nu era.
Declinarea responsabilității: îmi place cum sună chineza — doar că nu pot să o înțeleg, ceea ce e cam neplăcut — nu știi niciodată despre ce vorbește lumea.
Și ne-am petrecut niște timp la recepție încercând să ne dăm seama dacă putem să plătim în numerar sau cu cartea de credit. Și dacă pentru o noapte sau pentru opt.
Poate că nu a fost jumătate de oră. Poate că au fost doar zece minute. Nu mă dureau așa de tare picioarele ca și cum aș fi stat jumătate de oră.
Când am intrat în camera de hotel ne-am mai petrecut niște timp încercând să ne dăm seama cum putem să ne conectăm la internet. În China este ilegal să te conectezi la Facebook, Twitter sau, cred, orice rețea socială. Inclusiv bloguri. Ceea ce este rău pentru noi, evident, pentru că este important să postăm. Dar am reușit să ocolim blocajele lor printr-o conecție personalizată, așa că iată-ne!
Camera cu trei paturi și fereastă înseamnă că de fapt este o fereastră care ocupă tot zidul. O cameră cu trei paturi fără fereastră înseamnă că este o mică fereastră care privește spre hol. Amândouă au avantaje: camera cu fereastră este relativ liniștită, pe când cea fără fereastră este chiar în mijlocul hotelului: ZGOMOT. Dar camera cu fereastră are încălzire proastă, pe când cea fără fereastră este încălzită.
Dacă tot vorbim de ea, încălzirea în țările asiatice este ceva problematic. Telecomanda pentru unitatea de încălzire ARATĂ normal, dar nu știi pe ce apeși. E un caracter pătrățos cu ceva zmângălituri. Apoi este o diagonală și ceva care seamănă cu un hibrid între Y și X cu două linii orizontale. Ne-am gândit că ăla ar putea fi butonul de pornire și oprire, și acela este SINGURUL buton pe care trebuie să apăsăm… cu excepția butoanelor universale de + și -, care din fericire, ridică sau coboară temperatura.
Până aici se extind cunoștințele noastre în legătură cu încălzirea camerelor în China. N-am fost suficient de curajoși să apăsăm mai multe butoane, de frică să nu murim de cald sau să înghețăm.
Pe la ora 18 am ieșit din camerele noastre pentru a găsi un loc unde să mâncăm, ceea ce îmi permite să vă povestesc marea noastră aventură.
Un lucru interesant despre restaurantele chinezești este că se așteaptă ca tu să știi EXACT ceea ce vrei să mănânci— îți dau meniul și apoi stau lângă tine, uitându-se la tine, până când te decizi ce vrei să mănânci.
Și exact asta nu se petrece suficient de repede cu noi. Noi ne uităm pe meniu de vreo două trei ori, încercând să ne dăm seama dacă vrem poza asta sau poza asta, sau dacă poza asta îmi arată că mâncarea este sau nu iute, sau dulce. În bucătăria chineză comanzi două sau trei feluri principale și folosindu-te de bețișoare, te servești din diferitele castroane. E fantastic — ne plac foarte mult bețișoarele, și asta înseamnă că putem să lăsăm pe platou ardeii pentru unii dintre noi, care la rândul lor îmi vor lăsa ceapa. Și asta mai înseamnă că dacă nu poți să te folosești bine de bețișoare o să pierzi carnea, care este probabil cea mai îndestulătoare.
În prima seară am comandat o salată de varză și ceva felii de vită. Chelnerul perora în chineză și tot arăta la pozele de felii de vită și la varză.
Noi ne uitam la el, pe jumătate râzând de absurditatea situației, pe jumătate încercând să găsim o posibilitate să înțelegem ce spune.
Tipul a încercat din nou, apoi resemnat și-a scos telefonul, părând că vrea să trimită un SMS, în timp ce noi ne benoclam la el. Apoi îi arată Tatei telefonul, care avea scris în engleză traducerea „cald”.
"AAAHH…" spune Mama, „adică vrea să ne spună că ceva e cald”.
Dăm cu toții din cap și zâmbind către chelner, care se uită întrebător la noi.
Tata face semn de ok și zâmbește foaaaaarte larg.
Când a venit cu mâncarea, era rece. Dăm din nou din cap, foarte înțelepți, realizând ceea ce încerca să ne spună chelnerul, și observând că farfuria cu carnea de vită este mult prea mică pentru cinci oameni flămânzi. Așa că luăm din nou meniul și ne uităm de cel puțin trei ori înainte de a arăta spre ceva și dând ferm din cap către chelnerul ce vorbește într-una în chineză.
Ne-au adus o carne foarte iute pe deasupra unor felii de castravete ce păreau că au trecut prin furcile caudine (noi mâncăm extrem de rar mâncare iute). Totuși am reușit să terminăm aproape totul de pe farfurii, am plătit și am plecat pe stradă să găsim carne pe băț (care erau de asemenea fie iuți, fie fără nici un gust). Dar ne-am cumpărat și ceea ce păreau merișoare pe băț…acoperite cu ZAHĂR! Merele erau cumva acre și zahărul dulce și după ce le-am mâncat aveam cu toții degetele lipicioase, dar eram foarte mulțumiți.
Alte aventuri includ uitându-ne la chelneriță ca vițelul la poarta nouă în timp ce ea ne explică ceva, sau încercând să ne dăm seama câți bani trebuie să plătim (și când!), sau încercând să ne dăm seama unde este baia, etc. E o adevărată aventură, și asta doar în domeniul mâncării, care nici măcar nu se compară cu cel al metroului/autobuzului.
Pe scurt sistemul de metrou și autobuz e mult mai groaznic decât jocul de-a sardinele — care spune că o persoană se duce să se ascundă și toți ceilalți pleacă să o caute. Atunci când o găsești, te ascunzi și tu în același loc, înghesuindu-te precum o sardină. În metrou sau în autobuz, dacă nu intri, nu ajungi NICĂIERI.
Lucrurile sunt și mai interesante când tu vrei să rămâi ÎNĂUNTRU și o mulțime de oameni vor să IASĂ, sau când ești la aproape un metru de ieșire și trebuie să împingi vreo douăzeci de oameni ca să poți ieși. E ca și cum ai fi strâns din toate părțile.
Dar asta o să o las pe altă dată. Și-așa postarea asta e suficient de lungă.
Notă: Titlul acestei postări poate indica și o „a doua” săptămână în Beijing. O să vedem câtă viață mai e în mine în următoarele zile (după 14) și s-ar putea să postez și o a doua săptămână în Beijing, sau pur și simplu să sar la Xi’an, adică „postarea din săptămâna a patra” sau “a cincea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu